Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Topîrceanu

    Balada munţilor

    I

    S-au ivit pe rând în soare,
    Jos, la capătul potecii,
    Turma albă de mioare,
    Noatinele şi berbecii.

    Sunet de tălăngi se-ngână.
    Sub poiana din Fruntarii,
    Zăboveşte-n deal la stână
    Baciul Toma cu măgarii.

    El se pleacă din cărare
    Şi tot leagă şi dezleagă,
    Cumpăneşte pe samare
    O gospodărie-ntreagă:

    Maldăr de tărhaturi grele
    Cu desagi, căldări şi pături,
    Că de-abia pot sta sub ele
    Doi măgari voinici alături.

    Gata!... Baciul stă pe gânduri,
    Peste frunte mâna-și duce.
    Se ridică-n două rânduri
    Şi domol îşi face cruce.

    Apoi cată lung spre creste
    Şi spre ţarcurile goale...
    Şi convoiul, fără veste,
    A pornit încet la vale.

    *

    Cerul şi-a schimbat veşmântul.
    Ploaia parcă stă să-nceapă.
    Printre brazi coboară vântul
    Ca un foșnet lung de apă.
    Adâncit în gânduri multe
    Baciul stă şi nu-şi dă seamă
    C-a rămas în loc s-asculte...

    După el, călcând cu teamă,
    Merg tăcuţii lui prieteni
    Prin sălbatice pripoare,
    Pe sub poale verzi de cetini,
    Pe potecă fără soare,
    Ori străbat în pas alene
    Luminișuri fără flori,
    Singuratice poiene
    Cu mesteceni visători...
    Rar trezesc în a lor cale
    Câte-o piatră sub copită.
    Iar când drumul se prăvale
    Jos, la coastă povârnită,
    Calcă baciul ca pe gratii
    Şi-i strunește blând cu gura:
    – Cătinel, feciorii tatii,
    Ca să n-o pornim de-a dura!...

    II

    Astfel, turmă după turmă
    Pleacă toamna de la stâni,
    De rămân pustii în urmă
    Munţii singuri şi bătrâni.

    Astăzi ca şi-odinioară,
    Cât s-afundă-n vreme anii,
    Ei văzură cum coboară
    Pe cărări de plai ciobanii,
    Când pe soare, când pe ploaie,
    Vreme multă, fără număr,
    Cu căciula lor de oaie
    Şi cu sarica pe umăr,
    A' trecutului vii moaşte
    Peste care vremea creşte, -
    Culmea verde mi-i cunoaşte,
    Stânca sură mi-i iubeşte...

    Iar în urma lor, pe sară,
    Astăzi ca şi alte dăţi,
    Lungă linişte coboară
    Peste mari singurătăţi.

    Toamna cu-a ei albă frunte
    Şi cu galbenii-i conduri
    A lăsat argint pe munte
    Şi rugină pe păduri.

    La răspântii creşte stogul
    De foi moarte de curând.
    Strigă-n vale Topologul,
    Şi-a lui larmă, când şi când,
    Ca o voce omenească
    Până sus pe culmi tresare,
    Preajma mută s-o trezească
    Din senina ei visare.

    Tot mai jos apoi se lasă
    Poala norilor pe munte.
    Vin din iarna-ntunecoasă
    Zile lungi cu ploi mărunte.
    Neguri dese-ncep să cadă,
    Se târăsc în jos pe plai.
    Pe păduri se strâng grămadă
    Falduri albe de buhai.
    Brazii stau în nemişcare,
    Printre ramuri ploaia pică, -
    Nici o creangă nu tresare,
    Nici un zbor de păsărică.
    Numai ferigele ude,
    Putregaiul şi bureții
    Își trimit miresme crude
    În desimea groasă-a ceții.
    Trunchiuri strâmbe, răsturnate
    Scorburile şi buştenii
    Cu-a lor cioturi, pe-nserate
    Umplu codrii de vedenii.

    Sihla neagră se-nfioară.
    Speriat, dintr-un hăţiş
    Pui sfios de căprioară
    A ieşit la luminiș...
    Cu blăniţa zgribulită
    Stă şi-ascultă nemişcat...
    Vremea pare-ncremenită...
    Brazii fruntea şi-au plecat,
    Spăimântaţi, ca pentru rugă:
    Colo-n fundul curmăturii,
    Dormitând pe-o buturugă
    S-a ivit Muma-Pădurii...
    Dar nu-i nimeni să-i zărească
    Trupul hâd şi deşirat,
    Faţa galbenă de iască,
    Nasul - ciot de brad uscat.
    Nici nu vede, nici n-aude,
    Doar îşi scutură pe-o mână
    Părul ei de vreascuri ude,
    Fruntea plină de ţărână.
    Și cum stă cu ceaţa-n spate
    Istovită lângă trunchi,
    Rădăcini şi crengi uscate
    Îi atârnă pe genunchi.
    Negurile-i sug puterea.
    Ochii-i nemişcați şi suri
    Cheamă noaptea şi tăcerea
    Din adâncuri de păduri...

    III

    Şi se duc pe nesimţite
    Nopţi pustii şi zile reci,
    Cum s-adună, putrezite,
    Frunze moarte pe poteci.
    Colo sus, culcat pe-o rână,
    Stă Negoiul mohorât
    Cu-a lui negură bătrână
    Care-i ţine de urât.
    Fulgii-ncep apoi să cadă.
    Firea-şi doarme somnul ei
    Amorţită sub zăpadă...

    Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
    Când cobori de la povarnă
    Printre plopi subţiri şi rari,
    În senină zi de iarnă
    Vezi departe munţii mari
    Cum îşi zugrăvesc în soare
    Piscuri vinete spre cer,
    Povârnişuri sclipitoare,
    Brazi împodobiți de ger,
    Atârnând ca nişte salbe
    Pe grumajii lor de stânci,
    Peste plaiurile albe
    Şi prăpăstiile-adânci.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA