Editura Global Info / Literatură

Duiliu Zamfirescu

La bal mascat

Veţi zîmbi de vă voi spune că la baluri ţi se întîmplă
Să găseşti inimi în piepturi şi sub măşti cîte o tîmplă
Care să urzească-n umbră iţele unui amor
Sau să arză în tăcere la lumina unui dor.

Lumea vecinic e tot lume şi femeia tot femeie:
Cea dintîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o scînteie
Dar băgaţi bine de seamă că scînteia are-n mic
Tot ce are focu-n mare; universul în nimic.

Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o mască
Învăţînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască.
Iar de-o parte, o paiaţă, cu un glas răutăcios,
Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios.

Gazu'şi trimetea din aer razele-i luminătoare
Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină, moare.
Dar că raza care moare, spre al omului necaz,
Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz.

Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună
Către-o ţară-n care astăzi nu mai mergem împreună.
Şi plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrîniţi,
Gîndul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriţi.

Vai ! şi oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale?
Unde-s plopii de pe muchie, unde-i şipotul din vale?
Cum s-a stins oare juneţea celor care-au suferit?
Ce-a rămas din vijelia inimilor ce-au iubit?

Timp ! burete plin cu sucul care-aduce pacea minţii !
De-aş putea să-ţi umplu porii cu veninul suferinţii,
Ca să plîngi şi tu, să suferi şi să-nveţi ce-i a uita,
Timpule, aş rîde vesel de nenorocirea ta.

Astfel dar şedeam pe-o bancă cugetînd; — cum stam pe gînduri
Văd o mască că se rupe din a danţurilor rînduri,
Şi venind la mine-mi zice: "Spune-mi: tot o mai iubeşti?
Te văd trist... nu rîzi de lume? Rîzi ca mine!... Ce gîndeşti."

Ea-mi vorbea... Şi-n tremurarea glasului recunoscusem
Vocea-n care altădată cu-atît drag mă încrezusem,
Vocea care îmi cîntase cîntecul unui cuvînt:
Cîntecul iubirii; astăzi, mai cîntat numai de vînt.

"Tu, la bal? Tu, vii să-ţi cauţi fericirea ta la baluri?
Vii să te îneci în lume ca un val în alte valuri?
Vii să-ţi scuturi de pe aripi praful florilor cereşti?
Ca în schimb să strîngi tot praful mişeliilor lumeşti?"

Ea tăcea... dar mîna-i albă se-ncleştase de-a mea mînă
Şi simţeam, simţeam că-asupră-şi ea nu mai era stăpînă.
Atunci, surd la glasul minţii, lîngă mine cum şedea
O dusei pînă-ntr-o umbră: "Voi a te mai revedea!"

Ea, încet, îşi scoase masca...
De-aş trăi şapte vieţe
Şi de-aş fi menit să sufăr şapte grele bătrîneţe,
Toate strînse-ntr-o durere, nu m-ar întrista mai mult
Decît hohotul pe care fui silit ca să-l ascult.

Era alta; era slută; era strîmbă, ca o cîrjă;
Fără nici un dinte-n gură, era ţapănă şi dîrjă;
C-un obraz ca turta dulce şi cu-n nas ca un cosor
Ea rîdea, rîdea amarnic...
Iată tristul meu amor.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA