Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Broasca minunată

Schiţă americană de Mark Twain

Să vedeţi numa ce mi-a povestit secătura ceea bătrână de Simon Wheeler când m-a prins la strâmt într-un colţ din cârciuma minorilor de la Angel.

Era un bătrân gras şi chel, un chip de om care ţi-era drag numaidecât cum îl vedeai, pentru că era foarte amabil şi naiv. Toată vremea cât mi-a vorbit, n-a zâmbit măcar odată, nici n-a-ncruntat din sprâncene, ori să-şi fi schimbat el câtuş de puţin fluiditatea iniţială a povestirii, dar nici să arate cea mai slabă umbră de entusiasm.

În toate palavrele lui era un accent de sinceritate serioasă care dovedea, fără doar şi poate, nu numai că dânsul nu vede nimica ridicul sau burlesc în povestirea sa, dar încă o consideră ca fiind de cea mai mare importanţă şi pe eroi îi preţueşte ca pe nişte fiinţe de o înaltă inteligenţă, chiar nişte oameni de un superior talent.

— Era odată aici (povesteşte bătrânul meu) un tovarăş pe care-l chema Jim Smiley. Asta era p-în iarna de la 49,... ba mi se pare că era p-în primăvară la 50... în sfârşit nu-mi aduc aminte tocmai bine când era; destul că trebue să fi fost cam p-atunci, fiindcă p-atunci a venit el aici. Dar în sfârşit... Foarte ciudat om! Toată viaţa şi-o pe-trecea făcând prinsori. Făcea prinsoare pe orice, pe un fleac, pe orice nimic. Nu sta locului până nu găsea pe cineva cu care să se prinză măcar pe ce. Dacă nu putea găsi să se prinză pentru, se prindea contra. Orice prinsoare îi propuneai o primea şi era mulţumit, şi ce e de mirare, e că avea un noroc orb: ori pentru, ori contra, ori pe ce, câştiga aproape la sigur.

Dar să fi fost alergături de cai — bătăi de câini — dueluri de cotoi — lupte de cocoşi — el era în fruntea prinsorilor. De-o pildă, vedea două vrăbii p-un gard, numaidecât prinsoare: a din dreapta, ori a din stânga are să sboare întâi. Ori dacă ziceai şi dumneata ca el, atunci el se prindea că din contra.

Toţi ştrengarii de băieţi îl cunoşteau şi pot să-ţi spună multe comedii despre el. Odată nevasta preotului Walker era bolnavă rău, nu mai era nădejde de scăpare. Dar într-o dimineaţă, iacătă că vine părintele Walker, şi Smiley îl întreabă cum îi mai merge bolnavei; părintele zice:

— Slavă Domnului, să vorbesc într-un ceas bun, merge bine de tot; dacă merge tot aşa, peste câteva zile se scoală.

— Ei, uite eu (zise Smiley, aşa din instinct şi fără să se gândească la rău) mă prinz pe ce pofteşti că nu scapă.

S-a supărat părintele rău, şi nici nu i-a răspuns, darmi-te să se prinză.

Pe vremea aceea, avea Smiley o iapă pe care pungaşii de băieţi o porecliseră „Coropişniţa”. Cu mârţoaga aceea a câştigat el multe parale. Iapa avea totdeauna câte ceva: ori tignafes, ori vreo rană, ori şchiopăta, ori cădea d-a-n picioarele de slăbiciune. La orice alergătură, îi dedeau înainte două-trei sute de metri; erau toţi siguri că o ajung de pe urmă şi-i trec uşor înainte. Aş! tocmai la sfârşit, parcă intra dracu-n gloabă, o apuca un fel de năvârlii turbate: se ridica, holba ochii, deschidea nările, se sbuciuma, se năbădăia, se răscăcăra, ridica deodată, nu ştiu cum, toate picioarele-n vânt, ţopăia când de o parte, când de alta, se giulea de garduri, strănuta, ţâfnea, sforăia, necheza, făcea o larmă a dracului, ridica nori de praf, şi totdeauna, dar totdeauna ajungea întâi cu lungimea gâtului, just dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă.

Pe urmă, Jim avea un mops. Să fi văzut lepădătura ceea de javră, nu dedeai o lescaie pe el, — o jigărae urîtă pe care n-ai fi crezut-o-n stare decât să şterpelească un oscior de la bucătărie. Dar ia să fi început prinsorile, să fi intrat bani în joc, să fi văzut dumneata ce câine! Falca lui de jos odată-ncepea să se-ntinză şi să-şi arate colţii şi gura roşie ca focul. Puteai s-asmuţi asupra lui alt câine; acesta se repezea la mops, îl muşca, îl târîea, îl snopea, îl ridica şi-l trântea peste cap... Bine! Jackson, aşa-l chema pe mops, răbda şi tăcea până când venea vremea. Atunci, când adică prinsorile contra lui se ridicaseră aşa că nici unul dintre jucători nu mai avea un ban de pus, atunci odată se făcea mititel de tot, se răsucea-n loc foarte comic şi haţ! apuca pe celălalt de încheietura labei de dinapoi, şi pe urmă sta pe loc nemişcat şi clipea dintr-un ochi, şi strângea mereu ca un cleşte mecanic până se isprăvea prinsoarea, şi Smiley încasa banii. Jackson numai odată a pierdut; dar atunci a pierdut fiindcă n-a avut noroc: i-au dat să se bată cu un câine care n-avea deloc labe dinapoi: un fierăstrău circular, din nebăgare de seamă, i le retezase de mai sus de-ncheietură.

În ziua aceea, când erau lucrurile tocmai la pont, când toţi banii celor de faţă se scuturaseră, Jackson se repezi să-nhaţe cum ştia el pe adversar. Dar îndată văzu că l-au tras pe sfoară, — faţă cu un aşa adversar meşteşugul lui era fără putere. O clipă fu cuprins de mirare, apoi căzu în silă de viaţă. Se înţelege bine că mopsul renunţa la biruinţă: fu biruit şi încă-ntr-un chip destul de trist. Atunci, ridică ochii către stăpânu-său ca şi cum ar fi vrut să-i spună că-i pare rău de i se rupe inima, dar că nu-i vina lui, căci nu e chip să înhaţe de labele de dinapoi pe un câine care dinapoi n-are labe; şi numaidecât se-ntinse lat şi-şi dete obştescul sfârşit... Ce bun dobitoc sărmanul! zău, bun dobitoc; dacă ar fi trăit, i se ducea vestea departe; avea stofă, mare talent avea! Iaca, nu ştiu cum, dar mă apucă aşa o jale când mă gândesc cum s-a prăpădit bietul mops!

Dar, în sfârşit!... toţi suntem muritori...

Smiley mai avea şi câini şoricari, şi cocoşi bătăuşi, şi toate soiurile de lighioane, aşa că nu era prinsoare la care să nu poată lua şi el parte. Într-o zi a prins o broască şi a dus-o acasă, zicea că vrea să-i dea el o educaţie adevărată. Şi-n adevăr, trei luni de zile s-a lăsat de toate cele; toată ziulica în curticica lui stetea pe capul broaştii s-o înveţe să sară în toate felurile.

Puteai jura că n-are s-o înveţe nimic: ei! cu toate astea a-nvăţat-o, şi ce frumos! Îi dedea o lovitură uşoară cu o nuieluşe la spate, şi la minut vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcând o tumbă, ba şi două dacă-şi lua vânt bine, şi pe urmă căzând jos drept în patru labe ca o pisică. O învăţase să prinză muşte — una nu-i scăpa... Am văzut-o cu ochii, adică l-am văzut, fiindcă era broscoi, făcând exerciţii să te fi crucit. Smiley îl punea pe Daniil (aşa-l chema pe broscoi) jos şi începea să-i cânte: „Hopa ţupa, Danilache! haide, taică, hopa, ţupa!” Şi într-o clipă diavolul de broscoi, hop! sărea şi îmbuca o muscă, şi pe urmă se întorcea iar la loc şi începea să se scarpine după ureche cu laba de dinapoi, ca şi cum n-ar fi făcut vreo ispravă mare.

Nu se putea să găseşti o broască mai modestă şi mai cuminte. Dar s-o fi văzut când era vorba să sară pe un loc neted, atunci s-o fi văzut! dintr-o aruncătură sărea mai departe decât orice altă broască... De câte ori era vorba să sară Daniil pe un loc neted, Smiley punea la mijloc ăl din urmă ban. Era om mândru şi sigur de broasca lui, şi avea dreptate; oamenii umblaţi care călătoriseră în toată lumea şi cunoscuseră fel de fel de lucruri, spuneau că Daniil dă sută la sută-nainte la toate broaştele din lume.

Bun!... Smiley îşi hrănea broscuţul lui, şi-l ţinea într-o colivioară mică şi venea adesea cu el în târg ca să facă prinsori. Într-o zi, ce să te pomeneşti cu un individ (era străin, nu era de-ai noştri) că s-apropie de Smiley, se uită la colivie şi zice:

— Ce Dumnezeu ăi fi având în colivioara asta?

— De, răspunde Smiley, am şi eu vreo păsărică, vreun ţintezoiu, ori poate, mai ştii! vreo broscuţă... Zău că-i o broscuţă; ia uite dumneata cât e de drăguţă.

Individul luă colivia, se uită cu luare aminte în fund, bleojdind ochii, o suci, o-nvârti şi pe urmă:

— Adevărat, aşa e. Da-ce faci dumneata cu broscuţa asta?

— Ei, zise Smiley, o ţiu şi eu aşa, fiindcă, după mintea mea a proastă, broscuţa mea este cea mai săltăreaţă broscuţă din toată ţara asta.

Individul luă iar colivia, se mai uită lung şi apoi o dete-napoi lui Smiley, zicând aşa cu nepăsare:

— Nu mi se pare deloc, după înfăţişare, să fie aşa de mai grozavă broscuţa dumitale decât altele.

— Poate că nu ţi s-o fi părînd dumitale, de! poate că dumneata ştii, ori poate că nu ştii ce va să zică o broască săltăreaţă. Dar eu... parcă m-aş prinde cu dumneata pe douăzeci de dolari că broasca mea întrece pe oricare vrei dumneata.

Individul stete un moment la gânduri şi apoi urmă cu un ton mai dulce şi parcă cu părere de rău:

— De! eu sunt străin aici şi n-am broască; dar dacă aş avea şi eu o broască, mai c-aş ţinea prinsoarea.

Atuncea Smiley zise:

— Foarte bine, foarte bine! Ţine dumneata o lecuţă colivia, şi eu mă duc să-ţi aduc câte broaşte vrei.

Individul luă colivia, se prinse pe patruzeci de dolari şi şezu jos aşteptând să-i aducă şi lui o broască. Şezu el aşa cât şezu dus pe gânduri; pe urmă luă pe Daniil, îi căscă gura largă şi cu o linguriţă mică îi turnă în guşe o încărcătură bună de alice; apoi dete drumul lui Daniil în colivie la loc şi se puse s-aştepte.
Smiley se dusese la eleşteul din apropiere, şi după ce bălăcise p-în mocirlă, prinsese două broscuţe şi acuma le aducea individului.

— Alege pe care pofteşti, zise Smiley.

— Care o fi, e tot una, răspunse străinul.

— Bun! acuma suntem gata, nu-i aşa? Pune broasca dumitale lângă Daniil, cu labele dinainte la linie. Gata?... Dau semnalul.

Alinierea fiind gata, Smiley strigă:

„Una, doi, trei! Hop!”

Şi fiecare îşi îndemnă de la spate broasca lui. A străinului, sălbatică, sări cât colo. Daniil dete să sară şi el, se înţepeni-n labele de dinapoi, ridică din umăr de două trei ori, iacă aşa... dar deloc! Daniil nu se putea mişca, parcă era mititelul, prins într-un şurup. Smiley, se-nţelege, crăpa de ciudă; dar de unde să-i treacă prin cap ce se petrecuse în lipsa lui! Fireşte.

Amicul luă banii şi p-aci ţi-e drumul. Când se depărta îşi mai întoarse odată capul şi zise lui Smiley în loc de adio:

„Zău, nu mi se pare deloc broscuţa dumitale mai abitir decât altele”.

Smiley stete pe loc scărpinându-se-n cap şi privind prostit la Daniil căzut jos la picioarele lui.

„Ce nu pot pricepe, gândi el în sfârşit, e de ce broscoiul ăsta nici n-a vrut măcar să mişte din loc. Ce are?”

Se aplecă, apucă pe Daniil de laba dinainte şi-l ridică în sus:

„Ce dracu are de-i aşa greu?”

Atunci îl răsturnă cu capul în jos ţinându-l de labele d-inapoi, şi Daniil începu să verse alice ca la două linguriţe pline. Smiley se plesni cu palma peste ochi. Era turbat de necaz. Trânti cât colo pe bietul Daniil şi o luă la fugă ca un nebun pe urmele amicului... Da-de unde? Amicul era departe, fireşte, şi de atuncea Smiley nu i-a mai văzut mutra.

Bun!... Câtăva vreme după asta, Smiley a căpătat...

La acest punct al povestirii, palavragiul meu auzi că-l strigă cineva de afară: „Tată Simon!”

— Stai aici, îmi zise el: mă duc să văz de ce mă cheamă; mă întorc numaidecât; să-ţi spun alta mai lată.

Dar eu, care mă săturasem de minunile lui Smiley, mă ridicai de pe scaunul unde mă încolţise tata Simon şi plecai. În uşă, iată iar palavragiul meu, m-apucă de un nasture al paltonului şi-ncepe iar:

— Stai să-ţi spun... După aia, Smiley a căpătat o vacă chioară cu coada tăiată din rădăcină...

— Ei, tată Simon, ia mai scuteşte-mă pe ziua de azi măcar de vaca ciută. Ce vrei, să-ţi înghit toate min...unile într-o zi? Mai păstrează-mi şi p-altă dată.

— Păcat! zise bătrânul, măcar asta să fi stat s-o asculţi... asta e mai lată.

— Nu se poate; am treabă, noapte bună.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA