Dumitru Iacobescu

Poem de amiază

Amiază!
Un pian, alături, intonează
Un cântec trist, în calmul verii,
Un cântec demodat, care brodează
Petale dulci pe pânzele tăcerii.

Nici eu nu ştiu ce am!...
Hemoragii de soare-mi bat în geam,
Cu lenevii de aur cald mă fură
Şi mă sărută lung pe ochi, pe gură...

Ce mână delicată,
Cu degete de veşted trandafir,
Te leagănă, o, inimă blazată?
Eşti tu, romanţă tristă de clavir,
Sau tu, extaz solar?

Oh, pianul cântă tot mai trist, mai rar,
Şi soarele mă cheamă,
...şi îmi pare
Că fruntea mea alunecă în zare
Spre-un infinit de pace şi uitare.