Alexandru Vlahuță

Nu-i de-ajuns

Negreşit, eşti prea frumoasă.
Ce ochi mari!... Ce gură mică!...
Cine n-ar putea să-ţi zică:
Venere din valuri scoasă!...

Dar ieşind — sub val, viaţa
Ţi-ai lăsat-o să se-nece;
Căci ca marmura de rece
Ţi de albă-ţi este faţa.

Şi de-aceea nu te mire
Că-n serate şi petreceri,
Nici o inimă nu seceri,
Şi nu clatini nici o fire...

Cine firea să-şi aprindă,
Ş-a lui inimă să-şi plece
La o frumuseţe rece,
Ca răsfrîntă din oglindă?

Cine dorul să-şi închine
Unei statui ambulante!...
Sigur s-o găsi vrun fante
Să te-admire, să-ţi suspine

Şi să-şi mintă lui şi ţie;
Însă n-ei şti nici o dată
Dragostea adevărată
Ş-a ei dulce nebunie!

Căci n-ai zîmbet, nici privire,
Dulce, galeşă, fierbinte,
Ca să scoţi pe om din minte,
Şi să tulburi vreo simţire.

Căci atît de nemişcatu-i
Chipul tău, — şi-n ochiu-ţi mare
Zace-atîta nepăsare, —
Parcă-i ochiul unei statui!

Orice dor e scris să moară,
Inima cînd ţi-o cunoaşte:
Frumuseţea ta de-l naşte, —
Nepăsarea ta-l omoară.

Ş-orice suflet, cînd te ştie,
Zice, trist, de-a ta fiinţă:
E-o frumoasă locuinţă,
Ce păcat că e pustie!

De aceea nu te mire
Că prin baluri şi petreceri
Nici o inimă nu seceri
Şi nu clatini nici o fire!...

Inimile vor viaţă,
Nu se frîng aşa-n neştire,
Cerşind pietrelor iubire,
Şi foc sloiului de gheaţă.

...............................

Venere din valuri scoasă,
Cu ochi mort — făr-o scînteie,
E păcat că eşti femeie,
Şi păcat că eşti frumoasă!...