Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Cărţile didactice

Gheorghe Vasilescu era un băiat de zahăr. Blând ca un miel, prostuţ ca noaptea, trecea prin şcoală ca gâsca prin apă. Îl urmărea însă nenorocul şi-l persecuta de foc. I se părea Universitatea un sicriu, şi cursurile o inchiziţie; când vedea pe Dogele-profesor, umbra lui Marino Faliero îi trecea pe la ochi ca o stafie roşie. Examenele începeau să-l înfioare şi-l cuprindeau friguri de moarte.

Atunci a luat o hotărâre supremă: s-a zvârlit în politică, această alma mater¹ care cere de toate, afară de talent.

Profesorii săi, nişte bărbaţi care pun adevărul mai presus de patimile meschine, s-au întâlnit cu el la clubul politic, i-au admirat calităţile de agent electoral şi l-au împins să treacă fioroasele examene magna cum laude.

Mai târziu „partidul” a venit la putere, şi Gheorghe Vasilescu, fost martir în diferite rânduri, a fost numit profesor.

***

Cea dintâi operaţie la care s-a dedat bravul profesor când a pus mâna — ca să nu zic piciorul — pe catedră, a fost să scrie „cărţi didactice”.

Cărţile didactice sunt un comerţ excelent. Dacă ai ceva prieteni la instrucţie, eşti sigur că au să-ţi fie aprobate, oricâte nerozii ai vârî în ele. Fiind om cu influenţă, găseşti numaidecât un editor, care-ţi acordă sume respectabile; îţi impui cartea la şcoli, apoi desfaci un număr de exemplare considerabil la împăţirea premiilor, şi ediţiile curg, şi prostiile curg, şi banii curg...

Din păcate, Gheorghe Vasilescu nu-i unu. Căci dacă geniile se nasc la câte un veac, iar talentele la un deceniu, proştii au calitatea de a se înmulţi ca stelele cerului, ca nisipul mării.

Când apare o carte didactică, poţi de mai înainte să te aştepţi la ceva în genul Păsăreanu. Rar, foarte rar, aceste opere — menite ditai să lumineze tinerele generaţiuni — împlinesc cu oarecare succes menirea asta; în genere, ele nu sunt altceva decât un mijloc pentru ca Gheorghe Vasilescu să-şi îndestuleze parazitara şi zgomotoasa dumisale viaţă, care ne interesează aşa de puţin.

Lucru curios, am putea susţine că lucrările didactice fac şi ele oarecum parte din caracterul nostru naţional, precum numai la noi se vâră în literatură o sumă de microbi care habar n-au ce-i gramatica; tot astfel, numai la noi se vede spectacolul acesta scandalos că o carte de şcoală e mai proastă decât o listă de bucate de la „Trei sarmale”.

Europenii n-or fi scăpat nici ei cu desăvârşire de prostia omenească; sunt şi pe acolo Păsăreni, slavă Domnului! Dar... se găseşte întotdeauna cineva care să-i oprească de „a lumina generaţiile viitoare” cu toate năzbâtiile.

Când apare la noi o carte didactică, în loc să vezi dacă materia e bine împărţită, în loc să-i critici metoda, eşti obligat să te ocupi de greşelile gramaticale şi să-l înveţi pe autor lucruri pe care aiurea le ştiu şi elevii cei mediocri. O carte didactică în care ţi se spune că tinicheaua este un metal ce se găseşte şi-n stare nativă, ori că sulfurile arzând produce acid carbonic; o carte didactică în care afli că melcul are două coarne... este, fără îndoială, o carte cu care nu poţi discuta altfel decât cu o imensă zeflemea...

De aceea, Adevărul literar roagă frumos pe domnii autori şi pe domnii editori să-i trimită operele dumnealor didactice. Noi ne-am procurat deja câte am putut şi vom ţine deschisă în permanenţă rubrica aşa de interesantă a Culturii oficiale.

O să fie frumos.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA