Heinrich Heine

Copii eram...

Surorei mele

Copii eram pe-atunci, copilă,
Copii drăguţi, copii vioi;
Ne cocoţam printre coteţe,
Dormeam în paie amândoi.

Iar oamenii veneau afară
Când noi cucurigam drăcoşi —
Şi ei credeau de bună seamă
Că este cântec de cocoş...

Cu lăzile din curtea noastră,
Grămadă una peste altă,
Întruchipasem noi o casă:
Gospodăria laolaltă...

De prin vecini bătrâna mâţă
Ne cerceta-n răstimpuri dese,
O-ntâmpinam cu plecăciune,
Rostind cuvinte ne-nţelese.

Ba o-ntrebam de sănătate,
Politicoşi, care de care; —
De-atunci, la câte mâţi bătrâne
N-am pus aceeaşi întrebare!

Ba stam adesea la taifasuri,
Ca doi bătrâni din vremi uitate,
Ne tânguiam că-n vremea noastră
Erau aşa frumoase toate;

Că dragostea, credinţa, cinstea
Pe zi ce merge, tot dispar,
Şi cât de scumpă e cafeaua,
Şi banul cât e azi de rar!...

S-a dus copilăria noastră,
Şi toate-s de vârtej furate —
Şi bani, şi vremuri, şi credinţă,
Şi cinste, şi iubire — toate!...

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF