Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Cântece din exil

Insecta chiar se-mbată de soarele cel dulce
Sub care provedinţa un loc i-a însemnat
Şi paserea, în toamnă, în alte ţări se duce,
Dar iată se întoarce când timpul s-a schimbat.
Dar pentru noi, al ţării plăcut şi dulce soare
A încetat în viaţă d-acum a lumina.
Oh! plângeţi ţara voastră cu lacrimi arzătoare!
Oh! plângeţi România ce-nclină fruntea sa!
Da, inima bătut-a l-a ţării înviere,
Deci inimile voastre să se fărame-n chin!
Da, ochii-au vărsat lacrimi la marea sa durere,
Deci ochii să se stingă pe un pământ strein!
De ne luau ei viaţa, o, patrie iubită!
Nu ar fi fost mai aspri cu fiii exilaţi,
Am fi voit cununa martirilor iubită
Decât pe alte ţărmuri de tine depărtaţi.
Ei ne-au respins, o, ţară! în ţările străine
Ca astfel să răcească amorul ce-ţi păstrăm,
Şi inimile noastre să fugă de la tine,
Şi amărâţi de doruri, noi să te blasfemăm!
Mă bucur d-aer liber, de viaţă, de lumină,
La neamuri ce virtutea a nobilat măreţ.
Aicea nici o frunte sub sabia străină
Nu vine să se plece în hulă şi despreţ.
Dar este fericire când nu sunt lângă tine,
Când ştiu ce suferinţe vin a te întrista?
Pot fi ferice, oare, şi pot gusta vrun bine
Când sabia străină înclină fruntea ta?
Acela care vede plăpânda fericire
Perind ca visul d-aur sub ochiu-i întristat,
Acela care vede sărutul de iubire
Pe a miresii buză sub moarte îngheţat;
Acela ce-mpleteşte ghirlanda cea de nuntă
Şi-n loc d-o dulce frunte, o pune p-un mormânt,
Acela singur ştie ce suferinţă cruntă
Simţit-a al meu suflet la dorul ţării sânt!
O, ţară, Românie, o, drăgălaşă floare!
Tu pleci pe moarte fruntea în dimineaţa ta
Ca o fecioară dulce ce jună încă moare
Şi lacrimile noastre nu pot a o scăpa.
Ah, daca aste plângeri ca un prefum de noapte,
Spărgând acele valuri albastre din eter,
Ajunge-vor la tine în dureroase şoapte,
Divină provedinţă, fă-ndată ca să per!
Ce rău făcut-am ţie, o, ţară de durere!
Ca să atragem ura-ţi? într-un extaz d-amor
Am vrut să fii ferice, s-ai viaţă şi putere,
Şi, pentru-a ta mărire, voios am vrut să mor!
Cu toate-acestea, ţară, tu eşti nefericită,
Şi te iubim mai tânăr în suferinţa ta.
Imaginea ta dulce ca fantasma iubită
În nopţi d-amărăciune vine-a mă-mbăta:
Eu te iubesc, o, ţară, precum iubim o floare
Pe care vântul morţii înclină pe pământ,
Mi-eşti dragă ca lumina ce-n sânul nopţii moare,
Ca o amantă dulce ce cade în mormânt.
Ferice este-eroul cu fruntea podobită
De lauri glorioase, şi-nceată d-a trăi!
Ferice este-amantul ce vede-a lui iubită
Ca floarea dimineţii pe sânu-i a zâmbi,
Şi savurând nectarul în prima sărutare,
Depune a sa viaţă şi zice: am trăit!
Când ochii te văzură, o, ţară de-ntristare,
Săltând de fericire, de ce nu am murit?
O, timp ce schimbi în lume tot lucrul rău şi bine
Şi ţară şi plăcere tu nouă ne-ai luat,
Lăsându-ne abateri, dureri, amare chine
Şi-o inimă în care credinţa s-a uscat;
Nu-ţi cer eu fericire, nici zile dulci şi line,
Nimic din câte-n viaţă eu încă n-am gustat,
Nu voi, nu pot a-ţi cere nimica pentru mine:
Îţi las cu trista-mi viaţă tot ce tu nu mi-ai dat;
Dar cer o zi frumoasă, o zi de bucurie,
De glorie, de viaţă, acestui drag pământ.
O, timp, dă-i libertatea, dă-i vechea vitezie!
Şi d-astăzi sufle vântul pe tristul meu mormânt

TE-AR MAI PUTEA INTERESA