Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Decadenţă

Puteţi râde voi, tineri sceptici, cari aţi aruncat sfintele credinţe în schimbul ştiinţei profane. Eu sunt mâhnit de câte văz.

Am fost la întrunirile opoziţiei în Craiova şi în Iaşi, şi mărturisesc drept că am ieşit adânc afectat de decadenţa moravurilor noastre politice.

Asta e opoziţia? Astea sunt întruniri de opoziţie?

Oratori cari vorbesc ca toţi oamenii, liniştiţi de parcă n'ar fi la guvern un partid adversar, desbătând cu sânge rece ca la Academie, ba încă permiţându-şi a face şi glume şi spirit. Auzi glume şi spirit când eşti în opoziţie!

Niciun orator nu se bate cu pumnul în piept. Niciunul nu răstoarnă sfeşnicele, nu sparge tribuna, nu-şi taie mâna în ţăndările paharului spart. Niciunul nu-şi mai scoate braţul din umăr printr'un suprem gest patriotic.

Nimic din toate astea. Şi ce e mai rău, e că şcoala asta decadentă prinde - poporul, publicul, are aerul că aprobă acest curent menit să ucidă cu desăvârşire avânturile mari, să stingă focul sacru al pasiunilor politice.

Unde sunt vremurile clasice ale liberalismului român? Unde e sala Slătineanu? Sala Bossel? Circul dela Constantin-Vodă? S'au dus toate ca nişte frumoase legende cari au încântat de atâtea ori tinereţile mele. Din tinereţe mă'nnebuneam după întrunirile publice, şi aveam de ce. O jale mă cuprinde astăzi când mi-amintesc de frumoasele momente ale eroicei opoziţii liberale, al cărei am fost unul dintre cei mai fervenţi spectatori!

În acele întruniri îmi făceam eu, împreună cu un popor întreg, educaţiunea naţională. Acolo am cules cele mai bune inspitaţiuni pentru operele mele patriotice, aceste opere menite să ajungă peste puţin uitate cu desăvârşire, devenind neînţelese, graţie părăsirii şcoalei clasice a liberalismului. Acolo am făcut cunoştinţa iubiţilor mei eroi, pe cari am căutat, cu modestele mele mijloace artistice, să-i păstrez pentru posteritate.

Puteţi spune orice, eu cred că suntem în plină decadenţă.

D. N. Filipescu îmi face doctrina unui curent sănătos de judecată publică, în care să nu mai fie posibilă minciuna şi fraza goală.

Dd. Tache Ionescu şi Disescu vorbesc la tribună ca de pe catedră, cu cărţi şi citate din autorii străini, cu teorii moderne, cu desbateri academice.

D. Panu face satire, glume şi spirit pe socoteala guvernului, susţinându-mi că sunt situaţiuni, în viaţa popoarelor ca şi a indivizilor, când nu se poate vorbi decât în bătae de joc.

Şi aceşti domni oratori pretind să mă convingă cu metoda d-lor rece, care n'are alt merit decât logica şi înţelesul. Dar eu sunt copilul şcoalei clasice a opoziţiei liberale! mie nu-mi trebue logică, nu-mi trebue înţeles! Pentru astea merg eu la o întrunire publică a opoziţiei? Eu caut emoţiune, excitaţiune, iritaţiune!

Mi-aduc aminte de bravura, de avântul impetuos şi mai ales de sintaxa îndrăzneaţă a neuitaţilor mei oratori clasici:

"Fraaţilor! Ciocoii domnesc, în adevăr domnesc; dar să vă spui eu, fraţilor, cum domnesc! domnesc prin mişelie, prin infamie, prin crimă, prin reacţiune, lucruri care fac onoare poporului că e contra, care în orice ocazii s'a pronunţat şi nu permite, mai ales când sângele acestui popor, vărsat cu cruzime şi fără nicio necesitate, când ţipetele desperate ale femeilor şi copiilor, fugăriţi şi torturaţi de sălbăticia oamenilor odiosului regim, când vaietele celor schingiuiţi pe străzile Capitalei, cu felinarele stinse, sunt încă vii în mintea tutulor!"

Iată ceeace smulgea din mii de suflete răcnete sguduitoare. Iată pentru ce n'am lipsit dela nici una din acele faimoase întruniri.

Astăzi, ce avem? desbateri, desbateri şi iar desbateri. Foarte mulţumim de întrunirile dv.

Eu nu cer dela orator să mă lumineze - îi pretind să mă'ncălzească. Oratorul trebue să vină la tribună fioros ca un leu, şi când o striga odată Fraaţilor ! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n'are voie să spună nimic dela tribună; dar trebue să mă'nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creerul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, până m'o năuci, până m'o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul! Iată ce înţeleg eu prin orator. S'a pierdut astăzi, din nenorocire această şcoală mare:

"Jos reacţiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea şi fraternitatea! sus boborul!"

Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicând reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la adresa vampirilor, cari-i sugeau sudoarea şi sângele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului.

Dumnezeu al părinţilor noştri! la ce grandioasă epopee aşi fi asistat eu, dacă, nu clasicii mei, ci vampirii de reacţionari ar fi caterisit pe un mitropolit, iar clasicii mei s'ar fi apucat să apere biserica în faţa boborului!

"Astăzi s'a împlântat cuţitul până'n prăsele în sânul nenorocitei Românii, iar cadavrul ei sângerând s'a aruncat la picioarele tigrului negru pe care-l chiamă Partenie! Jos!... Sus!... Sus!... Jos!..."

Acelea ar fi fost întruniri! nu desbateri ca ale dv.

Păcat! Am pierdut mult.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA