| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Partea poetului
„Nehmt hin die Welt!... ”1
SCHILLER
„Luaţi-vă lumea! a strigat Domnul; luaţi-o, oamenilor! a voastră să fie ca moştenire-n vecii vecilor! şi frăţeşte v-o-mpărţiţi!”
S-au repezit care mai de care cu mânile-ntinse să-şi apuce partea; mişunau tineri şi bătrâni.
Plugarul se duse spre roadele câmpului; Vânătorul porni să bată pădurile; Neguţătorul îşi înfundă hambarele; Viierul îşi alese zeama nobilă; Regele puse streji la poduri şi drumuri şi zise: «Daţi-mi dijma!»
Într-un târziu, după ce se isprăvise-mpărţeala, iată vine şi Poetul din depărtări... Nimic nu mai rămăsese de apucat; pretutindeni toate aveau stăpân.
— Vai! eu singur — strigă el cu mâhnire — eu singur fusei uitat, eu, cel mai supus copil al tău!
Şi-ngenunchie înaintea Domnului, care-i răspunse:
— Dacă te-ai desfătat în lumea visurilor, ce stric eu? Unde erai când s-a-mpărţit pământul?
— La tine eram! zise Poetul. Ochiul meu ţintea la faţa ta; urechea mea la armonia cerurilor... Iartă sufletului care, îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământeşti!
— Ce-i de făcut? zise Domnul... Nimic de acolo nu mai e al meu; toate le-am dăruit! Vrei tu să trăieşti în cerul meu?... Vino când doreşti: orcând, bucuros îţi va fi deschis!"
Pe urmă i-a adăogat Domnul cu multă bunătate:
— Ei, acuma, mai du-te pe pământ şi te mai plimbă.
A mulţumit Poetul din fundul sufletului şi a plecat măgulit de atâta frumoasă atenţie din partea Domnului. S-a coborât pe pământ...
Acolo toată lumea forfotea în sus şi-n jos, alergând fiecare fără astâmpăr după treburile sale: care mâhniţi, care mulţumiţi, toţi îngrijaţi...
Poetul a salutat în dreapta şi-n stânga; unii tot i-au moţăit din cap; dar alţii, parcă nici nu-l văzuseră. A dat să intre-n vorbă ici şi colo...
Unul i-a răspuns:
— N-am vreme de fleacuri... am treabă!
Altul, după ce l-a ascultat puţin, zice:
— Îmi pare rău, dar nu-nţeleg de loc... Salutare...
Pe altul, l-a povăţuit Poetul cu blândeţe să nu mai bea atâta bere, că berea multă tâmpeşte. Acela, pesemne tâmpit gata, i-a zis o vorbă foarte proastă şi i-a turnat o halbă-n cap.
Poetul a cazut mâhnit pe gânduri — făr-a-nţelege cum poate avea o lume întreagă, stăpânind întreg pământul, atâtea griji, atâta bătaie de cap şi atâta răutate — şi s-a hotărât să se-ntoarcă la Domnul.
Când a sosit sus, a dat la poartă de sf. Petre, care-i era binevoitor.
— Ei! zice sfântul — te-ai întors iar? atâta ţi-a fost plimbarea?
— Să-ţi spun drept, sfinte Petre, e tare urât pe pământ... şi am venit, după cum mi-a spus Domnul...
Dar sfântu-i taie vorba:
— Drăguţă, să ierţi, Domnul acuma are alte treburi; mai du-te şi te mai plimbă; vino aldată.
— Bine! a zis Poetul cuviincios.
Şi s-a-ntors la plimbare jos. Dar nu s-a mai dus în oraş; s-a dus la ţară...
Era o zi blagoslovită de vară... Limpede şi cald... în depărtări se-ntindeau, cât apuca ochiul, câmpuri aurii cu spicele coapte, şi aci aproape se auzeau într-o adâncătură fâşiituri de coase şi cântece de cosaşi.
Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei, si i-a zis:
— Frumoasă e natura, ai?
Dar muncitorul asudat, punându-şi gresia în brâu şi ştergându-se cu mâneca pe frunte, i-a răspuns:
— O fi şi frumoasă!
— E duioasa noastră mamă! a adăogat Poetul.
— Da, duioasă mamă, ce e drept... Trebuie numa s-o baţi să-i sângerezi sânul până să se-ndure să-ţi dea o picătură de lapte... Şi încă vara, cât să fie de zăduf, calea-valea; dar să pofteşti d-ta iarna — că pasămite nu eşti de p-aici — să pofteşti când turbă şi urlă... atunci s-o vezi ce duioasă e!
— Da, ştiu; dar, chiar în furoare, ce sublimă este!
— Bag seama, zice muncitorul, d-ta or eşti lovit cu leuca, or altă treabă n-ai decât să râzi de mine... Ia cată-ţi de drum, domnule, că n-am poftă de glumă pe nemâncate!...
Şi s-a pornit omul la lucru mai departe.
Vorbele şi purtarea atât de grosolane ale acelui ţăran l-au mâhnit pe Poet, îndemnându-l să se ducă-napoi, sus.
— Iar d-ta, drăguţă? l-a-ntrebat portarul.
— Iar eu, sfinte Petre, şi te rog să mă laşi a mă apropia de Domnul, care mi-a făgăduit că „orcând, bucuros cerul îmi va fi deschis".
— Puiule — zice sfântul — eu ştiu ce ţi-a făgăduit Domnul, că eram de faţă; dar acuma, drept să-ţi spun, nu e vreme potrivită să i te-n-făţişezi; e foarte supărat pe oameni, fiindcă-i vede cum se-nvrăjbesc şi duşmănesc între ei şi gata-gata să facă iar războaie şi vărsări de sânge; şi Domnul este peste măsură scârbit de purtările lor, şi chiar se gândeşte cum să-i pedepsească amarnic, cu foc, apă, cutremure şi alte răni, ca să-i aducă la calea pocăinţii... Prin urmare, mai plimbă-te...
— Bine, a zis Poetul.
Şi iar s-a dus jos la plimbare... Dar nu s-a mai dus la ţară; a mers într-un oraş foarte mare.
Umblând de colo până colo, cum umblă omul fără treabă, a intrat, către seară, pe gangul unui palat, s-a suit pe scări, pe unde se-mbulzea fel de fel de lume, şi a nemerit într-o sală mare. Acolo ţineau sfat diplomaţi şi militari împrejurul unei mese, pe care, sub lumina a o sumă policandre strălucitoare, stau întinse hărţi, documente, tractate; iar în capul mesei, într-un jeţ mai înalt, aromea dulce un împărat bătrân, cu toate că toţi ceilalţi făceau gălăgie straşnică, strigând înfierbântaţi, unii pace, alţii război, alţii cine mai putea înţelege ce. Poetul a înaintat până la masă şi, cu glas olimpian, a tunat:
— Pace! Domnul este peste măsură scârbit...
Dar unde-a fost chip să urmeze mai departe?... Un general l-a luat de ureche şi l-a-nvârtit în loc cu faţa spre uşe şi cu spatele spre-mpărat; iar un diplomat l-a consiliat de dinapoi, să zboare pe scară-n jos.
Plecând astfel, mai mâhnit de asta decât de mojicia cosaşului, a dat pe stradă, noaptea, de o ceată de măşti, care cântau, ţopăiau şi chihoteau, cum are tinerimea fluşturatică obiceiul în carnaval. Îndată ce l-au văzut, au năvălit la el să-l tachineze; una dintre fete l-a apucat de gât cu mâinile ei subţiri şi reci şi l-a sărutat de l-a fript până-n fundul sufletului; pe urmă, l-a luat la braţ pe sus, şi au pornit cu toţii înainte, să ridice târgul cu nebuniile lor. La o respântie, iată că se întâlnesc, în bătaia unui felinar, cu un bătrân gros şi pântecos, roşu ca morcovul şi cam prea-foarte vesel — un fel de negustor provincial, d-ăi de care se-ncurcă bucuros la petreceri pân oraşele mari, mai ales în toiul câşlegiului. Cum dau de el, se opresc derbedeii, iar măsculiţa Poetului i se smulge de la braţ şi se repede la negustor strigând:
— Unchiule!
Iar „unchiul" zice:
— Sufletu-meu! nepoţico!
Ea îl ia de gât cu aceleaşi mâini subţiri şi reci şi pupă-l... Poetul se repede să-i despartă; unchiul îi dă brânci încoace, nepoţica încolo, şi pe urmă tifla... şi pleacă toţi încolo cu negustorul. Poetul rămâne în loc; îşi pune mâna la frunte şi stropeşte cu lacrimi calde mormântul iluziunilor sale, ca să crească dasupra florile pe veci pierdutelor, în veci neuitatelor tinere sfinte amintiri...
Apoi, mai mâhnit chiar decât de consiliul diplomatului, merge iar sus...
— S-a isprăvit, sfinte Petre; mă simt zdrobit de atâtea plimbări!...
Şi-i povesteşte pe larg cu multă obidă, dar într-un stil nobil şi sus-ţinut, toate câte le-a-ntâmpinat.
Sf. Petre, ţinând la băiatul ăsta, se duce la Domnul si zice:
— Doamne, iar a venit Poetul... Eu aş zice să-l primeşti şi să-i dai şi lui ceva, că prea a rămas fără parte pe lume...
— Ce să-i dau, Petre?... Nu i-am spus că nu mai am ce-i da, daca au luat ăilalţi tot?... Eu stric, dacă a umblat gură-cască şi n-a mers şi el la-mpărţeală?... Poate să mijlocim pe pământ pentru vreo slujbă...
— Nu e de slujbă el, zice sfântul... e delicat...
— Atunci, ceva bani...
— Nu-i trebuiesc... e dezinteresat.
— Vreo decoraţie...
— Aş! se supără... e şi mândru.
— Ei! zice Domnul; mi-am găsit beleaua cu omul ăsta...
— Doamne — zice Petre — eu stiu ce i-ar trebui lui...
— Ce?
— Nu-i vreun lucru mare: o cutie cu peniţe, un clondir cu cerneală şi trei topuri mari de hârtie.
— Dă-i-le, să ne scăpăm de el; că iar aşa într-una, toată ziua-bună ziua, a cam început să mă plictisească.
I le-a dat... A plecat Poetul foarte mulţumit. Nu trec nici trei săptămâni, şi iar se pomeneşte sfântul cu el:
— Iar, iubitule?... ce mai pofteşti?
— Am isprăvit hârtia şi cerneala...
— Cum se poate?
— ...şi am venit să vă rog, daca nu vă supăraţi, să-mi mai daţi. Sfântul se uită lung la el şi, pe urmă:
— ...Să-ţi mai dăm...
I-a mai dat două clondire şi patru topuri.
Peste o lună, iar...
— Nu mai pot de la mine, drăguţă, fără voia Domnului, că lucrurile astea le am şi eu luate-n primire cu socoteală... Aide de te roagă singur...
Şi Domnul s-a-ndurat şi i-a mai dat Poetului — cinci clondire şi zece topuri.
Dar când a vrut să plece Poetul, Domnul zice:
— Ia ascultă, mă băiete, nu mai strica atâta, fă şi tu niţică iconomie... vezi ce scumpă e acuma hârtia!
Iar după ce a plecat Poetul, senin, zice Domnul:
— Petre, bun băiat o fi ăsta; dar e cam...
— Cam cum, doamne?
— ... Cam... găgăuţă... Nu ţi se pare şi ţie?
— De! Doamne — răspunde Petre — fiecare cu partea lui !
1909
Note
1. Luaţi-vă lumea!...(germ.).
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
