Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Gheorghe Asachi

    Jijia

    imitată dupre zicătoarea poporană


    Între Prut şi-ntre Siret,
    Ce mai mult de ani o mie
    Apă limpede trimet
    Păn' la Dunăre-n câmpie,
    Este-un lac, ca marea-ntins,
    De muncei umbroşi încins.

    Nici un râu din sânul lor
    Nu revars-a sale ape,
    Cu nutreţul curgător
    Acel lac ca să-l adape,
    Ci din fund nemăsurat
    Lacul creşte nencetat.

    Acel lac, când este lin
    De vânt unda-i nu se-ncreaţă;
    La ochi samănă deplin
    Cu un disc luciu de gheaţă,
    Sau cristal chiar, ce-a răsfrânt
    Bolta-azură pre pământ.

    Noaptea, când te-apropiezi
    Către apele acele,
    În ceriu şi în lac prevezi
    Stol de lucitoare stele,
    Luna jos şi luna sus,
    Şi-n lac cursu-i spre apus.

    Nu-nţelegi de-i adevăr
    Sau fantazie, au dacă
    Lacul suie-se spre ceriu
    Ver spre lac ceriul se pleacă,
    Că de caţi în a lui fund
    Sameni mez în glob rotund.

    Aşa, când e timp frumos,
    Ochiul tău se îngânează,
    Dar va fi mult inimos
    Milian cel ce cutează
    La lac noaptea a veni,
    Fără a se îngriji.

    Că abia a înserat.
    Vezi pre lac cum scânteiază
    De vermi stol înaripat,
    Până trece-a nopţei miază,
    Şi atuncea deseori
    O sta cade-n lac din nori.

    Uneori din apei mez
    Sună larmă de cetate
    Şi mirând din apă vezi
    Cum la ochi ş-auz răzbate,
    Pintre fum şi prin scântei,
    Trista voace de femei.

    Când se stinge focul cel
    Şi strigările s-alină,
    Pintre unde-ncetinel
    Parcă sânte rugi suspină,
    Ca acele ce în zori
    Cântă vergurile-n hori.

    Ce misterii se ascund
    În această adâncime,
    Nu putu cerca la fund
    Păn' l-acele zile nime,
    Pănă când a cutezat
    Un antic şi demn barbat.

    Pre moşie a domnit
    Bravul Conde, boier mare;
    El cu-ai săi s-a sfătuit
    Ca să facă o cercare
    Şi un plan a încheiet,
    Să pătrundă-acel secret.

    Tot poporul a stătut
    Şi prin multe ostenele
    Manini plase a ţesut
    Din o sută mii reţele.
    Palme-o mie-n lung şi-n lat,
    Luntre multe s-a durat.

    Spre a avea cerescul har
    La-ntreprinderea pascară,
    A dat cât-un sărindar
    Pe la monastiri din ţară
    Ş-un călugăr de la schit
    Cu agheazmă a sânţit.

    Însuşi Conde, stând la mal
    Cu a lui curteni şi gloată,
    Dă pascarilor semnal,
    Ş-amu plasele înoată;
    Trag plutaşii tot vârtos,
    Ca s-agiungă pănă-n gios.

    Plasele s-a înspumat
    Şi vuind acum o undă
    De-alta iacă-a despicat
    Şi în lac se acufundă;
    Milianii trag mereu,
    Că a prins nu-ş' ce prea greu.

    Nime-ar crede ce a prins;
    Unda începu să mugă,
    P-unii spaima a cuprins,
    Fricoşi alţii dau la fugă,
    Deşi cele ce-o s-arăt
    Nu era de spăriet.

    Că din plasă a ieşit
    O frumoasă, giune zână,
    Cu păr negru umezit,
    Faţa-i sarbădă, senină,
    Şi pre luciu când a stat
    Cu blândeţe-a cuvântat:

    „Tu, ce astăzi ai pătruns
    În a noastră adâncime,
    Nu ştii că viu n-a agiuns
    Îndărăpt în lume nime,
    Cel ce de ursită-mpins,
    În aist fund s-a deştins?

    Dar fiindcă-n corpul tău
    Curge-a bunilor mei sânge,
    Că cel ce cu Domnul-zeu
    Lucru-ncepe toate-nvinge,
    Lacului legend-a şti,
    Spre mirare-ţi voi rosti.

    Timpul vechi eu amintez,
    Când creştinilor lucoare,
    În Moldova, prin botez,
    Renăscut-au pre popoare,
    Stol de verguri s-adunat,
    Lui Cristos s-a prosforat.

    Ne-am durat altarul sânt
    Între codri-n salbe dese,
    Şi-ncheiet-am jurământ
    Domnului a fi mirese,
    A ruga, a agiuna
    Ş-a serbi mărirea sa.

    Nime din alţi muritori
    Nu putu la noi să vie;
    Le era crim fiorătoriu
    A calca în săhăstrie;
    Moartea îl ameninţa
    Pe-un bărbat ce cuteza.

    Atunci, de la răsărit,
    Păgâni, barbari, cu cruzime,
    În Moldova a venit,
    În atâta, zău, câtime,
    Că mai lesne ni era
    Frunzele a număra.

    De cuţitul stârpitoriu
    Zăcea-n ţară stoluri crunte,
    Numai omul fugătoriu
    Adăpost afla la munte;
    Jurământul nu ierta.

    Pe când noaptea ni rugam,
    Lângă-altare poşternute,
    Tremurânde ascultam
    Cum vineau stoluri temute,
    De cai tropot sunător,
    Freamăt dând înfiorător.

    Ca porumbul spăimântat,
    Când de uliul se vânează,
    Sub aripi, spre-a fi scapat,
    Ale mamei tupilează,
    Aşe toate ni-am văzut
    În genunchi, sub crucei scut.

    «Doamne, zis-am, de nu-i vra
    Să ni mântui prin minune,
    De defaimă a scapa,
    Fulgerul să ni detune;
    Au vivinde1, fă cuvânt
    Să ni-nghită-acest pământ!»

    Atunci iacă răsări
    Preste tot a zilei soare,
    Spaima dintre noi peri,
    Ni sufla o dulce boare;
    Abat ochii pre pământ,
    Dar pământ eu nu mai simt

    Că cu schitul cufundat
    În pământ mă deştind vie;
    Şi atunci s-a revarsat
    Preste noi uda tărie,
    Pintre care pănă-n fund
    Numai razele pătrund

    Acolo, lâng-un altar,
    Sub o boltă cristalină,
    Ni păstrează vie-un har,
    Pănă-n ziua cea senină
    Când credinţa va afla
    În judeţ cununa sa.

    Da l-Altai pân la Carpat,
    Barbarilor semeţie
    Crivăţul a spulberat
    Ca p-arină din câmpie;
    Nici o urmă de-a lor pas
    De cât numele-a ramas.

    Dar fortunele când tac
    Ş-undele nu pot să mugă,
    Chiar din sânul cestui lac
    Se înalţă-a noastră rugă
    Către Dumnezeul sânt
    Pentru-a patriei pământ.

    O, tu, ce ai auzit
    Cest uric plin de minune,
    Fie-n cuget tipărit
    Şi la tot nepotul spune:
    Pentru patrie şi zeu
    Să prosfoare traiul seu!”

    Când aceste-a încheiet,
    Se încreaţă-n apei undă,
    Şi cu ziua, pe încet,
    Plasele se acufundă;
    Nici alt om o mai văzut,
    Dar legenda n-a tăcut!

    Note

    1. Fiind în viaţă (n. a.).




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA