Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Scuarul

Orăşelul se preschimbă. Fosta piaţă e acum maidan dărăpănat: pavajul smuls, gropi şi mahui provizorii; urme de copaci scoşi din rădăcină, căscate jalnic ca nişte alveole abia văduvite de dinţi; grămezi de pietre şi lespezi sfărîmate de asfalt; convoi automat de căruţe ce vin şi pleacă fără curmare; roabe căinîndu-şi soarta monoton şi supărător în bocet de roţi; strigăte de vrednicie şi de osteneală; comenzi scurte; sudălmi lungi şi complicate. Oamenii edilităţei croiesc, potrivesc, aliniază. Domnul „inginer” Rărunc, cu trup înalt şi mătăhălos pe două trunchiuri de picioare strîmbe, cu cap de zimbru pe grumaz inexistent, ţipă ordinele piţigăiat şi-şi vîntură mîinile spre cele patru puncte de zare cu repeziciunea spetezelor unei mori de vînt. Uneori se aşează cruce în mijlocul harababurei, răstignit în gol pe-o golgotă măruntă de humă proaspătă. Se chiorăşte spre stinga, se chiorăşte spre dreapta şi de multe ori înainte, cu braţul întins, de parcă ar vrea să împuşte cu un pistol.

Opinia publică e de părere că d. inginer exagerează; mai ales ajutorul de judecător, unul din puţinii titraţi ai oraşului.

— Picherul ăsta prea îşi dă aere de inginer sadea…

— Cum, nu e inginer, domnule?

— Păh… şcoala de conductori, şcoala de conductori…

Şi surîde cu atîta dispreţ, de parcă şcoala de conductori ar fi ceva foarte de ruşine.

Mai ales cînd se serveşte de alidadă, d. inginer capătă o înfăţişare misterioasă, devine nervos, goneşte lumea din faţa ochianului cu vorbe de ocară şi-n cap îi aleargă atunci calcule prea grele ca fruntea — ce înfige adînc două colţuri lucii în părul tuns perie — să nu încline spre pămînt.

Apoi deodată dă din bărbie aprobăior, stă puţin şi mai dă de cîteva ori. A aflat! Lumea se întreabă cam ce-ar putea să mai afle, căci planul „scuarului” a fost întocmit odată. Însă ce se pricepe lumea şi mai ales acest pipernicii de „ajutor”, care merge pînă acolo cu îndrăzneala, încît priveşte totdeauna pe doamna Rărunc drept în ochi, fie că d. inginer e sau nu de faţă, fie că observă, fie că se preface pe gînduri, nehotărît a reprima obrăznicia, ce pe nesimţite ia proprţii de scandal!

Mai mult chiar, Constandache, ajutorul, împinge într-atîta neruşinarea că salută numai cînd Rărunc e cu doamna — vai! şi cu ce graţie salută atunci! Cînd Rărunc e singur, nu numai că nu salută, dar nici nu-şi dă măcar osteneala să întoarcă ochii într-o parte sau să pară distrat. Dimpotrivă: îl priveşte drept în miezul ochilor, rînjeşte şi vîră mîna şi mai adînc în buzunare. Şi doar eu un pumn ai putea să-l turteşti! Iar cînd iese pe piaţă, n-are altceva de făcut decît să „critice” şanţurile: că sunt prea multe şi prea complicate, cînd nu era nevoie nici de sfert; că nivelul grădinei se ridică tocmai spre Olt, oprind scurgerea normală a apelor de ploaie; că, dimpotrivă, se apleacă spre centrul oraşului, aşa că o să se producă adevărate inundări.

Întîia oară, cînd ajutorul făcu aceste observaţii la masa de berărie, într-o frumoasă după-amiază de duminecă, tot orăşelul „ieşise”. Mesele, umplînd colţul de piaţă cruţat de tîrnăcoapele întreprinderei, erau înţesate. Constandache, avînd la dreapta pe doamna Rărunc, începuse chiar cu oarecare elogii pentru „distinsul nostru geometru”. Vorbele curgeau fără grabă, coborînd din apreciere în apreciere ca pe-o scară cu trepte regulate, iar ochii îi rămîneau cînd şi cînd pironiţi în obrazul prea alb şi prea străveziu al doamnei Rărunc, sub pudra căruia pometul uşor ridicat şi îmbibat de sînge trezea instincte ancestrale. Şuviţe creţe şi blonde cădeau de sub pălărioara ţuguiată; iar gîtul şi bustul — cît mai rămînea neacoperit de bluză — erau de-o albeaţă atît de orbitoare, că-n depărtarea unde convenienţele o aruncau de dînsul, îi păreau un cer de zăpadă în care nori trandafirii se năşteau din infinitul candid şi se topeau pe îndelete, pentru a răsări alături, acum mai palizi, acum mai aprinşi. La un moment dat, Constandache observă că norii aceştia apăreau chiar în punctele în care ochiul lui se înfigea lacom şi arzător ca o trompă de muscă. Şi cum ochiul devenea tot mai ager şi mai îndrăzneţ, nimic nu mai rămase alb pe superbul grumaz; doamna Rărunc roşise de parcă se prăjea în miez de iarnă, la uşa larg deschisă a sobei.

Constandache tocmai terminase al cincelea ţap. O rumoare, la început vagă, părea, apoi, că se înteţeşte, dînd ocol mesei comune, înecîndu-i cuvintele de laudă, ce curgeau neturburat şi necontenit, cumpănind în măsura dreaptă frumuseţea grădinei domnului inginer cu a soţiei sale: „cel ce trăieşte în preajma frumosului nu poate să vadă, să conceapă, să înfăptuiască decît tot frumos…”

Dar potrivirea aceasta de cuvinte din urmă, găsită în trupul ţapului al şaselea, trezi cîteva începuturi de tuse strivită, surde ca nişte mîrîituri. Urechea lui Constandache le prinse şi le desluşi direcţia; în capul celălalt al mesei, figura inginerului se congestionase într-atîta, că doctorul, asemenea de faţă, se învîrti îngrijorat pe scaunul scîrţîitor. Ciulind mai temeinic urechea, Constandache putu să audă chiar şi unele cuvinte complect articulate, distonînd mult cu superba lui dispoziţie sufletească, scăpate printre dinţi, desigur, şi atît de comprimate că păreau scrîşnete. Atît de comprimate că expresia „lichea”, urmată aproape îndată de cuvîntul „derbedeu”, rostite ceva mai tare şi, deci, trebuind neapărat atunci să întîlnească obrazul ajutorului, s-ar fi spart cu zgomot de mare explozie.

Constandache ocoli abil fatalitatea, privind, cu un surîs straniu, cum urechiuşele fine ale doamnei Rărunc tremurau uşor, adulmecînd neliniştea din aer şi cum buzele i se încondeiaseră într-un zîmbet imprecis, pe cînd, pe sub pleoapele plecate de-a lungul genelor grele, păreau că se scurg repezi lumini rîzătoare.

El începu să vorbească deodată politică şi întorsătura neaşteptată a limbuţiei lui smulse feţei împurpurate un suspin de plăcere parcă; pleoapele deschise larg căutară mulţumitoare la dînsul, în vreme ce figura inginerului se înnegura cu desăvîrşire. Un colţ al gurei i se lăsă în jos şi el declară lui Constandache că nu se pricepe la nimic şi că în politică e tot aşa de slab ca şi în ingineria în care se bagă aşa, razna. Dacă o fi tot aşa la judecătorie…

Spre marea mirare a comesenilor, în loc să se supere, Constandache mărturisi că „geometrul” poate să aibe dreptate. Căci tot la fel i-a mai strigat deunăzi şi un prieten comun — numele nu se spune — care îi demonstra cu „mare lux de amănunte” că înainte de scuar piaţa înclina spre Olt, cum era şi normal; pe cînd acuma înclină spre centrul oraşului, pe care, la întîia ploaie, o să-l prefacă într-o băltoacă murdară. Întrucît îl priveşte, Constandache a combătut cu toată tăria o astfel de presupunere absurdă. Însă dacă şi inginerul confirmă, se prea poate să fie adevărat că n-are habar şi că se amestecă halandala în chestiuni care nu-l privesc şi pentru care, dealtminteri, nu are nici o pregătire, o recunoaşte singur.

Toţi ochii se îndreptară atunci spre grădina desfundată şi toate feţele zîmbiră. Numai ochii domnului inginer rămaseră întîi nemişcaţi, apoi se întoarseră şi ei, greoi, atingînd în treacăt cu dispreţul lor pe calomniator; cînd dădură însă de grădină, se căscară deodată brusc, de parcă i-ar fi înfipt cineva pe neaşteptate un pumnal în grumaz. Rîsul general, care izbucni îndată atunci, îi aduse însă repede la dimensiunile normale.

— Prietenul dumitale e un tîmpit, asigură el, în graiul lui vulgar, pe judecător, atît de tare, că la mesele vecine se făcu tăcere, iar chelnerul, care trecea cu un rînd de halbe, se opri încremenit. Nu vedeţi că lucrările sunt neterminate?

Într-adevăr, de a doua zi lucrările parcă începură din nou, aşa fu răscolit tot ce se făcuse pînă acum. Lucru curios, însă, cu cît săpăturile înaintau, cu atît piaţa se înclina şi mai mult la deal. Opinia publică era vădit contrariată de neaşteptatul rezultat, dar domnul inginer, în cele din urmă, deveni furios.

— Ce vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala?… las’ că am să aranjez eu pe palavragiul ăla...

— Ba ne cam fierbe, gemu din greu domnul primar, regretînd că n-a început pe cont propriu lucrările şi după priceperea personală.

— Am ordonanţat pînă acum patru sute de mii…

*

Domnul Rărunc a asudat încă mult şi bine sub pălăria de paie cît o roată de plug; în cele din urmă, însă, tot a izbutit să aplece grădina spre Olt. E drept, limbile subţiri tot mai ţăcăneau în clopotul gurilor de cumetre că schimbarea clinului este o iluzie, că terenul slăbit de atîta săpătură o să se lase de la sine spre centru, că e chiar cu putinţă ca rondurile să crape la secetă, sau chiar să se năruiască de tot, că… dar cîte de toate, fără nici cea mai mică legătură cu adevărata inginerie, nu circulau pe seama bietului scuar! Însă domnul inginer nici nu vrea să mai audă:

— Se vede şi cu ochii, frate, nici nu mai e nevoie de calcul şi de măsurătoare…

Şi liniştit despre partea asta, domnia-sa rîdea cu voie bună de temerile primarului şi părea că nu-i pasă de bîrfelile nepricepuţilor.

Căci alţi nouri întunecau acum seninul domnului inginer. Doamna Rărunc pornise mai de mult la rude, la Bucureşti, şi chiar a doua zi după plecare, hai şi ajutorul după dînsa. Iar peste cîteva zile, iată-i se întorc împreună, în acelaşi tren şi-n acelaşi compartiment.

Şi oraşul urla. Nimeni n-a îndrăznit, desigur, să aducă vorba despre asta, în faţa domnului inginer, dar oraşul urla. Rărunc auzea zvonul huietului ţiuindu-i în urechi: şi-l auzea atît de într-adevăr şi atât de încontinuu, că i se păreau urechile fantastic de învoalte, ca doi ghioci de mare.

Înalt şi bleg sub căldura moleşitoare a după-amiezii de iulie, proptit în picioarele-i groase, pe măhuia de unde conducea munca grădinei, domnul inginer nu mai putea gîndi la altceva. Afurisite urechi!

„Adică nu s-au întîlnit ei la Bucureşti? Haida de! Asta s-o creadă ea!”

„Ea”, adică doamna Rărunc, care-i jura tocmai contrariul. Dar în tren, împreună şi-n acelaşi compartiment, pe linia asta pustie!

„Dar lumea asta crezi că e proastă, madam!… Dar avansurile ce ţi le făcea neisprăvitul ăla şi la care nu-i tăiai scurt… Dar acum… pardon, că mi-am adus aminte… mă rog, că să vedem că într-adevăr n-a fost, asta e… să i-o tai scurt, la prima ocazie. Asta e! Ne-am înţăles cred…”

Pe marginele pieţei, din străzile lăturalnice apăreau rarii umblători ai după-amiezei. Domnul inginer, cu ochii ţintă în vîrtejul unui noruleţ de gîngănii, asculta un sunet lung, născîndu-se de astă dată chiar în urechii lui ca ţipătul slab al unei băşici de bîlci ce se dezumflă. Gîngăniile pieriră brusc, dar, în văzduhul de cuptor, păreau că se dau acum de-a tumba chiar moleculele aerului. Fierbea totul şi tremura; chiar şi grădina, cu roabele, hîrleţele şi lucrătorii ei, de parcă ar fi fost bucăţi în fundul unui imens cazan de ciorbă.

Domnului inginer i se părea că el însuşi a început să joace. O sete amarnică îi uscase cerul gurei; întoarse ochii spre cafenea şi văzu cîţiva răzleţi, cu picioarele întinse pe cîte trei scaune şi unii chiar dezbrăcaţi de haină.

Sorbeau alene, la umbră, halbele reci şi pahare lungi de sirop. Piaţa tocmai începea să se populeze. Domnul inginer se urni agale din vîrful măgurei.

Păşea domol, dar, cînd vroi să ocolească o tabără de roabe, se opri: de pe strada din deal, apăruse nevastă-sa. Bun, o s-o trateze şi pe ea cu un ţap! Dar asta ce-o mai fi? Un efect al aerului provocator de miragii? De unde a ieşit numaidecît Constandache? Din primărie, din prăvălia vecină, din pămînt? Dar ăsta e dracu gol!

Şi uite ce întins se îndreaptă spre doamna Rărunc!

„Domnule, parcă-ar fi nevastă-sa. Uite ce sigur, ce rîzător, ce îndrăzneţ, cu braţele forfota, de parcă s-o cuprindă! Ei bine, dar asta trebuie să, să… să… A… învoiala!… Ea trebuie să i-o taie scurt, cum a fost învoiala! S-o vedem…”

Şi el îndepărtă şi mai mult unul de altul cei doi butuci acoperiţi cu bocanci, jambiere şi piele de drac, parcă să se aşeze mai bine, pentru a legumi în voie satisfacţia pe care trebuia să i-o dea nevastă-sa.

„…Să vedem, cam ce-ar putea să facă?… O întoarcere cu spatele ar fi cea mai nimerită… Cum, de-o pildă, el vine aşa… ea…”

Dar deodată gîndul domnului inginer se poticni brusc, ca de-o piedică neaşteptată. „Uite-o c-a stat! Ea! Nu el! Şi-i întinde mîinile! Ea! Nu el! Şi el i le sărută! Una după alta! Pe-a doua de două ori, de trei, de pa… E… dar asta… aaaa… întrece…”

Butucii se urniră şi porniră, hotărîţi şi greoi. „Dar ce? Laşul fuge… Poltronul… iată, i-o mai sărută o dată, de două…”

Doamna Rărunc s-a despărţit de celălalt şi s-apropie de domnul inginer, care înjură necăjit de-atîtea întortocheturi cîte mai are şi grădina asta şi atîtea roabe şi hîrleţe cîte-i stau în drum! Şi cu ce seninătate înaintează spre dînsul!

Rărunc clocoteşte ca atmosfera din juru-i. Urechile îi vîjie ca două scoici năprasnice: el simte că la berărie se rîde. Poftim! Iată un hohot triumfal care primeşte pe Constandache.

— Dar bine, neruşinato, nu ţi-am spus s-o tai…

Vorbeşte roşu şi-ndesat. Şi se opreşte repede nemaigăsind cuvinte. De furie şi-n lipsă de elocinţă, degetele scurte şi groase i se agită nervos şi încontinuu, ca două echinoderme înstelate. Din ochi îi ţîşnesc roiuri de mînii. Ar vrea să urle tare, dar se face de rîs.

— Nu pot, nu pot! se dezvinovăţeşte doamna Rărunc.

— Ce spui? gemu sfîrşit domnul inginer.

— Cum să-i zic aşa, tam-nesam; asta e datoria dumitale de bărbat!

Atît. Degeaba doamna Rărunc a mai adăugat: „Dacă dumneata, ca soţ, n-ai curajul…” Rărunc s-a învîrtit pe loc, enorm, ca un fus de motor şi butucii s-au pus iarăşi în mişcare, mecanic, măsurînd spaţii largi, egale, ameninţător de egale. Deasupra maşinei acesteia, întărîtate şi fierbînd de otrăvuri, capul rotund părea gata să plesnească sub presiunea turbărei. Se umflase atît de puternic, sub arşiţa ucigătoare, că sudoarea îi izvora din obrajii largi ca dintr-un smîrc; cu ochii sticloşi şi fixaţi spre acelaşi punct, către care se îndrepta galben şi redutabil, părea un cap de cadavru gros, în descompunere: un strigoi mergînd să se răzbune. Nu lipsea nici alaiul musculiţelor care descriau în juru-i elipse, parabole şi iperbole, ca într-un complicat sistem cosmic, în mişcare eternă. Căci, în nerăbdarea mîniei, era o veşnicie şi un infinit pînă la punctul acela atrăgător din mijlocul meselor cafenelei, către care se rostogolea cu cortegiul de musculiţe, atrase de unsoare.

Cu cît îl vedea mai rîzător, cu atît ochii îi orbeau de durere şi de apoplexie. Gîfîia năprasnic şi cînd să pună piciorul pe estrada de ciment din faţa localului, un val de sînge îi acoperi vederile. Se rezemă într-o mînă de masa cea mai apropiată. Cînd ochii i se limpeziră, Constandache dispăruse.

Consumatorii îl priveau neliniştiţi.

— Dar ce-i, nene inginerule?

El bîigui drept răspuns silabe desperecheate: în gindul lui bolboroseala avea totuşi sens:

„A intrat în cafenea… n-are pe unde să iese…”

Şi vru îndată s-o ia după dînsul. Dar îşi dădu seama că celălalt putea ieşi pe-alături, prin gang. Prin urmare, cel mai bun lucru e să aştepte aci… Şi se aşeză pe-un scaun, cu spatele spre grădină; acum şi uşa şi intrarea gangului erau sub privirile lui, întunecate de cele mai crîncene hotărîri.

— Începe acum!... spuse cineva.

— Ne potopeşte, adaugă un altul.

Domnul Rărunc îşi făcea acum vînt cu batista, de zăpuc, şi gonea inconştient musculiţele, care se apropiau veninoase, lipindu-şi picioruşele în sudoarea cleioasă. Clocotind de furie şi îndîrjire, el nu simţise în spate-i acel stîlp uriaş de nor care se înălţase deodată din dosul primăriei, ca un bot de dirijabil, planînd mîndru şi înfricoşetor, şi acum se desfăcea ca un sul în scutece negre-alburii, înfăşurînd toată bolta dinspre miazănoapte şi răsărit. Licurici fantastici scînteiau în trenţele alergătoare şi un huruit sinistru se făcea tot mai auzit, în vreme ce o suflare şuierătoare începuse să curgă ca un rîu de răcoare, de după case, pe uliţi, la vale.

— E piatră, ne-a prăpădit! asigură o voce destul de încet, dar destul de lămurit, în tăcerea respectuoasă ce se lăsase.

Se stîrneau acum vîrtejuri de praf ca zburdălniciile nevăzuţilor copii de nimfe, precedînd tumultuosul cortegiu de elemente dezlănţuite ce se apropia. Cuţite frînte de lumină violetă străpungeau zarea în toate părţile şi huruitul carelor cereşti te făcea să le închipui pe-un pod de bîrne săritoare, suspendat în nevăzut. Cu un ţipăt unanim de spaimă, legiunile de ciori ale coperişului primăriei se lăsară îngrozite spre miazăzi. Apoi, deodată, tună atît de puternic, că sări şi domnul inginer din gîndurile lui. Estrada se golise, chelnării ridicau grăbiţi feţele de mese, consumatorii ajunseseră în uşile deschise la părete, cu ţapii, goi pe jumătate, în mînă, cu ochii magnetizaţi de grozăvia priveliştei.

Domnul inginer privi în urmă şi se sperie. Dintr-un bloc enorm de catran, despicat de fulgere, curgeau şuroaie groase de fumărăi alburii; apoi totul se coperi brusc, într-o mantie de-o culoare atît de rară, că ochii tuturor clipiră ameţiţi de frumuseţe, şi-n aceeaşi secundă trăsnetul asurzi tot cerul şi pămîntul.

Încurcat de mese, domnul Rărunc abia ajunse la uşa larg deschisă, din care grămada privitorilor dispăruse ca la un semn. Dar se întorceau unul cîte unul, făcîndu-şi cruce. Însuşi domnul Rărunc, ajuns la adăpost, făcu trei cruci mari, bolborosind ceva. Îşi văzu atunci grădina lui („grădina mea” cum îi zicea în pofida clevetitorilor) golită de lucrători, cu uneltele şi roabele părăsite alandala, într-o apoteoză violacee. În priveliştea din alte lumi, copacii bătrîni, cruţaţi de planurile sale matematice, precum şi copăceii înfipţi de dînsul, toate plantaţiile mici şi mari se zbuciumau sălbatec, răsucindu-se în loc, parcă să se smulgă din rădăcină, s-o ia înnebunite pe drum în fruntea alaiului de urgii din urmă. Un nou trăsnet zguduitor mai lăsă o clipă părerea unui imens incendiu liliachiu, cu limbi de flăcăii ţîşnind prin crăpăturile catranului de deasupra şi ploaia se porni găleţi. Boabe mari de grindină acoperiră totul în două minute, ca de-un strat de zăpadă, apoi zăpada se duse şi numai apa rămase să alerge de colo pînă colo, zănatec, în şuvoaie groase, murdare, răscolită parcă de-un tîrn uriaş.

*

Mîini, parcă smulse din umeri, înaintau zvîicnind şi gesticulînd furios spre domnul inginer, îngrămădit într-un colţ al cafenelei.

— M-ai ucis, m-ai omorît de tot, se tînguia, din dosul lor, domnul primar.

— O jumătate de milion aruncat pe gîrlă! strigă răsunător un membru marcant al opoziţiei.

— Cu neputinţă de ieşit… apa abia scade...

— S-a scurs toată încoace…

— Grădina s-a prăbuşit!

Exagerarea creştea odată cu indignarea. Domnul inginer înţălegea că totul nu-i adevărat decît pe jumătate. Dacă n-ar fi fost nemernicul de ajutor, cu prevestirile lui neghioabe, lumea ar fi găsit foarte natural ca furtuna si facă atîtea pozne.

— Îmi daţi voie, îmi daţi voie… încerca să lămurească Rărunc.

— Nu mai poate nimeni să se apropie de cafenea, urla cafegiul. Scarul ăsta mi-a mîncat toată averea. Luţă, Luţă, începu apoi să ţipe deodată, spre chelnerul cu un singur ochi, care aprindea lămpile în fund, deasupra bufetelor orizontale, cu geamurile căscate la diferite înălţimi.

— Vinee, răspunse prompt Luţă, fără să se urnească, înjurînd chibriturile, care nu mai luau foc pe cutia umezită.

— Luţă, pune o scîndură deasupra băltoacei… Spirule, Mache, unde s-au băgat netrebnicii ăştia?!

Domnul inginer îşi încerca vocea pe tonuri cînd mal joase, cînd mai ridicate, pentru a stăpîni tumultul. Dar era în zadar. Feţele şi mai sălbatece în umbra puţin gonită de lămpile cu petrol, ce-ncununau bufetul într-o ghirlandă sărăcăcioasă, se apropiau înăcrite şi fioroase:

— Unde-ai vîrît atîţia bani?…

— A fost în înţelegere cu primarul.

— Luţă, scîndurile de la nr. 8… de la pat, dobitocule…

— Auzi ce-mi strigă, domnule?… Ai fost în înţelegere cu mine, hai?

— Luţă… ia uite cum se uită, boul…

— Conturile, conturile, să se verifice tot…

— Auzi, domnule, mugea domnul primar, care răzbise pînă la Rărunc şi acum se vîra într-însul. Auzi ce-mi strigă, cum că eu… şi nu imbecilitatea dumitale…

Şi-n furia lui nestăpînită, domnul primar apucase pe domnul inginer de gulerul hainei şi încerca zadarnic să-l zguduie.

— Ha, ha… se răfuiesc hoţii…

Aproape înăbuşit de această grămadă, ferindu-şi ochii de vîrful bastoanelor, domnul inginer îşi pierdu răbdarea.

— E, da ascultaţi odată! tună el aşa de puternic din pieptu-i uriaş, că întreaga grămadă, cu domnul primar cu tot, se azvîrli înapoi din aceeaşi mişcare. Nu mă scoateţi din sărite… mai răcni el, strîngîndu-şi pumnii vînjoşi.

Dar îi răspunse numaidecît un potop de strigăte şi injurii:

— A, ha, ameninţă…

— Un’ te trezeşti, mă, aci, veneticule?…

— Tîlharule!

— Ne-ai furat avutul…

— Dă-i la cap…

Cu toată. rezistenţa celor din faţă, care priveau cu respect uriaşele braţe ale inginerului întărîtat, cei din fund împingeau cu atîta putere că toată ceata ameninţa să se prăvale dintr-un moment într-altul peste dînsul. Bastoanele se agitau vehement pe deasupra capetelor, unul mai lungan ameninţa cu o halbă goală, iar alţii, nevăzuţi, strigau, împingînd: „Înainte, înainte!…”

Domnul inginer înţălese că nu e d-a glumă. Cu toată puterea lui, atîţi nebuni nu erau de răzbit. Şi mai aveau şi bastoane!

Încercă s-o ia pe altă strună, răcnind totuşi, ca să fie auzit:

— Da ce v-a găsit, fraţilor…

Această milogeală îndîrji de tot mulţimea. Atunci hotărî să se apere, fie ce-o fi! Însă ochii i se împăienjeniră şi amintirea Fifiţei, fetiţa lui de doi ani, îl lovi cea dintîi în cap, luînd-o înaintea bastoanelor ameninţătoare.

Fu numai o scurtă şovăială. Căci îndată apoi, chipul copilei îi suflă parcă, în frunte, curaj; deschise larg ochii şi-şi rotunji pumnii: muşchii se strînseră de la sine, umflîndu-i piepţii hainei.

Şi cu toate astea, tot îi mai rămînea puţină teamă în priviri. Erau mulţi ai dracului… În orice caz, pentru că întîrziau încă să se repeadă, îşi făcu puţin socotelile: o să mănînce o bătaie zdravănă şi atît. Grăsimea o să-l ferească de lovituri prea usturătoare. Însă vai de tine, Constandache, gemu el în gîtlej, văzînd capul ajutorului apărînd ca viezurile, în dosul grămezii zburlite şi agitate.

Constandache, cocoţat pe-o masă, începu să răcnească şi să dea din mîini:

— Vă somez în numele legei… Asta e sălbătecie… La o parte… Comisar, fă o listă de toţi…

„Listă” fu cuvîntul miraculos. Rîndurile se slăbiră. Cei din urmă începură s-o zbughească, unul după altul; vreo doi făcură pe curioşii întrebînd pe comisar care îşi şi muiase creionul în gură.

— Dar ce s-a întîmplat, frate?

Uşuraţi de presiune, cei din faţă dădură înapoi. Primarul chiar îşi pierdu puţin echilibrul.

Muiat în lumina galbenă-pămîntie a lămpilor aprinse acum pe tejghea, pe poliţi, pe rafturi, Constandache lămurea mulţimei năucite că săvîrşea un fapt ilegal.

Rărunc rămăsese cu gura căscată; el nu-şi credea nici ochilor, nici mai ales urechilor. Nici nu ştia ce să gîndească.

De pe masă, Constandache scoborî pe scaun, pentru a mai lua o dată cuvîntul:

— Şi pe urmă n-aveţi dreptate deloc. Ce-aveţi cu omul? De unde ştiţi dumneavoastră c-a greşit? Ce vă amestecaţi unde nu vă pricepeţi? Dînsul e inginer…

— Conductor, întrerupse unul.

— Nu ştii dumneata ce-i aia! E inginer şi dumneavoastră n-aveţi nici în clin nici în mînecă (aţi înţeles?) cu dînsul… Aş vrea să vă văd în locu-i… Apoi scoborî pe podea: Scuarul e nu se poate mai bine construit. Pe unde am umblat, eu n-am mai văzut unul la fel.

Rărunc asculta încremenit: să fi înnebunit judecătorul?… nu părea deloc… să fi vorbit cu un înţăles pentru el şi cu alt înţăles pentru lumea cealaltă, cum îi e obiceiul?… iar nu se arăta să fie… Hm, nu mai înţelegea nimic, dar absolut nimic… Sau mai bine, parcă începea să înţeleagă ceva… dar puţin, căci n-apuca să se-nfiripe şi zbura…

Numai cînd ajutorul începu cu laudele, un gînd ascuţit şi statornic i se înfipse în cuget.

„Astea-s pentru…”

Şi deodată îngălbeni:

„Astea-s de la Bucureşti… asta-i răsplata…”

Dar ajutorul se aprinsese:

— …grădina este meşteşugit înclinată încoace, pentru ca apele, negăsindu-şi scurgerea lor normală, să…

— Să ne înece…

— …să rămînă mai multă vreme, vreau să zic, să se evaporeze mai pe îndelete… să păstreze încontinuu umezeala, pentru ca plantaţiile, domnilor, să aibe umezeala necesară mai multă vreme…

Se auzi un murmur, parcă de destindere, printre ascultători. Cineva, numai, obiectă: „Dar noi prin noroi o să ne plimbăm seara?” Însă ajutorul nu-i răspunse, iar ceilalţi socotiră atunci lucrul prea neînsemnat ca să-i dea vreo luare-aminte. Numai Rărunc, orbit de furia ce-o răscolise şi mai mult această stranie intervenţie, fu gata să strige: „Foarte bine a zis!” Dar furia crescu fără margini cînd îşi dădu de tot seama că nu poate face altceva decît să tacă.

— …aş putea, prin urmare, spune că această concepţie a domnului Rărunc, departe, departe de a fi greşită, dar e de-o îndrăzneală uimitoare, de-o originalitate…

Începură aprobările. Însă în trupul domnului inginer, dîrzenia care sta înfiptă ca un jalon se frînsese şi continua să se frîngă înainte, ca un biet covrag de porumb pe care acest netrebnic îl prefăcea în bucăţi tot mai mărunte, ca să-l arunce vitelor din juru-i, nutreţ ieftin pentru glumele şi batjocorile lor viitoare.

— …cît priveşte inundaţia din faţa cafenelei…

Aci domnul ajutor se înecă puţin; ascultătorii întinseră gîturile. Însuşi Rărunc, fără să vrea, îşi ciuli şi mai mult urechile:

— Cît priveşte inundaţia, lucrările sunt încă nesfîrşite. Dar potrivit planului său… măi ales în urma acestei experienţe, un dig, de-a lungul gardului de vest…

„…s-a terminat… a avut-o, ticălosul…”

— …un dig mic, domnilor, sau nu, şi mai bine, un şanţ mai adînc, cu ramificaţii spre centrul şi celelalte laturi ale grădinei, ramificaţie de canaluri, domnilor, cu podeţe mici, canaluri de irigaţie, care să absoarbă toată apa de ploaie, ca-n Olanda, ba nu, ca-n… în Sicilia sau nu… adică da, în Sicilia, Sardinia şi Corsica… şi care va încununa opera măreaţă a domnului Rărunc, căruia trebuie, nu insultele, dar laudele admiraţiei noastre să-i aducem…

O clipă, în mintea înecată în neguri a domnului Rărunc se lumină: ideea era într-adevăr ingenioasă şi-n orice caz punea odată un capăt păcătoasei ăsteia de grădini, pe care n-o mai nimerea cu dat năibei. Aplauzele izbucniră din toate părţile şi mîini întinse, zeci de mîini întinse, mîini de prietenie, de frăţie, de dragoste călduroasă, îi strîngeau mîna lui, pe care o lăsa moale în voia acestei mulţimi, gata, cu cîteva minute înainte, să-l sfîşie.

Lui Rărunc îi venea să plîngă. Un refren îndărătnic îi cînta necontenit în adîncul urechilor, ca o musculiţă rătăcită acolo şi zbătîndu-se cu moartea:

„A avut-o… a avut-o…”

În faţa lui se înălţa acum statura firavă şi nervoasă a ajutorului. Figura-i rîdea ca de obicei de triumf şi şiretenie. Iar în ochii verzi şi clipitori, Rărunc ceti lămurit:

„Vezi, babacule, cum ştiu să răsplătesc. Şi te mai superi…”

— Bere, bere, să vie bere, strigară cîţiva emoţionaţi. Iar altul zbieră, în zeflemea: Şampanie!

Ochii i se umeziră cînd mîna fu scuturată de a lui Constandache. Dar, deodată, o roşeaţă vie îi aprinse obrajii, căci ochii ajutorului păreau că spun acum: „Avea nişte sîni madam Rărunc... şi nişte şolduri…” Şi imaginea doamnei Rărunc, goală dinaintea acestui slăbănog la fel de gol, îi clăti deodată mintea din loc. Un fior îl străbătu pe de-a-ntregul ca o energică scuturătură electrică.

Mîna i se ridică greoaie şi două palme pocniră, ca două dopuri de şampanie, în tăcerea solemnă ce se lăsase.

Ramuri-Drum drept, an. XX, nr. 7—9. iulie-septembrie, Craiova, 1926

TE-AR MAI PUTEA INTERESA