Anton Bacalbaşa

Un sergent-major

(Din viaţa militară)

— Vasile!

— Porunciţi!...

— Du-te la bucătar şi spune-i c-am zis eu să-ţi facă nişte mâncare particuleră. Vezi, să puie mai multă ceapă şi să nu mi-o facă nesărată ca aseară, că-l dau dracului!

— Da dacă n-o avea carne?

— Să aibă!...

— Înţeleg, trăiţi, don sergen-major.

Şi Vasile s-a răsucit „la stânga-mprejur” pe amândouă călcâiele şi a ieşit.

Când rămase singur, sergentul-major Guţă se aşeză pe pat, îşi scoase bluza, se mai scărpină de câteva ori şi, privindîmprejurul lui, murmură: „Ce viaţă!” ...

Tot gândind însă, simţea nevoie ca să fie mai comod, îl supărau cizmele şi ar fi voit să scape bucuros de ele.

— Planton! strigă el.

Peste un minut uşa se deschise şi plantonul intră.

Când s-a oprit în faţa lui Guţă, a bătut tare cu picioarele în pământ.

— Să trăiţi, don sergen-major!...

Dar, drept răspuns, acesta se trânti pe pat şi întinse piciorul stâng.

Plantonul pricepu...

Se aplecă jos, apucă cu mâna dreaptă de călcâi, cu cea stângă de vârful ciuboatei şi trase...

— Întinde obielile, să se usuce...

— Înţeleg.

— Şi cizmele ia-le şi le fă cu vacs. Când m-oi scula, să-mi fac mustaţa în ele. Să fie văcsuite cum îi dracu...

— Da n-am vacs.

— Să ai!

Plantonul îşi făcu salutul şi ieşi.

„Nu mai e meliţie”, murmură Guţă când se văzu singur. „De spui bucătarului să-ţi facă mâncare, îţi răspunde că n-are carne, de spui soldatului să-ţi văcsuiască cizmele, îţi răspunde că n-are vacs. Şi pentru ce? Pentru că nu mai e cnut”.

Se auzi o ciocnitură-n uşă.

— Intră! răspunse Guţă somnoros.

Drept, ca un stâlp de telegraf, intră în cancelarie un soldat. Chipeş, cu câteva fire de mustaţă, el se opri în faţa sergentului-major şi vorba ţigănească „să trăiţi” trebui să s-audă.

— La ce ai venit, măi băiete?

— Pentru soldă.

— Ce soldă, măi? Eşti nebun?

— Solda mea pe chinzina trecută.

— Da ce, n-ai primit-o?

— Nu.

— Unde-ai fost când am împărţit solda la oameni?

— Am fost... ştiţi că m-aţi trimes domnia-voastră la cocoana Lina de i-am dus nişte cămăşi, obiele...

— Ei! Ei! Nu mântui odată? Ce te-ai pus să-mi înşiri „micul echipament”? De ce n-ai venit cum te-ai întors, să-ţi dau solda?

— Da nu ştiţi că m-a oprit duduia de i-am cărat trei hârdaie de apă, tocmai de la podul cela, ştii, cum mergi pe strada ceea — cum focu o cheamă? — faci la dreapta şi ieşi acolo...

— Nu ştiu nimic. Eu te-am trecut în condică că ţi-am dat-o.

— Da n-am nici fir de tutun...

— Nu vroi să ştiu... să ai!...

— Înţeleg.

Soldatul plecă mâhnit.

La rândul lui, Guţă blestemă păcătoşia în care a ajuns armata din ziua de azi.

„Destulă procopseală”, gândea el; „face soldatu ceva, îl bagă la puşcărie, parcă cine ştie ce pedeapsă-i asta! Să odihneşte câţiva ani de zile de pomană. Unde e bătaia pă care am apucat-o eu? Da ce dracu? Vasile ăla-şi face de cap astăzi. L-am trimis de două ceasuri după mâncare şi văd că nu mai vine”.

Şi începu să strige:

— Vasileeeee!...

Dar Vasile dormea în cazarmă.

Când au auzit soldatu glasul stăpânului, care mai de care se grăbea să scoale pe Vasile.

— Scoală, măi Vasile!

— Mă Vasile, mă!

— Scoală mă, că te cheamă don sergent-major!

— Unde e? Să trăiţi! Porunciţi! zicea Vasile, care se deşteptase somnoros.

— Aleargă, că-i în cancelarie, dă fuga, că-i foc!

Şi Vasile-şi încheie bluza, trase frumos pantalonii peste cizme, îşi aşeză „limba cravatei”, se şterse cu degetele la ochi şi intră.

— Da bine, mă, ce te-ai făcut? Eu credeam că te-ai pierdut. Unde e mâncarea?

— Mâncarea?

— Ei! Ei! Mâncarea!

— Vine acuma. Am pus-o să se mai încălzească.

— Du-te şi adu-o mai curând.

Peste cinci minute Vasile se întoarse cu un capac plin cu mâncare.

Îl trânti repede pe masă, căci îl frigea şi-şi suflă peste degete.

— Acuma cere un rachiu de la căprar de săptămână şi ceva pâine şi pe urmă găteşte de spălat.

— Prea bine!

Şi peste vreo cinci minute Vasile se întoarse înapoi cu mâna goală.

— Să trăiţi, don sergen-major! Căpraru de săptămână cică n-are rachiu.

— Cheamă-l încoace. Aidi iute!...

— Don fruntaş Ianache! Don fruntaş Ianache! striga Vasile.

— Ce e, mă?

— Te cheamă don sergen-major. Aide, fuga!

— Porunciţi! strigă fruntaşul Ianache, care făcea pe căprarul de săptămână când se înfăţişă înaintea lui Guţă.

— Cum ai îndrăznit, măi pungaşule, să-mi spui ca n-ai rachiu?... Ştii tu că asta e nesupunere şi pot să te dau în judecată? Ştii, mă?! strigă el, ridicând glasul mai sus.

— Ba nu, da' rog bunătatea domniei-voastre să-mi daţi voie să vă spun ceva.

— Spune.

— Azi credeam ca să vă opresc ca totdeauna un rachiu, două, trei... Când colo, a venit don căpitan, a băut trei porţii; a venit don locotenent, tot aşa, a mai luatără domnii sergenţi câte două porţii; domniei-voastre v-am dat până acum trei; de unde să mai iasă.? Că eu, de, îl primesc pă ţanc, pă număru oamenilor. Dacă dai soldatului porţia mai deşartă, cică lăcramă.

— Ei şi?!...

— N-am de prisos... să trăiţi... eu de, v-aş da, da mai am şapte oameni în gardă, are să vie acuma prăpădiţi şi are să ceară...

— Nu vroi să ştiu.

— Da dacă n-am?

— Să ai!

***

Mânca Guţă cu poftă, băuse rachiu cazon şi acuma şedea la masă.

— A!... Poftă bună!

— Mersim, poftiţi şi dumneavoastră!

— N-aveţi pentru ce. Noi chiar acuma am statără la masă. Da veniserăm aşa, de un apropont de chef.

— Ce veste-poveste?

— Mergem diseară la „Trei plopi”. E o frumuseţe! S-a deşchis un fel de şantant grozav. A venitără nişte şansoniste de-alea particulere, unguroaice...