Editura Global Info / Literatură

Alphonse de Lamartine

Lacul

Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea ne-ncetată,
Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?

O, lac! abia-şi sfârşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
Viu singur a...m-odihni!

Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Şi te sfărâmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate,
Unda-ţi plesnind se vărsa.

Ti-aduci aminte-ntr-o seară când noi pluteam în tăcere
Şi n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
Decât sunetul lopeţii ce despica cu plăcere
Valul tău armonios?

Când, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
Dintr-un ţărm ce-aducea farmec începu a deştepta.
Unda stătu să asculte, şi glasul ce scump îmi este
Cu-aste vorbe răsuna:

"O, vreme, opreşte-ţi zborul! ceasuri blânde,-ascultătoare,
Opriţi cursul vostru, staţi!
A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
Lăsaţi să gustăm, lăsaţi!

Destui ticăloşi vă strigă, ce necazu-i împresoară;
Curgeţi, pentru ei grăbiţi;
Luaţi cu ale lor zile grijile care-i doboară
Şi uitaţi p-ăi fericiţi...

Dar ce cer? deşartă rugă! minutele trec, n-aşteaptă,
Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
Eu zic nopţii să-ntârzie, aurora se deşteaptă,
O-mpraştie... a trecut!

Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbeşte
Grăbiţi să ne bucurăm;
Vremea este fără ţărmuri, omul liman nu găseşte;
Curge, şi noi naintăm!"

Timp gelos! e cu putinţă aceste ceasuri sfinţite,
Când amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite
Ca şi în nenorociri?

Cel puţin nici a lor urmă, şi ea nu stă, piere, zboară?
Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
Mai mult nu ni le va da?

Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghiţiţi?
Spuneţi, ne veţi mai întoarce aste plăceri fioroase
Pe care ni le răpiţi?

O, lac, şi voi, stânci tăcute, peşteri şi păduri umbroase,
Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi,
Păstraţi ţinerea de minte acestei nopţi prea frumoase
Cel puţin a vă-nsoţi.

Fie cu tine-n repaos, fie şi în vijelie,
Frumos lac, şi în privirea dealurilor ce-asudez,
Şi-n aste sălbatici râpe, şi-n brazii ce cu mândrie
Malul tău încoronez;

Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdeaţă,
În sunetele din vale ce văile le răspund,
În steaua d-argint în frunte ce albeşte a ta faţă
Cu raze ce-abia pătrund;

Şi vântul ce tare geme, şi trestia ce suspină,
Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
Tot zică: ei s-au iubit!

Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830

TE-AR MAI PUTEA INTERESA