Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

De azi şi de demult

În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.

Tăcere şi cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva îşi suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăştie în toate părţile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roşu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viaţă grea, ani grei”… Un glas blînd. Simţii că e om bun.

În faţa mea, lunga faţadă, albă şi pitorească, a Şcolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiţă, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În nişte ziduri mari, un cap mic şi frumos… Şi o batistă îi trecu pe la ochi. Încă o fiinţă fără copilărie. Cine ştie de unde-a fi! În orăşelul ei, veselie… copiii, fericiţi… ea, închisă, singură şi tristă.

Plecai, cu ochii în jos, mînînd înainte acel tablou simplu şi simpatic. E de mirare cîtă energie se perde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul şi simpaticul, pretutindeni. Oriunde îţi întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrînd de farmec şi de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoţionat. Iacă un poet. Din pînzile lui, de o elocinţă uimitoare, poţi să-i reconstitui întreaga viaţă, notînd precis ce a simţit pe toate cărările şi prin toate orăşelile pe unde s-a oprit cîteva zile, cîteva ore. Între acest tablou şi maestru o apropiere aşa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum l-ar fi prins el în cadru, uşurel, poetic, într-o lumină limpede şi tremurătoare. „O fi sughiţînd”. Un vechi gînd care tresări din impresiile şi credinţele copilăriii.

Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau cu privirea neclintită asupra unei lumi depărtate şi fericite? Şi jos cuvintele: "în ziua de Crăciun".

Pe Strada Polonă, nimeni. Pomi încărcaţi de zăpadă, în apropierea unor case mari, o ţigăncuşe ghemuită într-un palton vechi, cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mînca un codru de pîne albă şi întindea, cu poftă, de nişte costiţe de porc. În faţa ei un cîne gras şi curat. Un danez şoriciu. O privea. Cu ochii dupe friptură. Frumoasa lui zgardă dovedea că e un… bogătaş… Şi ce lacom!… Fulgii de zăpadă cad liniştiţi. Cînele se uită, îi scînteiază ochii. Are aerul d-a zice: „Bre! ce lucruri bune mănînci tu!”

— Nu ti-e frig? o întrebai eu.

— Ţu…

— Nu ti-e frică de cîne?

— Ţu...

— Dacă ţi-o lua friptura?

— Poi, slujnica lui mi-a dat-o.

— Ce-o fi vrînd el?

— Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase.

Fetiţa, murdară, ghemuită, mestecînd repede. Cînele, gras, mîndru, stînd pe picioarele de dindărăt. Un bogat care rîvnea la un sărac.

— Fetiţo, vrei un franc?

— Un franc?

"Ce ochi mari şi frumoşi!"

— Un franc.

— Hî-hî…

Nu-i venea să crează. Şi binişor, cu o mişcare furişe, îl luă, îl puse în podul palmei, întorcîndu-l şi p-o parte, şi pe alta. În mîna ei neagră, moneda, ca o lumină albă.

Abia făcui cîţiva paşi, şi auzii:

— Na, na şi ţie!

Îmi întorsei capul. Aruncase cînelui o bucăţică de carne. Fetiţa deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să rîză, se sculă şi o rupse la fugă, dînd chiote. Cînele se uită lung dupe mine şi începu să urle. Ce curios! Era aşa de limpede ce spunea el: „Tu mi-ai gonit-o… de ce mi-ai gonit-o?…”

La sărbătorile mari simţim nevoia d-a şti lumea copiilor fericită, cel puţin această lume inocentă şi pură încă. Închipuiţi-vă un copil înfomat şi tremurînd în ziua de Crăciun… E ceva mai dureros?

Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectivă a impresiilor noastre, să ne poetizeze copilăria, dar nu o schimbă în adevăratul ei fond. Durerile şi fericirile rămîn dureri şi fericiri, oricît s-ar afunda în timp ca într-o ceaţă din ce în ce mai deasă şi mai depărtată.

Sărbătorile Crăciunului sînt cele mai mari pentru copii. Moş Ajunul, colindele, steaua, pluguşorul, vicleimul, sorcova… care din noi, cei din mulţimea de jos, nu păstrăm neşterse emoţiuni de traista Moş Ajunului şi de ramura cu trandafiri de hîrtie?

Cîrdurile de Moş Ajun se rînduiau de mai nainte.

Cea mai bună faţă de pernă era a mea. O traistă cît mine de mare, în care mă împedicam o noapte întreagă, tremurînd, suflînd necontenit în mînele îngheţate. Ce fericire într-o suferinţă reală!

Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici şi mînuşi. Toate trebuiau să fie gata. Ele simţeau un fel de mîndrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cîrdurile, şi a doua zi să le spuie tocmai pe unde a colindat.

Parcă mă văz în acel an în care n-am avut noroc.

M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopţii. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoţiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem pînă atunci. Traista în cui, băţul dupe uşe, căciula la căpătîi. Şi căciula era nouă. Îmi tîcîia inima, aşteptînd pe Bănică cu tovarăşii. Am răbdat cît am răbdat în plapămă, dar n-am mai putut. Mulţi poate nu veţi fi ştiind ce va să zică Moş Ajun la 8 ani, ba încă cu cizme noi…

— Mă îmbrac, mamă… vine Bănică!

El era şeful. Voinic, îndrăzneţ şi de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de şapte inşi.

Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită:

— Dormi aci, mai e pîn’ la miezul nopţii.

— Mamă, vine Bănică!

În sfîrşit, să mă îmbrace. Aprinse luminarea. Pe geamuri, frunze albe şi groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spenţer de lînă albastră, apoi într-o scurteică blănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roşie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, şi trage, şi trage, şi luptă, pînă cînd mama rămase c-o ureche în mînă. Plîngi eu, rîzi mama. Pînă n-a cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos tîrlicii şi abia mi-au încăput cizmele. „Nu e semn bun”. Ca acum mi-aduc aminte de acest gînd.

— Să nu te muşte vrun cîne, păcatele mele!…

Vezi? Nu era semn bun…

Am tras căciula pe urechi. Am înhăţat băţul şi, pînă să vie Bănică, am strigat de vro douăzeci de ori: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”

Tata se prefăcea că nu ştie cine strigă.

— Ia să le aruncăm pisica în braţe… Oameni mari şi la Moş Ajun…

Şi strigam mereu, îngroşînd glasul, cu ochii la cizme. Mă strîngeau, dar… nu făcea nimic.

Haiti! Bătuse în geam!

— Bănică?

— Bănică.

Şi zbughi pe uşă-afară!

Zăpada prinsese, din polei, o coaje tare şi alunecoasă. Ceaţă, ceaţă, de abia zăreai la doi paşi.

Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de Piatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părţile noastre. Pe la Crucea de Piatră, mere, nuci şi covrigi, pe la noi mai mult colaci.

Bănică, în frunte. Noi, grămadă, dupe el, ca să nu-l perdem în ceaţă. Grăbiţi, sperioşi şi alunecuş. Cădeam p-un capăt. Şeful rîdea.

— Unul la rînd… doi la rînd… trei …

Şi iar: "unul la rînd…"

— Unde suntem, nea Bănică?

Şi cînd îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste şi cu respect.

— Dracu să ştie… nu văz nimic.

— Undem suntem, nea Bănică?

— Om fi printre vii…

Şi suflam greu de tot.

— Ai ostenit, mă… cutare?

— Aş, nu-u-u-u!

— Mai avem, nea Bănică?

— Zău că nu ştiu… nu văz nimic…

— Om fi la gropi…

— La gropi?… nu văz nimic… staţi… băgaţi de seamă…

Un ţipăt desperat şi scurt… Mă duceam în jos, în jos, adînc, parcă se scufundase pămîntul sub mine.

— Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde eşti, mă?… Gropile!… Radule!

Doi, mai mici, începură să ţipe.

Eu nu mă oprisem decît în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănţăni şi nu izbuteam să dau chiot.

— Radule! Radule! strigă Bănică.

Ceilalţi doi plîngeau.

— Tăceţi, mă!

Si le trase o înjurătură.

— Radule!…

În sfîrşit, îi răspunsei.

— Ce e, nea Bănică?

— În gropi, mă?

— Da, nea Bănică.

— Cum dracu făcuşi, mă?

— Nu ştiu, nea Bănică…

— Eşti viu, mă?

Ceilalţi doi începură iar să plîngă.

— Mai trăieşti, mă?

— Cine?…

— Tu, mă!

— Trăiesc… n-am nimic… ca pe-o sanie…

Eu, în fundul gropilor de nisip, mă luptam să sui, şi cum suiam doi paşi, jiit… şi alunecam în fund. Coaja zăpezii, groasă şi lustruită. Alunecam ca pe gheaţă.

— Ei, nu te sui, mă?

— Nu pot, nea Bănică, alunec.

— Apoi ce să faccm?

— Eu ştiu?…

Şi începui să plîng.

— Nu plînge, mă!

— Nu plîng.

— Costache, porunci Bănică, pun-te pe vine şi dă-ţi drumul.

Costache, de 12 ani şi băiat inimos.

Jiiiit… şi odată mă pomenii cu Costache. Îmi veni inima la loc. Mă luă de mînă. Apucarăm în sus; dupe cîţiva paşi, jiit, amîndoi odată… şi iar, şi iar, dar degeaba! Ni se umflaseră buricele deştelor.

— Măi, ce faceţi, măi? strigă Bănică.

— Nu se poate, nea Bănică, răspunse Costache.

— Apoi ce e de făcut?

— Eu stiu?…

Cei doi începură iar să plîngă.

— Tăceţi dracului! strigă Bănică. Staţi voi aici.

Cei doi începură să ţipe.

— Nu ne lăsa, nea Bănică, ia-ne şi pe noi…

— Păi vă daţi voi drumu-n gropi, mă?

— Da, nea Bănică, da…

Să nu vă miraţi. Cînd suntem mici, făcem minuni de eroism din cauza fricii.

Tăcere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca într-o ocnă, nu vedeam nimic. Bănică, din cînd în cînd: „Aşa… stai… tu aici… Dumitru dupe Ion…”

— Ce faci, nea Bănică? strigă Costache.

— La şir, mă… şi eu în cap… venim şi noi… ţineţi-vă bine… haiti…

Jiiiiiit… şi buf, unul peste altul, rostogol la picioarele noastre.

În depărtare s-auzea încetinel, ca prin vis: „Bună diminea… la… o… ş… a… juuuuu”…

Gropile erau adînci, adînci de tot. Noi abia zăream la doi paşi. Ei, ce e de făcut? Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet-încet, pînă or da de urma căruţelor, că numai p-acolo puteam să scăpăm. Nu mai mi-era frică. Toată grija de cizme, să nu le fi zgîriat. Le pipăiam eu, dar nu vedeam nimic.

Nouă celor mai mici ne zise:

— Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vrun mal, şi cînd oi zice eu: „aici, băieţi!”, voi să răspundeţi: „aici! aici, nea Bănică!”

Să nu se surpe vrun mal? ne îngheţară inimele. Eu mă gîndeam la mama… ce-o să se facă tata fără mine!… Îmi venea să plîng… ba şi începusem.

— Cine plînge, mă?

— Ni-i-meni… mi-am suflat nasul.

Şi încet-încet, vîrîţi unii într-alţii, intrarăm în întunericul adînc. Nu zăream nici pe Costache, nici pe Bănică.

În depărtare s-auzeau cetele strigînd, şi strigătul lor s-apropia, se depărta; alteori, numai ca un vuiet de vînt.

— Aici, băieţi?

Tresărirăm.

— Aici, aici, nea Bănică!

— Staţi, mă… am dat de urma căruţelor.

Ne oprirăm. Nea Bănică, ca o umbră, se apropie de noi şi ne puse pe drum. Şi, încet-încet, ieşirăm din gropi.

Cît om fi stat acolo nu ştiu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu.

— Cînd s-a revărsa de ziuă, ne zise nea Bănică, am să vă duc la boieru' cu fete multe şi cu salep, mă.

— Ce, ne dă salep?

— Daaa…

— La toţi?

— Daaa…

Ce bun băiat nea Bănică! Ce ne-am fi făcut noi fără el?

Tremuram… Salep care frige într-o odaie caldă…

— De ce ne dă salep, nea Bănică?

— Vezi că boier Matei, mă, are opt fete şi a avut şi un băiat, mă. Băiatul a murit, şi d-atunci a rămas el că deschide uşa la toţi băieţii, la Moş Ajun, la colind, cu steaua şi cu sorcova.

Ne umpluserăm ca la jumătate trăistele cu mere, cu covrigi şi cu nuci, ba aveam şi cîte două pere. Ce mîndru eram… să duc şi pere surorilor!

Începuse a se lumina de ziuă.

— Mă, zise nea Bănică, oprindu-se în dreptul unor case boiereşti, am ajuns. Suflaţi-vă nasul. Să sărutaţi mîna boierului.

Şeapte nasuri dodată, şapte mîneci pe la nas, apoi cu toţii ne-am dres glasul şi am intrat într-o curte mare. Dasupra pimniţei, un ceardac cu geamlîcul luminat. Prin perdelele lăsate se zăreau cei dinlăuntru ca nişte umbre.

Dupe ce-am strigat, cît am putut de tare şi de lung: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, Bănică ţinu discursul următor:

— Să trăiţi, coane Matei, şi cu dimoazelile d-tale! La mulţi ani cu noroc şi sănătate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei!

Tii! ce bine vorbise!

— Voi, băieţi?

— Noi, coane Matei.

— Ne cunoaşte, nea Bănică?

— Aş, nu, mă, de unde?! Dar aşa e obiceiul casei.

Băturăm picioarele în prag, întîi Bănică, apoi toţi după dînsul, şi suirăm scara cu căciulile în mîni.

În fundul ceardacului, un pat lat. Conu Matei, într-un halat năutiu cu flori roşii, sta greceşte. Pe cap, o căciuliţă de plisă cu fireturi. Negricios la faţă, ras, numai cu o dungă de bărbuţă albă, de la urechi în jos, încheindu-se la beregată. Şi nişte ochi mari, negri şi buni, cu toate că dasupra lor avea două smocuri de sprîncene scurte şi dese. În picioare, lîngă el, trei fetiţe… ah! ce frumoasă era cea mai mică!

Conu Matei ne întinse mîna, cu degetele frînte în jos. Noi o sărutarăm, pe rînd, cu sfială şi cuminte. Boieru' începu:

— Şedeţi, băieţi… (Noi, în picioare, nu ne mişcăm.) Aveam şi eu un băiet… (în ochii lui două lacrămi) ar fi fost acum ca tine… (şi arată pe nea Bănică) n-a vrut Dumnezeu… (Eu încremenisem cu ochii la cea mai mică.) După el s-a dus şi mă-sa… semăna cu el, dar ochii ei erau albaştri… Vă e frig?… (Şi pantalonaşii ei, cu o palmă mai lungi decît rochiţa… cu cerculeţe şi cu flori cusute în gherghef.) Dar am să vă dau cîte două ceşti de salep… (Salep? cum o fi chemînd-o?… ca mine de mare… cu păru pe spate… se uită la mine… plec ochii în jos… ce urît trebuie să fiu!) Linico tată, zi Ancuţii de salep… (Linica o cheamă… se învîrteşte repede… rochiţa i s-a umflat… părul îi saltă pe umeri… s-a dus!)

Fiecare cu ceaşca de salep.

Nea Bănică suflă, ţuguind buzele; înghite, înghite în sec; nu poate încă sorbi; frige. Ceilalţi suflă, suflă şi ei. Eu simţ aburi calzi pe la nas; suflu şi eu, dar nu văz unde… Linica se uită la noi… Celelalte, mai măricele, şoptesc şi rîd încet. Au băut toţi cîte o ceaşcă, eu suflu mereu, uitîndu-mă, gîndindu-mă.

— Băieţaş… nu bei? zise boierul.

Odată mă roşii ca focul, şi dintr-o sorbitură înghiţii tot salepul.

Ne-a mai dat încă cîte unul. L-am băut cu noduri, că n-am mai îndrăznit să-mi ridic ochii din ceaşcă. Linica se dusese.

Ne-a dat cîte trei mere şi un covrig. Am sărutat mîna lui conu Matei şi am plecat. Am colindat încă vro două ceasuri, dar eu nu mai strigam şi n-am mai scos nici o vorbă. Mă gîndeam. Ah! da… trădam… trădasem. Dacă ar şti Nicuţa popii! Ce rău e omul! Şi cum nu bănuiesc cei mari, ce lume de emoţiuni şi de imagini se agită în capetele celor mici!

Spuneam încet soră-mei că Linica era aşa, era pe dincolo, iar tata, auzindu-mă, căci eu nu-l simţisem cînd intrase în casă, mi-a zis surîzînd:

— Măăă! hoţule!

Am tresărit. Am tăcut. Dar multă vreme n-am uitat pe Linica.

Unde-o fi ea?

Nu vi se pare că unele întrebări tresar în noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasă?

Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de căinţă… prima mea trădare!

Un singur gînd espiator… să cîştig bani mulţi, cu sorcova, şi să dau Nicuţii, în fiece dimineaţă, cîte o plăcintă cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigînd, pe nas si ascutit: „Plaţinta, plaţinzora!”

De cîte şapte ori pe zi, pînă în ajunul Anului nou, am zis mamei:

— Mamă… sorcovă cu beteală!

În ajun:

—Mamă!…

— Bine, bine… cu beteală…

Pe înserate, mama intră cu două sorcove. Una cu patru trandafiri de hîrtie subţirică şi cu cîteva fire de beteală, alta, mai proastă, cu trandafiri roşii p-o faţă şi albi pe ceailaltă. A bună pentru mine şi a proastă pentru Ionică, un biet copil fără tată, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovăială.

A doua zi, cizmele în picioare (nu mă mai uitam la ele, se cam învechiseră), căciula în cap şi cu Ionică prin mahala.

Ionică, fericit, nu-şi mai lua ochii de la sorcova lui.

Lapoviţă; noroi; ploua şi ningea; ne scufundam în noroi şi abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca şi cum am fi spart burdufuri de hîrtie.

Un cîne se repede; eu fug; Ionică rămîne în noroi; ţipă; se apără desperat cu sorcova; un ţipăt şi mai tare… l-a muşcat… din sorcovă n-a mai rămas decît băţul. A scăpat. Îl iau de mînă. El plînge arătînd la picior şi nu vede că trandafirii i-au picat în mocirlă. Intrăm la noi acasă. Mama îl întreabă:

— De un’ te-a muşcat?

Ionică vede băţul sorcovei fără trandafiri.

— De sorcovă! răcni el.

Era mai mult învineţit decît muşcat. Mama îmi făcu cu ochiu şi desprinse doi trandafiri de la mine şi îi legă de beţişorul lui. Mie îmi venea să plîng… dar mi-era şi milă de bietu Ionică.

El tăcu. Se uită la trandafiri…

— Nu mă mai doare…

Parcă pe mine mă durea… Şi pe mine mă muşcase cineva de sorcovă. Înghiţii de vro cîteva ori şi plecarăm.

An fără noroc.

Ca să nu ne mai apropiem de curtea cu cînele, trebuia să sărim un şanţ cu apă. Un fior. De n-ar cădea Ionică. El sări şi se clătină pe celălalt mal. Eu, grăbit, ţîşti dincolo într-un picior… alunec şi bîldîbîc în şanţ. Trandafirii mei se umplură de mocirlă.

Mi se înecase sorcova. Lacrămile cădeau, picături mari. De pe mine se scurgea apă murdară şi groasă.

Ionică îmi întinse sorcova lui.

Eu îi întorsei spatele şi plecai spre casă suspinînd. Acasă începui să plîng, nu glumă. Mi se păru că mama abia se ţinu de rîs. Mă primeni. Mă apucase frigul. Adormii lîngă sobă.

Cam pe la toacă intră pe uşă Ionică, cu un pumn de gologani. Îl trimesese mă-sa să-mi dea şi mie. Ştiu că mama mi-a şoptit în ureche: „E sărac… Îţi dau eu tie”… Şi l-a trimes îndărăt acasă.

De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfănţoaică şi mi s-a întors inima la loc. O săptămînă de zile i-am tot dus Nicuţei cîte-o plăcintă cu carne. Şi ea, împărţind plăcinta în două, îmi da şi mie jumătate, întrebîndu-mă:

— De la sorcovă?

— Da… şi mă uitam în jos.

Dar, vezi d-ta, eu eram ameţit: mi se părea că Linichii îi duceam plăcinţile.

...

Ce de drame, mici şi emoţionante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra Şcolii Centrale şi ţigăncuşa care mînca cu poftă, nevrînd să ştie că sub ea era zăpadă şi că de sus cădea zăpadă!

Şi, tot gîndindu-mă, m-am pomenit la Şosea, fără să ştiu pe unde am trecut şi cînd am ajuns.

Vă rog să mă credeţi că nu este un sentimentalism afectat, ci o rugăciune profundă care, în fiecare an, porneşte din viaţa mea de odinioară: „Doamne, dă, Doamne, copiilor săraci cizme, scurteici, căciuli de Moş Ajun, şi nu lăsa, Doamne, pe nici unul fără sorcovă de Anul nou”…

Domnule Grigorescu, dacă ai fi văzut d-ta acel tablou, ce pagină splendidă ai fi creat!

1894

TE-AR MAI PUTEA INTERESA