George Coşbuc

În spital

— "Nu-nţelege vorba, sire."
Zice-acelaşi general,
— "Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital

Nu-nţeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara
Peste munţii suri şi goi;
Ei de-acolo sunt, din ţara
Turmelor de oi...

Scoborând din munţi de-a dreptul
Par în lupte-oşteni bătrâni,
Aţi văzut cum pun ei pieptul —
Sire, sunt români."

Astfel zice generalul
Către tânăru-mpărat,
La Veneţia-n spitalul
Cel improvizat.

— "În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi

Adunaţi românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind duşmanii-n cale
Până ne-am retras.

Câţi de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toţi ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;

Şi-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei —
Dar acest de-aici, din patul
Şapte sute trei,

Care zace-aşa-n neştire
Şi-i lipseşte braţul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceaţă,
Luptelor sfârşit punând,
Până-n trista dimineaţă;
Şi rănit zăcând

Printre morţi ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La duşmani în mâini!

Ah! şi nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-şi îngroape
Sfântul steag al lor!

Şi el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăţi l-ar destrăma
Şi cu mâinile-n ţărână
Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinţii,
Şi-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinţii,
Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinţii să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!

Şi lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri şi stânci,
Doborât de răni şi boală
Şi târât pe brânci

Printre străji şi printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtaţi de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel —
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!"

Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Şi, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
— "Vara, păşunând pe munte
Turmele de oi,

Şi-adunaţi pe lângă masă
Iarna la ospăţ şi nunţi,
Spuneţi tuturor de-acasă
Celor de prin munţi,

Şi le-nseninaţi viaţa
Cu cuvânt înălţător,
Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa
Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Şi c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!.."