Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Proscrisul

O, văi încântătoare, dumbravă înverzită,
Ce-aţi desfătat adesea copilăria mea,
Cascade murmuroase, şi tu, a mea iubită,
O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!

Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi rentoarce
Şi ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către voi adesea gândirea voi întoarce
Şoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.

O frunză dezlipită de ramura sa verde
Îngălbeneşte-ndată, nu poate exista
Asemenea proscrisul ce patria îşi pierde,
Pe aripile morţii înclină fruntea sa.

Şi-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceaţă,
Şi-aici doi ochi albaştri în lacrimi strălucesc,
Şi-aicea valea are cascade şi verdeaţă;
Dar ţara e străină, nu pot să le privesc.

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge
Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,
Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;
Departe d-a mea ţară, eu voi acum să mor!

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare,
Pe frate cu căldură la sânul său strângând;
Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,
Eu nu aveam pe nimeni şi am trecut plângând.

Aşa o păsărică pe calea sa pierdută
Tot zboară înainte neîncetat cântând,
Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută,
Nici floare ce-i e dragă să-şi puie capul blând.

Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi rentoarce,
Şi ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către ea adesea gândirea voi întoarce
Şoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA