Editura Global Info / Literatură

Alphonse de Lamartine

Poetul murind

A vieţii mele cupă se sparse încă plină,
În lungi suspine viaţa-mi se duce şi declină
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate
A morţii mână rece ultima-mi oră bate.
Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?

Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
Pe ţărmuri d-o-altă lume un grid melodios.
Semn bun acesta este, şi geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cerească pace,
Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.

În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa dodată se reanimă
Şi d-o lumină vie străluce, şi s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
Şi omul, singur omul, el numai se coboară
Să-şi numere trecutul, de doruri reîmpins!

Şi ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare şi alt soare, o oră ş-altă oră,
Şi cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Şi ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu şi repaos, dureri şi iar durere,
Şi noaptea peste lume, când ziua a apus.

Să plângă câţi s-acaţă cu mâinile-ncleştate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
Câţi văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte uşure, ca frunza ce-o ia vântul;
N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.

Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-şi caută cuibul pe ţărmuri stătătoare,
Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,
Ce trec într-o cântare pe sus în melodie
Şi lumea nu cunoaşte decât din vocea lor.

Novicia mea mână pe coarda sunătoare
Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare
Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
Nici râu-nvaţă-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,
Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.

Arama răsunândă din locuinţa-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,
Când naşterea, când moartea, când nunta celebrând
Şi eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
Bătură-ntr-al meu suflet şi patimi, şi ursită,
Şi scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.

Astfel în cursul nopţii o arp-eoliană
Şi-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Şi singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul, şi stă ca să devine,
S-admire, să priceapă cereştile suspine
Ce nouă sentimente şi cugete inspir.

Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,
Şi inima e jună sub cerul seninos.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră
Şi împrejur răspânde profum mai copios.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă
Şi jucărie lumii întotdaun-a stat?
Voi, care îi promiteţi trofee şi domnie,
Simţiţi a lirei mele acord şi armonie?
Uitaţi-vă că vântul deja le-a şi luat.

Nu vă jucaţi cu omul, când îi vorbiţi de moarte!
Cu-asemenea speranţe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiţi de glorii, d-un sunet svolător?
Ce! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteţi toţi timpii la memorie,
Aveţi d-unde promite? aveţi vrun viitor?

Atest, ş-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronunţat ast nume,
Invenţie fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă, ş-aflatu-o-am tot vidă,
Ş-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarţă-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.

În stearpa sa speranţă d-o glorie ce pasă,
În cursul vieţii sale în urmă-i omul lasă
Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;
Şi timpul p-a lui valuri înalţă şi coboară
Această căzătură, şi-n fine o doboară
În al uitării negru şi destructor abis.

Arunc şi eu un nume mai mult p-astă tempestă
În voia întâmplării ferice ori funestă.
Şi-n ce-aş fi oar' mai mare? în ce mai glorios?
Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,
Mai ştie ea de umbra a aripilor sale
Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?

Dar ce cântai, veţi zice, atât p-această lume?
— Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?
Tot astfel cântai şi eu, precum omul respiră,
Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,
Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.

Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viaţă;
Din toate câte omul doreşte şi învaţă,
Amici, la ora morţii nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată
A unei inimi pure bătând la pieptul meu.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credinţa mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,
Văzu divine câmpuri, şi moartea devanţă.

Să nu-nscriţi al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Puţin nisip, ş-atâta, peste ţărâna mea.
Lăsaţi abia un spaţiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,
Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.

Adesea în secretul al umbrei ş-al tăcerii
Se nalţă câte-o rugă în arderea vegherii
Şi află o speranţă aproape d-un mormânt.
D-aci mult vede omul, şi alma-n neputinţă
Ia aripi şi s-avântă spre cer cu uşurinţă.
Când ai picioru-n groapă, puţin eşti pe pământ.

Sfărmaţi şi daţi la flăcări, la vânturi şi la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
În ceruri mă aşteaptă alt luth, de serafimi.
Peste curând ca dânşii trăi-voi a viaţă
În verva imortală ş-eterna dimineaţă
Divinelor concerte, în hor de cherubimi.

Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună
Ş-atinge a mea liră. Se sparge şi răsună
Şi plânge ca o surdă în aerul deşert.
A şi-ngheţat, şi tace... Amici! cântarea naltă
Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă
Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.

Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1866

TE-AR MAI PUTEA INTERESA