Editura Global Info / Literatură

Cezar Bolliac

Muncitorul

„Când mă născui în lume, murise al meu tată;
Căci mult el se luptase cu iasma încruntată
Ce-i zice Sărăcia!
El locuia cu dânsa din frageda-i junie;
Şi s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăţie;
Dar, vai! l-a-nvins pustia!

Bătrân de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer şi zise: — «Oh! Fie-ţi milă, sfinte,
De bietul muncitor!»
Atunci veni la dânsul trimisul ce desface
Şi-i zise: «Ia-ţi iertarea: eşti liber; du-te-n pace
La bunu-ţi Creator!»

Şi biata maică-atuncea, în lacrimi şi sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i săpă...
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Şi nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
Ce şi mai rău turbă...

Puţin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămândă, părăsită,
Săraca măiculiţă!
Plângea pe două paie pe care mă născuse;
Căci n-avea faşe, mica; acum întâi făcuse;
N-avea nici cârpuliţă!

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult şi mai amare,
Văzând că-i seacă pieptul, că n-are demâncare,
Văzând că n-ajungea
Căldura răsuflării ş-a sânului de mumă
Să ţie, să-ncălzească un şubred prunc de spumă,
Un prunc ce tot plângea.

Amorul mamei însă hrăneşte şi-ncălzeşte,
Şi biata măiculiţă, cu doru-i, izbuteşte
Din viaţă-i să-mi dea viaţă.
Lucrând, şi zi, şi noapte, şi vara pe greu soare,
Şi fără foc pe iarnă când firea toată moare,
Când toată firea-ngheaţă,

Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească
De tot ce doare-n viaţă, să poată să mă crească,
Să poată a-mi zâmbi.
Creşteam şi-mi mergea bine sub dulcea-i îngrijire,
Râdea când ziceam: mamă! la-ntâia mea vorbire,
Văzându-m-a păşi.

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O! câtă bucurie avea când, de departe,
Vedea că viu acasă
Cu cămăsuţa albă, cu căciuliţa neagră,
Cu carte-n subţioară!... avea ea lumea-ntreagă
Când mă vedea la masă.

Apoi mai trecu timpul şi mă făcui mai mare.
O! câtă bucurie şi cât lucram de tare
Ca să produc ceva!
Gândeam adesea-n sine-mi: «Eu sunt voinic acuma
Şi, o, ce fericire! oi să-mi hrănesc eu muma!...
Ea nu va mai lucra!»

Dar viaţa-i se scursese în vreme prea puţină...
Acel care priveşte din cer p-ăl de suspină
Chemă pe a mea maică.
Zâmbind, p-a mele braţe s-opri a ei suflare,
Şi, dându-mi, prin cătare-i, o binecuvântare,
Se duse l-al meu taică.

Când am băgat-o-n groapa de braţul meu săpată
Ş-am dat pe ea pământul... oh, Maică Preacurată!
Tu ştii cât am jelit!...
Acum, în lume singur, trăiam fără simţire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.

Prin negura vieţii zării eu o lumină:
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
Trimise Providenţa.
O! Roua primăverii, ninsoarea afânată
Nu poate fi ca dânsa, ca dânsa de curată!...
Mi-am pus în ea credinţa.

Dup-o ţintire, ochii în jos ni se lăsară
Şi sufletele noastre de loc se-mbrăţişară;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sânta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simţit!

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare:
— «Vezi lumea asta, dragă? oricât e ea de mare,
De noi este străină;
Pe nimeni nu îl doare, şi nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine... Vin', vin', să facem casă,
Sărman şi orfelină.

Stingheră turturică prin crânguri rătăcită!
Îţi voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig şi vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ţi aduc de hrană,
Îţi voi aduce toate: îţi voi aduce mană —
Vom fi în veselii.»

Şi-mi răspundea copila: — «Şi eu, cu sârguinţă,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putinţă,
Ce trebuinţă cere.
Şi când te vei întoarce, ţi-oi da îmbrăţişare,
Voi fi cu îngrijire, ţi-oi face demâncare,
Voi fi l-a ta plăcere.»

Munceam eu cât şi patru, şi făr-a face gură:
Şi când veneam din muncă, găseam în bătătură
Pe îngeraşul meu!
Oh! ce plăcere, Doamne! când într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată!
Mărite Dumnezeu!

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gândeam ca ce dulceţuri să-i dau eu demâncare,
Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înţeleaptă, venea pe lângă mine
Şi îmi zicea să strângem pentru acel ce vine —
Spunea cum a să-l crească.

Era aproape ora ce-atâta aşteptam,
Când o schimbare-n ţară, ce noi nu o visasem,
Începe-a se vesti:
S-adaogă iobaciul! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cât Omul nu poate să mai facă,
Nu poate dăini:

— «Noi n-avem decât braţul; dar braţul este-al nostru!
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
Să mai scădeţi ceva!...»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oştire a stăpânirii vine
Şi-ncepe a lega!...

O! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Când va veni odată Dreptatea cea cerească,
Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l ţiu minte;
Ştiu că m-au dus la ocnă şi nu mi-au dat cuvinte...
Ce crudă răudate.

Şi ce înverşunare! — Peste puţine zile
Zări draga-mi soţie ce se-nălţa prin grile.
Ţipă când mă văzu!
Ea mai veni odată, veni şi altă dată;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată...
Săraca! o bătu...

D-atunci n-am mai văzut-o!... Părinte, dulce taică!
Spţie mult iubită! O, scumpă a mea maică!
Fiu încă fără nume!
Ce! voi, voi sunteţi colo, sus colo-n a lumină?
Voi sunteţi cea grămadă cu faţ-atât de lină?
Voi sunteţi p-aia lume?

Nu mă lăsaţi, o, drage! nu, nu fugiţi de mine!
Se sparg a' mele lanţuri; v-ajung... ajung la bine.
L-al nostru Creator!...
O clipă, şi nu-mi pasă de loc de a lor silă!
Oh!... iat-o vine!! vine!! — O, Doamne! fie-ţi milă
De bietul muncitor!”

TE-AR MAI PUTEA INTERESA