Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

A zecea muză

În depărtata anticitate — spun unii erudiţi — nu se ştia să fie decât trei muze: Mneme (Memoria), Melete (Gândirea) şi Aoide (Cântarea). Cum s-au ridicat ele la pătrat de au ajuns nouă?

Se zice că odinioară într-un oraş din Pelopones trebuiau, pentru un templu al lui Phoibos, statuele celor trei muze. Ctitorii templului au comandat la trei sculptori cu renume să lucreze cele trei statue până la un termen anume, rezervându-şi dreptul să aleagă pe cele mai reuşite. Ce s-a întâmplat însă?

Cei trei artişti celebri au venit la termen cu câte trei muze, dar fiecare dintre ei le reprezentase în deosebite feluri, cu deosebite atribute. Fiindcă toate erau minunat executate, au fost primite toate şi aşezate în templu... De trei ori trei, nouă.

Încetul cu încetul, lumea a uitat acea întâmplare, şi închipuirea meridională a mulţimii elene s-a stabilit asupra realităţii de nouă muze. A venit apoi Esiod şi a fixat pentru urmaşi, se-nţelege după credinţele contimpuranilor săi, numărul celor nouă surori divine.

Ele erau fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei, zeiţa Memoriei. Iată cam ce zice bătrânul autor al Teogoniei, după ce le-a spus pe nume şi le-a arătat fiecăreia în parte funcţiunile şi atributele:

„În Olimp stau ele şi cântă isprăvile minunate ale zeilor nemuritori; ele cunosc trecutul ca şi prezentul şi ghicesc viitorul, iar cu cântările lor măiestre înveselesc tot soborul zeiesc."

O, naive bătrân, în ce vremuri copilăreşti ai trăit tu! Tu nu ştiai că are să vie o vreme când, pentru locurile şi funcţiunile la cari vor fi chemate, muzele tale n-or să mai poată a se-mpărţi şi ajunge! Ţie nu-ţi trecea prin minte despre aşa-numita „diviziune a travaliului", principiu mare şi larg pe care repauză astăzi tot progresul uman!

Ele trebuiau înmulţite, era o cerinţă modernă neînlăturabilă. Şi astfel, orice ar zice Esiod, muzele sunt astăzi în număr de zece - adică:

Întâi, Clio, a Istoriei; a doua, Melpomena, a Tragediei; a treia, Talia, a Comediei; a patra, Euterpe, a Muzicei; a cincea, Terpsichora, a Danţului; a şasea, Erato, a Poeziei erotice; a şaptea, Caliope, a Poeziei epice şi a Elocuenţei; a opta, Urania, a Astronomiei; a noua, Polimnia, a Poeziei lirice şi a Mimicei, şi... a zecea...

A zecea: 1.200 franci, muza specială a Teatrului Naţional din Bucureşti.

În adevăr, dacă cele nouă muze nu au vreme să se ocupe şi de daraverile noastre naţionale, şi se refuză să inspire şi pe vreun român a face o piesă de teatru, - noi să stăm cu mâinile în sân şi să nu inventăm a zecea muză ad-hoc?

Ar fi o laşitate din parte-ne! Şi astfel, onor. Direcţiune Generală a Teatrelor publică anual un concurs cu un premiu de 1.200 de lei şi cu termen de trei luni — muza, care va să zică, vine câte 100 lei pe lună — pentru o muză modernă si pentru o mică naţiune ca a noastră, e deja foarte frumos! — un premiu, zicem, de 1.200 lei pentru o piesă de teatru, anume: „trasă dintr-o baladă naţională, fie tragedie, fie dramă, melodramă, comedie, feerie, fie ce-o fi, numai să fie lungă, ca să ţie o seară întreagă spectacolul".

1.200 de lei trebuie numaidecât să inspire pe câţiva inşi a deveni poeţi, şi devenind poeţi să devie anume poeţi dramatici, şi devenind poeţi dramatici să scrie câteva piese lungi şi bune, din cari una să fie „foarte lungă şi foarte bună".

Cât suntem noi modernii de metodici pe lângă antici! Ba, pentru mândria noastră naţională, nu mă sfiesc a spune: cât suntem de metodici noi românii pe lângă moderni!

Nu vrea Melpomena să dea şi pe la noi? Face nazuri Talia? Atâta pagubă! 1.200 lei... şi curg capodoperile.

Nu avem talente pentru poezia dramatică? nu-i adevărat! 1.200 lei — şi să vedeţi cum răsar talente de la Tisa pân' la mare.

Şi mai întâi, cărui june nu-i trebuiesc 1.200 de lei? Şi apoi, care june român nu poate face o piesă de teatru şi bună şi lungă?

O cetate mai puţin apărată este o cetate în care se poate pătrunde mai uşor decât într-o cetate mai bine apărată. Aşa e?... N-aveţi teamă; n-am să vorbesc despre fortificaţiile capitalii noastre — destul şi foarte bine le apără d. ministru de război, care când este. Vreau să fac numai o apropiere de idei, şi adică: un cap fără păr, un cap chel, este un cap mai puţin apărat decât un cap înzestrat cu această podoabă... nu-i aşa? Ei! este ceva care, cu cât e capul mai puţin apărat, cu atât mai greu pătrunde în el, anume convingerea că doftorie pentru chelie nu se află.

Dar dacă este peste putinţă a mai creşte părul acolo unde ar fi să crească, ce greu trebuie să fie a-l face să crească acolo unde nu creşte niciodată. La călcâie, de exemplu, or în palmă, or pe cerul gurii... De unde ştim însă?

Închipuiţi-vă că citiţi următoarele:

„Muzeul Naţional de Curiozităţi Naturale din oraşul *** publică printr-aceasta un concurs cu un premiu de 1.200 lei, între acei ce, de astăzi până în trei luni, vor avea crescute mustăţi în palmă. Mustăţile vor putea fi groase sau subţiri, negre, bălane sau castanii, sau văpsite în orce faţă va voi concurentul, numai trebuie să aibă o lungime de cel puţin cinci centimetri una. La concurs pot lua parte şi chiar acei ce n-au păr unde ar trebui să aibă."

Concurs!...

Care va să zică atâta trebuie pentru ca să se nască şi ce nu se poate naşte de sine; atâta trebuie ca să se poată naşte şi acela cui nu-i e dat să dea naştere. Atunci am făcut o mare revoluţie în filosofie: am pus mâna pe cauza primară. Ex nihilo nihil?... Mofturi! Lumea n-a fost făcută prin concursul... împrejurărilor?

Dar nu mi-e dat mie, un biet cronicar, să filosofez... şi mai la urmă mă importă foarte puţin cauza primară: o chestie mult mai modestă mă necajeşte pe mine, şi pentru că rezolvarea prin concurs se impune astăzi ca cea mai metodică, am să public şi eu unul.

„Eu, având în vedere că am început să-mi constat apariţia câtorva fire albe în barbă;

având în vedere că pestriţătura ce mă ameninţă mă supără foarte mult;

având în vedere că pe de o parte m-am convins, prin experienţa altora, că văpseaua pe dinafară lasă multe lacune regretabile la rădăcina firului, iar pe de alta că coloarea se schimbă după variaţiile timpului, aşa că sunt poznaşi cari prezic ploaia şi vremea bună pe unele bărbi mai sigur decât dumneata şi mine pe cel mai sensibil aneroid;

având în vedere că aplicaţia doftoriilor exteme e mai belalie şi cere prea mult timp;

m-am hotărât a da un premiu de 1.200 lei aceluia care va inventa până în carnaval o văpsea de păr de luat pe dinăuntru.

Mă mulţumesc cu orce nuanţă, numai durabilă să fie şi să-mi permită a dormi nelegat la cap."

Ce credeţi?... Eu sper să obţiu ce-mi trebuie. Premiul este egal, termenul meu mai lung, şi ce doresc eu tot e mai uşor de căpătat decât ce cere onor. Direcţie a teatrelor.

Am un amic farmacist care, între hapuri şi unguente, găseşte timp să şi rimeze şi face şi piese de teatru. Sunt foarte curios să văz pentru ce o să concureze; pentru văpseaua pe care o doresc eu, sau pentru piesa pe care o cere Teatrul Naţional?

Dar cum e un băiat foarte activ, o să concureze poate pentru amândouă... Atât mai bine! De n-ar greşi numai adresa: te pomeneşti că vine la mine cu cine ştie ce tragedie lungă si la Teatru merge cu văpsea de păr internă.

1889

TE-AR MAI PUTEA INTERESA