Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Dragomir sau Cetatea lui Radu Negru

Pe un pisc sălbatic şi vijălios,
Unde urlă-n poale Argeşul spumos,
Este o cetate. Armia maghiară
Va să o supuie printr-o luptă rară.
Acolo românii s-apără cît pot.
Dragomir comandă oastea lui Laiot.
Dup-o zi de luptă se aşează mese
Cu plăcute vinuri şi bucate-alese.
La aceste mese toţi românii vin,
Varsă vin în cupe şi voioşi închin.
Soarele în aburi îmblă să se culce.
Grijile, învinse, las banchetul dulce;
Orele se scură împletite-n flori.
Şi ostaşii uită că sunt muritori.
Dragomir vorbeşte către adunare:
— "Iată, fraţi de arme, ultima mîncare!
Nu mai sunt merinde, tot s-a mîntuit;
Ce-a rămas, de rîpă eu am azvîrlit.
Starea noastră tristă cere mîntuinţă,
Ori prin moartea noastră sau prin biruinţă.
Moartea nu spăimîntă decît pe mîrşavi:
Moartea-i logodită cu acei mai bravi.
Cela ce nu moare pentru-al ţării bine,
N-are drept la viaţă, este mort de sine!
Să ieşim cu arme din cetate-afară,
Să murim cu fală pentru sfînta ţară!"
Zice şi ostaşii strigă şi închin.
Ale lunei raze îi sărută lin.
Dragomir coboară cu oştile sale.
Spulberă maghiarii tăbărîţi pe vale.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA