Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Ce este constituţia

Soarta a vrut ca Moş Teacă să apară în urma lui Napoleon I, aşa că acesta a definit constituţia mai înainte decât mine. „Constituţia — a zis micul caporal — este ceea ce ne ocupă mai mult şi observăm mai puţin."

Dacă n-ar fi zis-o căprarul franţuzesc, Moş Teacă ar fi fost azi original spunând el acest mare adevăr.

În adevăr, nu cunosc decât două chestii care pasionează mult publicul român: preţul grânelor în portul Brăila şi constituţia în întreaga noastră patrie; pe când însă de grâne se preocupă mai mult negustorii de cereale, constituţia este calul de bătaie — măcar că constituţia e de genul feminin —al tuturor negustorilor de piei de cloşcă.

Mă rog, să ne înlelegem puţin: ce este constituţia?

Unii afirmă că e „pactul fundamental al unei naţiuni", alţii că e „legea legilor", alţii că este piatra tutelară, fiecare român are câte o definiţie, şi nu aşteaptă nici măcar să fie întrebat pentru ca să ţi-o comunice.

Să nu se supere apărătorii acestei pietre, care nu-i bună nici măcar de pavaj, dar mie mi se pare că e un simplu moft naţional, inferior chiar unei găini, căci poate fi călcat şi de claponi.

Odinioară, oamenii se închinau la lună, la stele, la capete de câini, la coroane mai mult sau mai puţin scumpe; astăzi, fiindcă zicem că ne-am civilizat, ne închinăm la constituţie. În fond, amorului acesta orb pentru bucata de hârtie prevăzută cu ştampilele cuvenite i se poate aplica versul lui Scarron:

Je suis de mon amour pressé cruellement,
Mon esprit s'en altère et mon corps s'en constipe.

Şi dac-ai întreba pe fiecare-n parte „de ce atâta dragoste?", ar da din cap — presupunând că ar poseda asemenea inutilitate fizică — şi ar fi mai încurcat decât dacă l-ai întreba cine a fost primul papă la Roma. Atâta este de adevărat că amorul pentru constituţie e un amor mai constituţional decât unele boli, cu care ne naştem fără să fi avut meritul de a fi lucrat pentru dobândirea lor.

Vă mărturisesc că, în ce priveşte credinţa în constituţie, eu sunt ateu. Şi aici, de acord cu reacţionarul Thiers, cred că „o constituţie, oricare ar fi, dă întotdeauna rezultate conforme cu starea prezentă a spiritelor".

Mai pe româneşte: când o constituţie poate fi călcată fără ca domnii călcători să fie imediat călcaţi şi ei, însemnează că nu suntem copţi pentru altă constituţie decât pentru... călcare.

Presupuneţi că mâine, în loc de constituţie, bărbaţii de stat se adună şi ne dăruiesc un cauciuc oarecare. Ne-am uita la el, l-am admira poate; dar n-am face revoluţie dacă ni l-ar lua înapoi. De ce? Pentru că, pasămite, nu prea preţuim cauciucul sub toate formele.

De altfel, lege fixă şi cunoscută: nimic necesar nu dispare, şi nimic nu dispare dacă dispariţia nu-i necesară. Pentru ce a dispărut diligenţa? Pentru ce au dispărut opaiţul, mucările, poşta lui Vilner, şalvaragiii şi alte ingrediente de astea intime ori sociale? Pentru simplul cuvânt că n-a mai fost nevoie de dumnealor la un moment dat.

Tot astfel — să iertaţi de vorbă proastă — poate dispărea o constituţie, pe dată ce ea nu face parte integrantă din noi înşine, din viaţa sufletului nostru.

Şi cum se poate dovedi că o constituţie nu e înrădăcinată în naţiune? Natural, prin însuşi faptul că oricine o poate călca, fără ca această călcare să atragă altceva decât unu sau mai multe banchete ori parastase.

Invit pe Conu Lascăr să meargă în Anglia şi să calce acolo constituţia, dacă vrea să încerce ce vrea să zică „Anglia, ţara clasică a constituţionalismului".

La noi însă, l-aş invita să sporească birurile, şi am vorbi atunci! Cât pentru constituţie, apoi nici Faustin Hèlie al franţuzilor, nici Ilie Foloştină al nostru nu-i ţin de cald ori de frig.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA