Editura Global Info / Literatură

George Cosbuc

Pe deal

I

Ah! e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
  Şi albastră zarea.

Azi poteca e urâtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
  Zarea mohorâtă.

Nu mai sânt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Şi pe culmi, în sărbători
  Nimeni nu mai merge

II

Mai trăieşti, şi-ţi merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat?
E de mult de când n-am stat,
  Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gândul,
Vecinic nemişcat să stai;
Vezi, de-atunci eu alergai
  Lumile de-a rândul!

Ce te miri? Eu viu, fârtate,
Trist aşa şi liniştit —
Sânt bătrân! M-au obosit
  Căile-alergate.

Tu cântai, şi-n depărtare
Eu priveam râzând pe lunci:
Eu m-am. cuminţit de-atunci,
  Râd aşa de-arare!

III

Iar de-aici, din zarea culmii,
Şir de dealuri eu privesc;
Culmea lor o-mpodobesc
  Ca şi tine, ulmii.

Satu-n vale pe-o colină.
Mic şi vesel : colo-n fond,
Uite-l verde şi rotund
  Nucul din grădină!

Iar pe sub colină, râul
Curge-ncins pe lângă ea,
Tocmai cum pe draga mea
  O încinge brâul.

Şi zburdalnic de pe coaste,
Gureşe păraie cad;
Plopii stau pe mal, la vad,
  Ca soldaţii-n oaste.

Plopii! Mă cunosc ei bine.
De copil!... Acum şoptesc,
Dau din cap şi lung privesc
  Buimăciţi spre mine.

IV

Iată luncile-nainte;
Gardul ţarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
  Şi de ast-aminte.

Gardul, în copilărie.
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
  Razna pe câmpie.

Şi râdeam, făcându-i glume;
El tăcea răbdând mereu.
Câte n-am văzut şi eu
  De atunci prin lume!

Am văzut, mânaţi de soartea
Vremurilor, bieţi sărmani
Alergând pe la duşmani
  Ca sa-şi afle moartea!

Gardu-n zări râzând s-afundă,
Şi mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
  Gata să-mi răspundă!

V

Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lângă car;
Din pădure geme rar
  Zgomotul săcurii...

Văd în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Râd pe drum şi hohotesc
  Ca nişte nebune.

Albe poartă-n mâni cofiţe;
Albe rochii fluturând,
Fug pe dealuri scuturând
  Roua din cosiţe.

E duminică. Din vale
Se ivesc răzleţi flăcăi,
Toţi îşi fac pe-ascuns din văi
  Către codri cale.

Sus senin şi jos verdeaţă!
Ce cuminte-i să trăieşti,
Când ţi-e dat să stăpâneşti
  Numai o viaţă!

Mai demult... ah, toate-acestea
Mai demult s-au întâmplat —
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
  Când s-a-nchis povestea!

VI

Dar auzi... ce jalnic cântă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat,
  Ruga lor e sfântă.

Ele plâng, şi mi se strânge
Inima cum stau şi-ascult,
Ele plâng şi tot mai mult
  Prin văzduhuri plânge.

Nu-i nimic, nimic în fire
Mângâios ca glasul lor!
Iat,-am tresărit uşor
  Ca de-o nălucire.

Îmi părea că după mine
Cântă ele — şi sunt viu!
Doamne, şi-mi era-n sicriu
  Negrăit de bine!

VII

Toţi au dreptul câteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
  Ni-e viaţa dată!

Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiţi ce sânt,
Şoimul se roteşte-n vânt
  Şi spre ei s-aruncă.

Ei poeţi sânt ai câmpiei,
Şoimul este-al lor despot —
Firea lumilor e-n tot
  Chipul tiraniei!

Legea ei e-nlănţuirea
Unui şir de nedreptăţi:
Dar eu văd de-atâtea daţi
  Ce cuminte-i firea!

Numai prin nedrept ea poate
Pe cei slabi să-i facă treji,
Pe fricoşi bărbaţi viteji,
  Dând schimbării toate.

VIII

Nu mă plâng! îmi pare mie
Uneori că sânt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
  De melancolie.

Iar atunci îmi vine plânsul.
Sânt copil, şi plâng uşor!
Plânsul meu e-al tuturor;
  Ce păcat e-ntr-însul?

Când mă văd în prada sorţii,
Plâng — eu ştiu! — dar nu mă plâng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frâng
  Gândurile morţii.

Soartea pe nedrept mă bate :
Poate e mai bine-aşa!
Iată, suferind, voi da
  Şoimului dreptate!

Plâng? Dar lângă leagăn cântul
Mamei de-obicei e trist —
O, eternule psalmist,
  Mare ţi-e cuvântul!

„De durere, chin mi-e somnul;
Foc şi fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
  Suflete, pe Domnul!”

TE-AR MAI PUTEA INTERESA