Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Tulnic şi Lioara

I

De când e lumea lume şi rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stâlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost
Şi, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,
Alt domn aşa ca dânsul nu cred să se mai nască.
Era-mpărat puternic şi mare nume-avea,
O ţară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,
Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri,
Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,
Căci mejdele lui Stâlpeş băteau hotar rotund:
Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund
Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare,
Trec mejdele trei sute de câmpi şi văi vioare
Spre munţi până-n movile, pe cari le-au ridicat
Bătrânii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat,
De-aici apoi ţin aţă pe-a muntelui cunună
Şi dau hotar lui ţinteş şi craiului Fortună,
Şi trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus
La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.
Aşa era! şi lumea de-a lungul şi de-a latul
Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeş Împăratul,
Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăţi,
Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi
Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie
Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie,
Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor
Trei stâni de oi lânoase şi toate cu ampror!
Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara
Lui Stâlpeş era înger, tip blond, era Lioara,
Căci Stâlpeş avea doamnă pe Lia şi avea
O fată, numai una, iar fata se numea
Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,
Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia.

De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei
Şi-a fost fără păreche pe vremurile ei
De blândă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara,
De trei: ori, ba de şese, de zece ori Lioara
Cu multa ei frum'seţe pe mamă-sa-ntrecea!
Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea
Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie —
Pe umeri doi lucerferi de-o nobilă văpaie
Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol
Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,
Şi sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare! —
Oh! las' că fost-au fete destule de-mpăraţi,
A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ,
Şi doar al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată
Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată
Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cât ea
Un înger din icoana bisericii părea.
Ş-atât avea copila mişcări de fermecate,
Cât soarele că-i soare şi-i trup fără păcate,
Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfânt
Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezământ
Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască
Din om aşa făptură pe-o lume pământească!

II

Dar vestea despre fata lui Stâlpeş a trecut
Din ţări în ţări; departe prin lumi a străbătut
Şi-ajunse preste râuri şi late mări albastre
La cele mai de margini şi cele mai sihastre
Pământuri, unde luna şi soarele se par
De gheaţă, căci o dată pe an numai răsar.
Acolo, pe hotarul apusurilor pale,
Prin locuri, unde-i vântul fricos a face cale
Şi iarba primăverii fricoas-a răsări,
Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci,
Din alte lumi mai negre ca lumea care este,
Şi zmeii toţi de-a rândul au prins de fată veste.
Şi-atunci, ca niciodată, pământul dinadins
Gemu de groază multă şi greu fior cuprins,
Căci zmeii duşi de patimi din peşteri alergară
Spre munţi, de vuiet aspru toţi codrii se mişcară
Şi glasul lor de dealuri aşa greu s-a izbit,
Cât munţii din adâncuri ca frunza s-au clătit.
Zbierat-au ei sălbatici, cât negurile zării,
S-au strâns un punct de spaimă, iar râurile ţării
Din curgeri întorcându-şi întreagă matca lor,
Năval-au dat s-alerge spre munţi către izvor.
"De ce să stau pe gânduri, cu lunile şi anul?
Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul,
În fier, şi voi adauge venin de şerpi ucişi
Şi-oţel de-un lat de mână pe-al spadelor tăiş,
Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemânatic,
Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic,
Şi voi zbura ca vântul, ca gândul de turbat,
Şi voi răpi pe fata lui Stâlpeş împărat! —
Trei zile numai! Vreme destulă-i doară asta!
Trei zile, şi-n palaturi aduce-mi-voi nevasta..."
Aşa strigau, şi-n clipă tot zmeul se grăbea
Mai mult oţel să pună pe paloş ce lucea,
Şi caută cai, cu-aripi de spaimă şi-ntunerec;
Şi-otrăvuri pun pe spate şi-n pante se înferec.
Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat
Pe şeptezeci şi şepte de munţi era durat,
De-abia primi cuvântul de fata-mpărătească,
Când el a fost de-a una gătit ca să pornească
Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfânt,
Cu zâne prin văzduhuri şi fete pe pământ —
Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata,
S-alerge, din palaturi să fure dânsul fata.
Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse;
Grei nori a pus pe umeri, lat paloş el încinse
Şi greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji;
Pe doi bălauri negri i-a pus apoi de străji
Palatului, cu vuiet clătindu-şi ale sale
Mari capete de spaimă, a zis: — "Mi-oi face cale
Pe vânturi şi furtune şi volbure, ca vânt
Voi trece ţări o mie şi-o lume de pământ,
Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară,
Şi voi răpi lui Stâlpeş frum'seţile din ţară!
Am paloş şi-al meu paloş de trei ori e-nădit
Cu tot oţelul, care trei munţi l-au tăinuit
În sânul lor, am calul cu strana din Ostroave
Şi-i cal ce nu cunoaşte nici frâie nici potcoave,
Ci vânt numai şi zare deschisă de-alergat! —
Aşteaptă dar, aşteaptă, tu Stâlpeş împărat,
Să vezi a mea putere, să simţi tu din tot greul
Mânia mea..." Sălbatic aşa vorbit-a zmeul;
Şi-abia muri cuvântul pe buza lui de fier,
Când aripi el întinse de-a una şi, sub cer
Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare.
Creştea mereu mai negru, mereu creştea mai tare
Şi tot mai mult: de patimi şi negru dor învins,
El dat era cărării ca fulger dinadins.
O sută de pământuri cu nouă mii de sate
Şi munţi şi văi şi silhe şi plaiuri, aburate
De plângerile nopţii, şi râuri a trecut
Grozavul zmeu, pe aripi de ceaţă, s-a pierdut
În zări; turbat să clătin-a cerului rotunduri,
Greu zările se mişcă, şi sarbedele-afunduri
Cu ceaţă pe-a lui urmă şi neguri să-nvălesc.
Iar când trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc,
El stă pe loc, se trage sub neguri şi s-ascunde
Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde
Şi ţintă ţine ochii la Stâlpeş Împărat,
Pândeşte pe Lioara, s-o vadă prin palat
Şi, când va fi copila mai veselă, d'odată
S-o fure şi s-alerge prin zarea depărtată.

III

Prin dalba grădinuţă cu strat de toporaşi
Şi crini, ce poartă rouă pe sânul drăgălaş,
În zorii zilei dalbe când cerul rumeneşte
Noptatecile piscuri şi-n aur le-nveleşte,
Se plimbă râzătoare cu pasul legănat
Lioara, mândră fata lui Stâlpeş Împărat.
Mai dis-de-dimineaţă ca alte dăţi ea lasă
Chilia şi-aşternutu-i cu cergă de mătasă
Şi perini moi, scoboară pe prag întraurit
Şi trece prin pridvorul de marmoră, cioplit,
Cu barda şi se duce de-a dreptul la portiţa
Gradinii şi-apoi intră cu zâmbet copiliţa
Pe-o aripă de uşă, că-i uşa cu zăvor
Şi două aripi are de-argint strălucitor,
Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur.
Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,
Şi stropii mari de rouă, sub paşii ce se plimb,
În mari mărgăritare şi salbe mari se schimb.
Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciş se taie,
Copila trece blândă şi pletele-i bălaie
Le-alunecă pe vântul frumoasei dimineţi,
Iar vântul le resfiră mai late şi mai creţ
Şi-n taină el sărută tot părul dalbei fete,
Când tremură de dragul frumoaselor ei plete.
Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,
Şi frunze de smaralde şi flori de siminoc
Ea poartă; pe vestmântu-i ţesut cu măiestrie
Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie
De stele, şi pe mâneci ea poartă porumbei
D-argint, cusuţi cu sârmă pe fir de mâna ei.
Un brâu îi strânge trupul la mijloc, de mătasă
Şi plin de flori e brâul şi-aşa de strâns s-apasă
Pe trup, încât să cugeţi că dânsul e crescut
Cu mijlocul deodată, şi-apoi mai e ţesut
Din fir de diamante, şi-atât îi stă de bine,
Şi unde se-ncopciază, stau copcii de rubine.
Şi, cum se duce fata mereu privind la straturi
În urmă dă spre stânga şi-apucă drum în laturi
Şi merge la izvorul ce-n murmurul alin
Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin.
S-apleacă preste faţa izvorului, voioasă
În ape clari se caută copila de frumoasă
Şi râde când zăreşte doi ochi sărini şi mari
Clătindu-se, ca faţa izvorului mai clari,
Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie —
Şi-n vreme ce-şi admiră frum'seţile-i bălaie,
Ea pleacă dalba-i frunte şi-o razimă cu drag
D-o creangă, aplecată din codrul unui fag,
Şi tot mai visătoare privind a ei talie,
Se pierde lin în visuri şi dulce reverie.
Ea nici nu mai aude cum murmură de lin
Duioşii stropi de apă pe lespezi de rubin,
Ea nu-nţelege boarea, ce-i clătină vestmântul;
Şi granguri cântă jalnic, dar n-o răpeşte cântul
Ca alte dăţi: în apă doi ochi i s-oglindea
Şi-n ochii ei distrasă alţi ochi îi surâdea,
Ochi nobili ai lui Codru, frumoşi ca lampa zilei,
Căci el era de Stâlpeş logodnic dat copilei;
În apă dar părându-i că vede surâzând
P-alesul ei, Lioara şopteşte-un nume blând
Şi arde, cum ard fagii cu foc când îi împresuri.

Pe când stătea cuprinsă de-atâtea nenţelesuri,
Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,
Crescând mai greu, mai tare, mai sus şi tot mai sus
Prin larg văzduh, străbate trei câmpuri în trei clipe;
Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe,
Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat
Şi cade spre grădina lui Stâlpeş împărat —
Văzut-au toţi curtenii de-afară şi din casă,
Văzut-a împăratul şi nalta-mpărăteasă
Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor
De-a dreptul în grădină ţinti către izvor.

Şi când a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă,
Că norul greu din zarea văzduhului se lasă
De-a dreptul în grădină şi când a văzut ea
Că zmeul prinde-n braţe făptura subţirea
A fetei, şi cu fata se duce şi s-afundă
Prin negre zări şi negre palaturi să-i ascundă
Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpânit
Frumoasa-mpărăteasă şi repede-a fugit
Prin largi chilii, cu ţipăt plângând, cu toată mila,
S-a dus sârmana Lia să-şi apere copila.
Nebună de durere pe scări a alergat;
Dar când a fost aproape de fagul rourat
Şi când văzu departe, că-n nori ajunge norul
Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul
În glii, şi de mânie foc greu avea-n priviri:
"Oh, draga mamei, dragă! Tu nu eşti nicăiri!
Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie —"
Şi fără simţuri cade pe glii frumoasa Lie.

IV

O lume de pământuri atunci s-a deşteptat
În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat
Cuvântul greu, că-i moartă copila-mpărătească.
Şi cât a fost în larguri hotar ca să primească
Acest cuvânt, hotarul întreg a fost cuprins
De jele fără margini şi geamăt dinadins.
Mari crai din ţări vecine şi ţări de-a zecea ţară,
Primind această veste, din capete mişcară
Cu drag şi milă multă, iar câţi aveau mai drag
Pe Stâlpeş dezlipit-au piciorul lor de prag
Şi-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă
Să mângâie pe Stâlpeş în jelea lui cea lungă.
Şi trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,
Departe-având toiagul prin colţuri aruncat
Şi spada lui departe şi coiful la picioare —
Mai galben era Stâlpeş ca omul care moare,
Şi slab de-atâta jele şi negru de zdrobit.
Când el pe nalţii prieteni în casă i-a zărit,
Roşi fără de voie şi capul ridicat-a
Şi-a zis: — "Ori poate-aduceţi voi fata? Poate fata
Lui Stâlpeş pătimaşul din nou va fi a mea?
Vai, Doamne, spuneţi iute: trăieşte oare ea?
Trăieşte? De trăieşte, pe ce loc poartă pasul?
Vai, spuneţi... Doamne, Doamne, târzii sunteţi cu glasul!"
Şi cum cerea s-audă, de dorul său învins,
Crai-Galben cu tot dragul de mân-atunci a prins
Pe Stâlpeş şi cu milă făţiş în ochi cătându-l
A zis: — "O, scumpe prieten! Împacă-te cu gândul,
Şi vezi, că tocmai trebe târzii să fim la glas!
Întreabă-mă, ce gânduri am eu, de n-am rămas
La vatra mea? şi-ntreabă, de ce-am plecat eu oare?
Puteam să şed acasă; dar nu ştiu cum mă doare
De dorul tău, mă doare durerea ta, şi ştiu
Că-aşa numai se poate şi-i bine-aşa să fiu!
Copila ta-i pierdută: atâta ştim noi bine,
Iar ce ştim mai departe? Nimic nu ştim, ca tine!"
Şi-au prins atuncea craii să-l mângâie, cătând
Să-i facă dorul aspru din inimă mai blând,
În cât le-a fost puterea cuvântului mişcară
Pe Stâlpeş, a lui jele pe-ncet o alinară
Cu vorbe şi cu sfaturi de milă şi de drag —
Şi-atunci ieşi-mpăratul pe prag şi de pe prag
Chemă pe cel mai harnic din argitani în casă
Şi-a zis plângând: — "Durerea aşa de greu m-apasă,
Cât nu mai ştiu de mine nimic, şi nu mai pot
Nimic, când ştiu pe lume că-s singur! Când socot
La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară
Şi n-am nici gând că vesel pot fi vreodată iară!
Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,
Atunci când eu mai tare ca oricând te-am iubit!
Şi plânge, Stâlpeş plânge şi zise iarăşi: Scrie
Prin ţări şi lumi, ca lumea şi ţările să ştie
De-a lungul şi de-a latul, că Stâlpeş a pierdut
Odorul cel mai nobil din câte le-a avut!
Tu scrie şi dă veste să vadă fiecare
Cuvântul scris; tu scrie, aşa cum ţi se pare
Mai drept şi mai cuminte să scrii; în orice sat
Să sune glas de clopot trei zile necurmat
Şi oamenii să lase deoparte bucuria
Şi popii toţi să ţină priveghiuri pentru Lia
Să facă sărăcuste cum datini au rămas,
Prohoade să citească cu stări şi parastas,
Şi-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,
Să facă lumea toată copilei sărindare!
Aşa să scrii, iubite, că doar pe rând, pe rând
Voi pierde dorul negru şi flacăra din gând,
Şi nu voi fi pe lume silit de-atâta jele
Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele."
Aşa vorbi-mpăratul şi stropi au lăcrimat
Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,
Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvântul,
O carte, cum să poată pricepe tot pământul
Întreagă slova cărţii: cu sfaturi mari şi lungi,
La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,
De aur, căci o lume avea să o citească
Ş-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească.
De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat
De patimi, acel suflet în sân era-ngropat
De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă
Părea de jale Lia, frumoasa ţării doamnă.
A plâns cât era ziua pierdută-ntr-adevăr,
A rupt găteala-i toată şi-a smuls din al ei păr
Frumosul ac de aur şi primele, ce-i leagă
Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă;
În haină de mătasă cernită şi-a-nvelit
Frumosul trup: şi astfel, cu părul despletit,
Cu ochii roşi şi umezi de plângerea cea deasă
Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă
Şi strig-un nume dulce şi geme cu fior —
Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.
Şi, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece
Cu pas grăbit şi lânced prin cele treisprezece
Chilii şi la chilia din capăt a stătut:
Aici era războiul, în carele-a ţesut
Frumoasa ei copilă cu drag şi cu-ndemână,
Aici erau talpigii, şi caierul de lână
Şi ghemele, şi tortul, precum le-a rânduit
Lioara; gol sta patul, cel mândru şi gătit
Anume pentru fata lui Stâlpeş Împăratul,
Căci tot lucea-n mătăsuri şi-n scumpe haine patul.
Şi, cum stetea cu ochii la haine ţintiţi drept,
Şi-a pus mâinile dalbe de-a crucea preste piept
Şi-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă.
— "O draga mamei, dragă! De ce te-ai dus de-acasa?
De ce te-ai dus? Acasă de cumva ai fi stat,
Eu aş fi dat să facă pe seama ta un pat
Din aur şi mărgele cioplit şi din smaralde,
Să dormi un înger nobil pe paturile calde
Mai blând decât în leagăn un fiu născut de-o zi!
Iar când în zorii zilei din somn te-ai pomeni
Şi-ai vrea să cauţi o haină mai scumpă decât toate,
Atunci din lăzi de aur o haină tu ţi-ai scoate
De purpur mai frumoasă ca orişice frumos:
Ţesută de pe umeri şi până-n poală jos
Din fir de diamante, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici de sârmă şi fluturi de rubin,
O lucitoare haină ca soarele deplin.
Şi, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fata
Mai mult şi mai de-a dragul ca tine dezmierdată,
Eu aş fi pus pe-un meşter, din alte lumi venit,
Din paltin să cioplească război întraurit
Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe;
Suveică făurită din mândru lanţ de salbe
Eu ţi-aş fi dat şi bregla din aur şi fuştei
Ciopliţi în strug şi patru talpigi mai uşurei
Ca fulgii de zăpadă: făceam pe-această cale,
Să nu mai fie stativi ca stativele tale!...
Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus
Să torci fuior din furcă de aur, şi cu fus
De-argint să torci, şi pânză să ţeşi în patru iţă,
Să coşi a ta cămaşe din flori din cruciţă,
Pe margini cu mătasă, cu sârmă la prinsori,
Pe piepţi apoi să preseri un stol de puişori
Albaştri, cum ţi-s ochii, ori galbeni, cum ţi-e părul,
Ori roşii, cum ţi-e faţa, când arde adevărul
Pe faţa ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori!
Puteai să fii tu farmec, şi dragă la feciori
Să fii; trei ţări să râdă cu râsetele tale
Şi feţi-frumoşii lumii nebuni să bată cale
De dragul tău, şi oameni, din alte lumi, trecând
Prin lata noastră ţară şi chipul tău văzând,
Să zică: Mai sunt fete frumoase cum e luna,
Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una,
Nici trup ca trupul dânsei, nici ochi aşa dalbi ochi
Atâta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi..."

V

Aşa vorbeşte Lia, frumoasa-mpărăteasă,
Privind cu ochi de patimi tot colţul de prin casă,
Căci dulce suvenire găsea-n fiece colţ,
Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolţi,
Trecea-n această vreme cătând ca să-ntâlnească
Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească
Şi-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept,
Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înţelept.
Şi când ajunge Codru de numără chilia
De-a treisprezecea, află la furcă stând pe Lia
Zdrobită de durere, plângând de-al fetei drag;
S-opreşte dar feciorul şi stă pe-al casei prag,
La doamnă cu mirare şi lung fior priveşte,
S-apropie de dânsa şi-n patimă vorbeşte:
— "Oh, nu mai plânge, doamnă, te rog să nu mai plângi
Atâta eşti de slabă şi pală, că te stângi
Şi pieri văzând cu ochii! Te uşti pe zice vine
Şi, nu ştiu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine!
Căci, vai, eşti numai umbră cu nume şi cu glas,
Şi te-ai topit, stăpână, topit, de n-ai rămas!
De ce să plângi? Cu plânsul omori numai viaţa!
De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ţi vezi o dată faţa
În ape clari: de tine tu însăţi te-ai mira
Ce mult este topită şi slabă faţa ta!
Dă-ţi fire şi mai curmă din plângerea cea deasă,
Căci eu gândesc — oh, iartă-mi durerea ce m-apasă
Gândesc să las în lume o lume de femei,
Să merg după Lioara, să caut urmele ei!
S-aduc, s-aduc odorul, acesta gând mă poartă:
Să mor cu ea alături, de cumva-i dânsa moartă!
Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac
Cu penele de vultur? O, Doamne, ce să fac
De astăzi cu săgeata-mi atât de mult deprinsă
La ţel şi-a cărei pană de trei ori e prelinsă
Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port
Şi care sunt ţesute din cel mai nobil tort
Eu ce să fac? Cu lancea-mi dedată-n alergare
Eu ce să fac? şi-n urmă cu paloşul, la care
Trei meşteri din trei colţuri de lume-au asudat,
Eu ce să fac? O, Doamne, să mor eu blăstămat
De ţară şi de oameni, şi veşti de rău să-mi iasă,
Că n-am atâta suflet să caut a mea mireasă?
De-aş şti c-alerg o lume, eu totuşi am s-alerg;
Dar lasă-mă, stăpână, vai, lasă-mă să merg!"
El zise. şi-mpăratul aude suspinând
Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rând,
Şi-atunci, mişcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus
Şi braţul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus
Şi-n ochi privindu-l zise: — "Fă, Tulnic, cum îţi place
Dar fă cum ştii că-i bine, cum ştii că-i drept a face!
Noi nu te-oprim!" şi Tulnic aşa i-a dat răspuns:
— "O, Stâlpeş Împărate! Mă simţ eu îndeajuns
De vrednic să bat lumea! S-o bat din dungă-n dungă,
Cruciş cât e de lată şi-n larg cât e de lungă,
Să trec din Răsărituri spre margini de Apus,
Să cat în care lume şi-n care părţi s-a dus
Lioara mea! M-aşteaptă, aşteaptă-mă,-mpărate,
Cu post şi cu mătanii, trei luni şi jumătate,
Trei luni m-aşteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot,
Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,
Dar când, înaltă doamnă, tu vei vede pe cer,
Că zorii zilei dalbe tot vin şi trec şi pier,
Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amână,
Că luni mereu s-adaug din zi şi săptămână,
Atunci tu ia-ţi tot gândul şi nu mai aştepta,
Căci mort voi fi eu, Lie, şi moartă fiica ta.
Prin ţări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,
Şi nu ne plânge; pleacă cu dragoste piciorul
Şi-ai tăi genunchi la masa bisericii, plângând,
Tu pentru noi te roagă cu inimă şi gând;
Dă slujbe-n zece miercuri şi-n zece mari dumineci,
Gândeşte la Lioara, când mergi să te cumineci
Şi n-o uita! D-a pururi în minte să ne ţii,
Căci tu, tu ne-ai fost mamă şi noi ţi-am fost copii!
O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăşi
Speranţei tale prieten şi-amorului tovarăş!..."
Aşa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,
Şi fără de zăbavă pe capul său a pus
Un coif ornat cu pene de pajură de munte,
Cu creasta de aramă şi dungi d-oţeluri crunte;
Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război
Vitejii toţi de-a rândul, şi s-a-mbrăcat apoi
Cu cele mai frumoase şi mai vestite straie;
A-ncins apoi la mijloc un paloş de bătaie,
Frumos şi cu mărgele; în urmă, a-mbrăcat
Pe dalbele picioare păpucii săi de aur,
Cusuţi pe dinăuntru cu piele de bălaur.
Şi-atuncea împăratul i-a strâns mâna cu drag,
Iar dalba-mpărăteasă stând palidă pe prag
Şi, vorbele-necându-şi în lacrimi fără număr,
I-a sărutat cu milă vestmântul de pe umăr
Şi-a prins să plângă jalnic, mai jalnic ca oricând,
De nu-i venea nici suflet, aşa gemea plângând,
Iar Stâlpeş, bietul Stâlpeş, plângea cu drag şi dânsul,
În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu,
La mijloc încopciază mai strâns paloşul său
Şi-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară
Şi servii-aduc îndată fugarul, roib la scară;
Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc
Şi tropotă-n picioare şi nu-şi găseşte loc,
Iar Tulnic îl adie şi-l bate-ncet pe coamă,
Când roibul se izbeşte uşor ca o fantoamă,
Şi-ncalecă feciorul, dă frâu calului nalt
Şi calul prinde aripi, s-aruncă şi-n asalt
Izbeşte trupul nobil în toată-a lui putere
Şi fulgeră pe faţa pământului şi piere
Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopţii pier.
Nebun răsună pietri sub pas de rece fier
Al iuţilor potcoave, scântei răsar în zare
Şi calul pe câmpie mereu, mereu dispare,
Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpân.
La scări, cu inimi triste, zdrobiţi şi pali rămân
Părinţii trişti, din piepturi mereu vărsând şiroaie
De gemete scăldate în larg potop de ploaie
A ochilor, cari umezi de plânsul mult şi des
Închid privirea tristă şi plină de-nţeles.
S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale,
Să bată câmpi şi codri, să bată deal şi vale,
S-alerge tot pământul şi-n negre depărtări
Să caute până-n margini de margine de ţări
Comoara lor pierdută; s-ar duce, duce-i dorul,
Şi totuşi ei stau marmur, legat li e piciorul.
D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească
Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească
Prin zări luate-n fugă d-un roib aşa păgân:
Albaştri codri-n urmă-i se-nşiră şi rămân
Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe;
Şi calul înteţeşte turbat a lui aripe
Şi zboară, dând în vânturi o coamă de păr creţ,
Pân' zarea prinde-n noapte şi cal şi călăreţ...

VI

S-a dus! Atâta jele s-a dus cu el pe-un pas
Şi-n urma lui acasă cât dor a mai rămas!
Şi Stâlpeş, doamna Lie tot plâng şi zi de zile
Aşteaptă trişti întorsul iubitei lor copile.
Înalta Lie face mătanii la pristol
Şi şoapte pii rosteşte din pieptul slab şi gol
De orişice nădejde, căci ceas de ceas s-amână,
Şi luni mereu s-adaug prin zi şi săptămână,
Şi vremea troienită lung şir de ani a tors
De când e dus feciorul şi nu s-a mai întors!
Ce veşted era Stâlpeş şi cât de slabă Lia!
Din pieptul lor pierise cu totul veselia
Şi zâmbetul; de-atuncea dureri i-au frământat
Cât nu puteai cunoaşte pe veselu-mpărat
Şi nu puteai pe Lia, căci ea-şi schimbase portul
Şi slab păşea, ca grija, ş-obraz avea ca mortul
Şi nu-i mai era trupul frumos şi plin şi drept,
Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept.
Dar Stâlpeş, încă Stâlpeş! Ce mult şi-a schimbat statul,
Şi nu-l mai poţi cunoaşte că el e împăratul!
Şi el, furaţi de gândul nădejdii, ne-ncetat
Aşteaptă ceasul zilei şi-al vremii de-nturnat,
Visează, cât e noaptea de lungă şi de mare,
De-o zi, când au s-audă pe drum în depărtare
Un viu nechez şi-un tropot de cal, carele-n zbor
Venind o să s-oprească la poarta curţii lor.
Râzând fugi-va Lia mari porţi să le deschidă:
Vai, Doamne! bucuria va sta să o ucidă,
Când biata mamă-n toiul sositei bucurii
Va strânge-n braţ copila-i, pe ambii săi copii!
Şi cât va plânge Lia şi Stâlpeş cât va plânge
Şi-n braţ unii pe alţii cu drag cum se vor strânge
Şi iar vor ţinea dânşii, cu rostul lumii, rost.
Şi iarăşi vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,
De nou va zâmbi Lia făloasă de-a ei fată
Şi fata va fi iarăşi de-o lume lăudată,
Când ea prin grădinuţa cu strat de toporaşi
Plimba-va iar piciorul cel mic şi drăgălaş.
Şi-i vor luci pe haina ţesută-n măiestrie
Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie
De stele, şi pe mâneci luci-vor porumbei
De-argint, cusuţi cu sârmă pe fir de mâna ei,
Căci haina va fi mândră ca orişice frumos:
Ţesută de pe umeri şi până-n poală jos
Din pietre şi mărgele, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici albastre şi fluturi de rubin,
O haină, ca un soare, ca soarele deplin.
Dar nu! Să-ntoarne numai Lioara! De-ar veni!
Căci mamă-sa va face şi tot va rândui
Din nou pe seama dânsei, să nu mai fie fată
Aşa de mult frumoasă şi-atât de dezmierdată,
Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit
Din meşteri, să cioplească război întraurit
Copilei ei, şi suluri ca grindina de albe
Şi nobilă suveică din lanţ frumos de salbe,
Şi breglă de rubine, şi iţe şi fuştei
De-argint, şi-n urmă patru talpigi mai uşurei
Ca fulgii de zăpadă: aşa va face Lia,
De-ar fi numai să fie să-şi vadă iară fia...
Şi tot visează doamna, şi lacrimi o înec,
Iar anii trec; trec zece şi cincisprezece trec!

VII

În colţul lumii, zarea de miazănoapte poartă
Pe câmpii mari o umbră cu tip de fată moartă,
Cu ochii stânşi, cu faţa de ceară şi zăpezi,
Ce când o vezi, îţi pare că-n vis numai o vezi.
Şi umbra pe câmpie s-aleargă ca nebună,
De ţipătul ei jalnic viu văile răsună;
Ea pleacă, stă, priveşte, se-ntoarce, pleacă iar
Şi măsură tot largul întinsului hotar.
A cincisprezecea oară se-nvârte zodiacul,
Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul
A cincisprezecea oară, de când s-a pomenit
Prin zări această umbră venind din Răsărit;
Era o fată blândă, cu ochi ca viorele,
Cu plete lungi şi primă d-argint purta prin ele,
Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,
Aşa cum poartă numai copilele de crai,
Aşa era, dar anii de-atunci au trecut deşi;
E pal acum obrazul şi-ndată ce-l apeşi
Rămâne locul vânăt, şi pletele-i sunt rupte
Şi buzele-i albastre ca patima de supte,
Şi ochii stânşi, de-ţi pare că-n vis numai zăreşti
Un tip creat din ceară şi doruri sufleteşti.
Nici ea nu se cunoaşte, nici ea nu se mai ştie,
Aleargă-n hohot numai nebună pe câmpie
Şi râde cât e ziua de rupe din vestmânt
Bucăţi, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vânt.
Iar când îşi vine-n fire arareori, ea plânge
Şi peticele hainei pe trupu-i şi le strânge
Şi-n cap adună gânduri, mii doruri i s-adun
Şi-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun
Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată
Trăia-mpăratul Stâlpeş şi Stâlpeş avea fată
Iar fata avea mamă pe Lia; căci avea
Frumoasă Lia fată şi fată era — ea!
Gândirea troienită sub doruri uriaşe
Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din faşe,
Simţiri să recunoască, să-şi vină iar în firi
Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri
A zilelor vieţii; şi-atunci, oftând din greul,
Ea vede grădinuţa de flori, ea vede zmeul,
Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor,
Ea intră în palatul înalt şi lucitor
Al zmeului, trăieşte mereu în dor şi plângeri,
Simţind rumperea minţii şi-a sufletului frângeri.
Ea tremură, când vede în gând acel palat
Pe nouăzeci şi nouă de dealuri ridicat,
Dar cât o prinde groază şi tremur când zăreşte
Pe zmeu murind în sânge şi foc ce-l învăleşte
Din capetele nalte jos până la genunchi!...
Hah! Iată-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un mănunchi
De pietre şi mărgele străluce-n brâu mai tare
Ca paloşul! Vezi coiful frumos şi aurit,
Şi coiful străluceşte mai palid ca obrazul
Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort,
E dânsul, — el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort?
Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,
Eşti piatră, tu! eşti piatră, în negură de bărcuri,
Afund în codri!... Râde, lung râde câmpul tot
Şi ochii pali ai fetei văpăi duioase scot
Şi ultimele lacrimi îi cad şi i s-adună
P-obraz; ea pierde firea şi-aleargă iar nebună
Pe câmpi, până ce noaptea o prinde-n braţul său
Şi-adoarme-n văi, scutită de cer şi Dumnezeu!

VIII

În zori, când doamna Lia din somnu-i se trezeşte,
Un plâns în ochi şi-un tremur în suflet ea simţeşte
Şi lumea ei să-nvârte, ea cade jos plângând:
În mintea ei murise chiar cel din urmă gând
Al veştedei speranţe, nimic ea nu mai crede,
Pe fată n-o mai are, şi-n veci nu o mai vede.
Îndată ea-şi îmbracă vestmântul ei cernit,
Deschide uşa, trece pe prag întraurit
Şi iese pe pridvorul cel larg, cu stâlpi de aur
Ciopliţi în patru feţe de cel mai meşter faur,
Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi
Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi.
Acolo-i stă cu bobii bătrâna vrăjitoare;
Ea murmură cuvinte şi caută-n sus la soare,
Desface din năframă boscoanele pe rând
Şi numără-n şoptire pe degete, zicând:
— "E Tulnic stan de piatră şi doarme-n des de bărcuri,
Căci n-a ţinut cuvântul şi sfântul sfintei Miercuri,
Iar fata — fata fuge pe câmpi din Răsărit;
Trei luni, şi-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit,
Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra
Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra.
Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,
Atunci a ta copilă din neguri va veni
Şi iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă —
Aşteaptă, doamnă Lie, trei luni numai aşteaptă..."

Trei luni! Ziua de mâine luni se-ntorc cu ea,
Aşteaptă, doamno Lie, căci mâine vei vede!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA