Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Fulger

Poveste în versuri

Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul
Tătâne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul,
Să ceară de soţie pe Salba. — "Dragul meu —
Blând Volbură vorbeşte — cunosc în tine eu
Pe omul bun şi vrednic! Ci-ţi dau trei lucruri ţie,
Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie
Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea!
Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va plăce
Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata!"

La fată merge Fulger în turn; şi-i place fata,
Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos
Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos,
Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o peţeşte;
Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte,
Pre când zicea: — "Tot pasul, p-al casei noastre prag,
Să-ţi fie pas de aur! Tu-mi eşti atât de drag
Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place!
Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face
Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori —
Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi
Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul,
Dar vino tu la mine, căci da-ţi-voi ţie sfatul,
Cum ai să faci acele trei lucruri!" A-nturnat
La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat
Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: — "Din veci dorinţa mea
A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul
Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul!
Aşa-nţeleg din oameni, că-n ţara lui Amurg
Sunt şepte fântânele şi toate şepte curg
La Negură-n palaturi; aceste fântânele
Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele
E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu.
De mult doresc din apa lui Negură să beu,
Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază
Trei taberi pânditoare şi rar voinic cutează
Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti, —
Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti,
Găteşte-te şi-aleargă! Încalecă-ţi fugarul
Şi-mi fă dară pe voie!" Blând Fulger ia paharul
Şi iese din palută; când nimeni n-a zărit,
Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Negură-l trimite.
Şi când aude fata, din lăzi întraurite
A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,
Şi dându-o lui Fulger i-a zis: — "Pentru feciori
Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă!
Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă
Pe nici un om trece pece graniţele lui:
Tu însă năfrămuţa pe inimă s-o pui
Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rânduri
Şi-atunci vei pute face tot ceea ce-ţi stă-n gânduri,
Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci."
Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci,
Trei ţări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul,
Şi-ajunge-n pace-n ţara lui Negură-mpăratul.
Iar când a fost aproape de curţi, încetinel
Pe sân a pus odorul şi-n patru colţuri el
Sărută năfrămuţa, şi-atunci simţi pe tâmple
Foc nobil: la fântână se duce şi, cum umple
Paharul său de apă, trei taberi îl pândea,
Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,
El fură şi se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă,
Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă,
Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat.
Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,
Căci toţi ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă
De Negură, de domnul din ţara lui Amurg.
Iar Volbură surâde; din genele lui curg
Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână
Şi-apoi l-a dus la Salba şi-a zis: — "Nădejde-ngână
Slăbita mea putere şi-s plin de fericiri,
Când Domnul logodeşte speranţele de miri!"
Şi strânge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strânge,
Pre când de bucurie duios copila plânge
Şi-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiş.
Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi
Şi veseli, ca la nuntă; a fost o veselie,
Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie.
Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,
La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară
Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, un frâu de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: — "Din veci dorinţa mea
Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,
A fost să văd vrodată cal galben fără splină
Din ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat
Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat
Sunt şeptezeci de stave de cai cu păr de aur;
Şi spun că-i păstoreşte pe câmpuri un bălaur,
Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,
Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc,
Atâta-s de sălbatici! şi nimeni nu-i în stare
Să-i prindă, nime-n lume, afar de-acela care
Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit
Şi-acum, având eu frâul, aşa m-am socotit,
Să-ţi pun la încercare crăiasca vrednicie. —
Toiagul meu te-aşteaptă; te du, şi-al tău să fie!"
Şi-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus
La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, şi-a spus
Că Volbură departe la Pajură-l trimite,
S-aducă cal de aur din stave-întraurite.
Şi când aude Salba, surâde graţios
Şi blând ea de pe deget inelul şi l-a scos
Şi-l dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul:
— "Aibi griji şi bagă seamă, că-i fermecat inelul,
Precum a fost năframa: din deget când îl scoţi
Şi cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toţi
Şi văi şi cai şi oameni te-ascultă; în trei rânduri
Poţi fermeca prin dânsul tot ceea ce-ţi stă-n gânduri!"
Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc
Încalecă; se duce, ca flacără de foc,
Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul,
Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.
Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fieros,
Încât el să nu cadă de greu cutremur jos,
Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie,
Nebuni şi sâlhuietici săltau fugari o mie,
Toţi galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit;
Bălaurul pe gură zvârlea necontenit
Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare,
Grozav suna pământul sub clocot de-alergare
Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia
Bălaurul şi stava; tot câmpul înnegrea
De spaimă şi de temeri, dar Fulger simte pace:
Râzând inelul trage şi cruce cu el face
Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc
Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc,
Feciorul prinde frâul şi-un cal din stavă-nfrâuă;
Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,
Când bate la palatul lui Volbură-mpărat.
Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,
Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină
De spaimă şi primejdii.
Iar Volbură cu drag
S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag
I-l pune-n mâini şi zice: — "Toiagul de domnie
Ţi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie!"
Au mers apoi în casă şi prânzul au întins;
Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins
Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, şi răsuna palatul
De cânt şi veselie. A patra zi-mpăratul
Chemă cu drag pe Fulger şi-a zis: — "Eu te-nţeleg
Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg,
Dar timp e pentru fapta de-a treia"; — şi se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: — "Când Lia, doamna mea,
Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete
Şi-a zis că-n ţara Dalbă sunt treisprezece fete
Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port
În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort
Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie.
Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie,
S-aduc din ţara Dalbă mărgele şi s-ating
Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning
Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul —
Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul
Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea
Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea
Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge.
La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge
Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu. —
Oh, Doamne, de-aş fi tânăr, de mult aş fi mers eu!
Dar eşti voinic, tu, Fulger; eşti desigur feciorul
Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul
Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat
Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,
Căci fetele veni-vor şi-ndată-ţi vor deschide:
Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide
Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior,
Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor, —
Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte!"
Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte
Şi iese din palută. Când nimeni n-a zărit,
La Salba el se duce şi tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Cetină-l trimite
S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite
— "Vai, Doamne! — strigă Salba şi dulce-n braţ a strâns
Pe Fulger astă-noapte visatu-te-am în plâns,
Iubitul meu! şi plânsul cu dor se tâlmăceşte!
Oh, ce să-ţi dau? Năframa nimic nu-ţi foloseşte,
Nimic acum inelul, tot farmecul nimic!
Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic
Şi poţi să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul, —
Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul:
Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu!
Tu eşti frumos şi tânăr, acesta-i chinul meu;
Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara
Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,
Şi-un singur al lor zâmbet te poate fermeca!
Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da,
Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul şi năframa,
Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,
Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poţi face tu,
Din câte cere tata, dar asta numai nu!
Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,
Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine
Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca;
Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da
Prescuri şi sărindare, să cânte glas de clerici
Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici. —"
Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat
O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat
Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte,
Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte.

•

Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu.
Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,
Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face
Şi-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place. —
Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.
Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a renturnat.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA