Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Cosbuc

    Pe deal

    I

    Ah! e mult de-atunci! Cărarea
    Netedă pe deal urca;
    Dealul plin de flori era
      Şi albastră zarea.

    Azi poteca e urâtă,
    Face cotituri în drum,
    Dealul e cu spini acum,
      Zarea mohorâtă.

    Nu mai sânt copii s-alerge
    După cuiburi, după flori!
    Şi pe culmi, în sărbători
      Nimeni nu mai merge

    II

    Mai trăieşti, şi-ţi merge bine,
    Vechi străjer? Nu m-ai uitat?
    E de mult de când n-am stat,
      Ulmule, sub tine.

    Tot aici? Amar e gândul,
    Vecinic nemişcat să stai;
    Vezi, de-atunci eu alergai
      Lumile de-a rândul!

    Ce te miri? Eu viu, fârtate,
    Trist aşa şi liniştit —
    Sânt bătrân! M-au obosit
      Căile-alergate.

    Tu cântai, şi-n depărtare
    Eu priveam râzând pe lunci:
    Eu m-am. cuminţit de-atunci,
      Râd aşa de-arare!

    III

    Iar de-aici, din zarea culmii,
    Şir de dealuri eu privesc;
    Culmea lor o-mpodobesc
      Ca şi tine, ulmii.

    Satu-n vale pe-o colină.
    Mic şi vesel : colo-n fond,
    Uite-l verde şi rotund
      Nucul din grădină!

    Iar pe sub colină, râul
    Curge-ncins pe lângă ea,
    Tocmai cum pe draga mea
      O încinge brâul.

    Şi zburdalnic de pe coaste,
    Gureşe păraie cad;
    Plopii stau pe mal, la vad,
      Ca soldaţii-n oaste.

    Plopii! Mă cunosc ei bine.
    De copil!... Acum şoptesc,
    Dau din cap şi lung privesc
      Buimăciţi spre mine.

    IV

    Iată luncile-nainte;
    Gardul ţarinei mai sus!
    E nebun! Ah, mi-am adus
      Şi de ast-aminte.

    Gardul, în copilărie.
    Vecinic l-am asemănat
    C-un nebun care-a plecat
      Razna pe câmpie.

    Şi râdeam, făcându-i glume;
    El tăcea răbdând mereu.
    Câte n-am văzut şi eu
      De atunci prin lume!

    Am văzut, mânaţi de soartea
    Vremurilor, bieţi sărmani
    Alergând pe la duşmani
      Ca sa-şi afle moartea!

    Gardu-n zări râzând s-afundă,
    Şi mă tem a-l mai privi:
    Azi, sarcastic, el ar fi
      Gata să-mi răspundă!

    V

    Pe sub marginea pădurii
    Boii pasc pe lângă car;
    Din pădure geme rar
      Zgomotul săcurii...

    Văd în zori, cum merg s-adune
    Mure fetele: doinesc,
    Râd pe drum şi hohotesc
      Ca nişte nebune.

    Albe poartă-n mâni cofiţe;
    Albe rochii fluturând,
    Fug pe dealuri scuturând
      Roua din cosiţe.

    E duminică. Din vale
    Se ivesc răzleţi flăcăi,
    Toţi îşi fac pe-ascuns din văi
      Către codri cale.

    Sus senin şi jos verdeaţă!
    Ce cuminte-i să trăieşti,
    Când ţi-e dat să stăpâneşti
      Numai o viaţă!

    Mai demult... ah, toate-acestea
    Mai demult s-au întâmplat —
    Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
      Când s-a-nchis povestea!

    VI

    Dar auzi... ce jalnic cântă
    Clopotele-acum în sat;
    Glasul lor e-ndurerat,
      Ruga lor e sfântă.

    Ele plâng, şi mi se strânge
    Inima cum stau şi-ascult,
    Ele plâng şi tot mai mult
      Prin văzduhuri plânge.

    Nu-i nimic, nimic în fire
    Mângâios ca glasul lor!
    Iat,-am tresărit uşor
      Ca de-o nălucire.

    Îmi părea că după mine
    Cântă ele — şi sunt viu!
    Doamne, şi-mi era-n sicriu
      Negrăit de bine!

    VII

    Toţi au dreptul câteodată
    Să se piardă-n aiurări!
    O, dar nu pentru visări
      Ni-e viaţa dată!

    Uite, graurii pe luncă,
    Veseli, fericiţi ce sânt,
    Şoimul se roteşte-n vânt
      Şi spre ei s-aruncă.

    Ei poeţi sânt ai câmpiei,
    Şoimul este-al lor despot —
    Firea lumilor e-n tot
      Chipul tiraniei!

    Legea ei e-nlănţuirea
    Unui şir de nedreptăţi:
    Dar eu văd de-atâtea daţi
      Ce cuminte-i firea!

    Numai prin nedrept ea poate
    Pe cei slabi să-i facă treji,
    Pe fricoşi bărbaţi viteji,
      Dând schimbării toate.

    VIII

    Nu mă plâng! îmi pare mie
    Uneori că sânt învins,
    Sufletul mi-l simt cuprins
      De melancolie.

    Iar atunci îmi vine plânsul.
    Sânt copil, şi plâng uşor!
    Plânsul meu e-al tuturor;
      Ce păcat e-ntr-însul?

    Când mă văd în prada sorţii,
    Plâng — eu ştiu! — dar nu mă plâng!
    Mă-ndoiesc, dar nu mă frâng
      Gândurile morţii.

    Soartea pe nedrept mă bate :
    Poate e mai bine-aşa!
    Iată, suferind, voi da
      Şoimului dreptate!

    Plâng? Dar lângă leagăn cântul
    Mamei de-obicei e trist —
    O, eternule psalmist,
      Mare ţi-e cuvântul!

    „De durere, chin mi-e somnul;
    Foc şi fiere traiul meu:
    Dar tu laudă mereu,
      Suflete, pe Domnul!”




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA