Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Ion Pillat

    Visări budiste

    I.

    Nu e întâia oară când ne 'nchinăm iubirii
    Și sub umbrar de ramuri ne spunem orbul dor.
    De-o seara ne cunoaștem, dar farmecele firii
    De mult în noi sădiră năvalnicul fior...
    Ne prinde veșnic Zeul în plasa amăgirii.

    Ne căutam dorință pe drumul către moarte:
    În valul verde-al mării, învăluiți de foi,
    În noi, cu noi, scânteia iubirii mai departe
    Purtând din treaptă-n treaptă spre alte chipuri noi -
    Iluzia vrăjise cărările deșarte.

    Mai ții tu minte-amurgul pe apele polare,
    Noi, două foce, sprinten spărgând val după val?
    Pluteau măreți ghețarii topindu-se prin zare
    Și noi plecați cu dânșii - iar turmă de pe mal
    Privea lung pribegia pe mari crepusculare.

    0 seara, primăvara, pornirăm împreună
    - Când fluviile se umflă și punți de gheață cad -
    Căci nu găsea de hrană poporul meu pe dună.
    Un rău înot urcarăm și din păduri de brad
    Ieși, ca azi senină, spre noi aceeași lună.

    Mai știi cetatea moartă în zidurile mute,
    Lianele pe arcuri de marmură, pe porți?
    Și noi lungiți pe soclul statuilor căzute,
    Doi șerpi, în nemișcarea acelor ce sunt morți,
    Domneam sfințiți de veacuri pe templele tăcute.

    La Angkor-Vath, când noaptea cinocefalii latră,
    Când leneși crocodilii din iazuri se desfac,
    Pe idolii de-aramă, de-argilă și de piatră
    Zăream aceeași lună pe ceruri și în lac,
    O clipă - și pe urmă ne 'ncolăceam la vatră.

    Mai îți aduci aminte ce falnic tu, condorul,
    Îți părăseai cuibarul acoperit, de stânci?
    Deodată întinzându-ți aripa îți luai sborul,
    Iar eu, rotind deasupra genunilor adânci,
    Cu penele sbârlite îmi așteptam odorul.

    Porneam brăzdând prin aer lungi pârtii de lumină;
    Fugeau muflonii negri sărind din pisc în pisc,
    Căzându-le pe spate îi sfâșiam drept cină.
    Flămânzi purtând spre ceruri fâșii de carne 'n plisc
    Urcam - și pe văzduhuri aceeași lună plină.

    Apoi cu armăsarii dorința-mi reîncepe;
    Cutreieram pământul din Volga la Altai,
    Și-n herghelii sălbatici nu fură alte iepe
    Mai mândre când, fugară, tu nările 'nălțai -
    Și valuri, valuri iarba se legăna pe stepe.

    Apoi ... dar e zadarnic trecutul să-l deșir!
    Să ne lăsăm mai bine furați de vraja lumii,
    Ne vin în vânt miresme de fân și trandafir,
    Din nou îmbracă marea talazurile spumii
    Și Zeul țese iarăși al amăgirii fir.

    II.

    De când pe valul vremii tot urc și tot cobor
    Sub mii de învelișuri aceeași suferință
    - Împins din formă 'n formă de altă năzuință -
    De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor.

    Dar când dezgroapă luna capela-mausoleu
    Din umbra unde mâne voi fi întins - aminte
    Mi-aduc deodată straniu de vechile morminte
    În care dorm de veacuri acei ce fură eu.

    Pe lâng-o mare albă, tăcută ca un lac,
    Mă îngroapă cu psalme poporul meu, nomadul.
    De două ori același nu-mi fuse 'n viață vadul:
    Acuma cu nisipul deapururea mă 'mpac.

    Djebe, cuceritorul, nebiruitul khan,
    Pământul îl călcase sub tropot de copite:
    Acuma peste mine cu sboruri liniștite
    Șiraguri trec cocorii gonind spre alt liman.

    Cu trandafiri sălbatici sădiți jur împrejur,
    Într 'o grădină unde iți pierzi sub mușchi cărarea,
    Lin odihnesc. Copacii de vânt își lasă floarea.
    Mormântul mi se pare că e la Nișapur.

    Pe-atunci poet sufitic cuvântul tălmăceam;
    Iar când m' am stins în toamnă, culegătorii viei
    Priveau, uitând Coranul cu rodul nebuniei,
    Cum se strecoară pacea în ochii lui Khayyam...

    Și noaptea câteodată mă-ntreb în care țări
    Își vor găsi uitarea mormintele de mâne.
    Dormi-voi iar sub paza grădinilor bătrâne?
    Visa-voi în cadența neturburatei mări?

    De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor
    Împins din formă 'n formă de altă năzuință
    - Sub mii de învelișuri aceeași suferință -
    De când cu valul vremii tot urc și tot cobor.

    III.

    O Buddha Sakya Muni! tu singura-mi credință,
    Tu ce lucești luceafăr pe mările durerii,
    În calea spre odihnă a mistuit pusderii
    De suflete și chipuri eterna mea ființă.

    Chiar ruga mea de astăzi și ruga mea de mâine
    - Nădejdea care fost-a, nădejdea ce va fi -
    Închipuiri sunt numai și se vor isprăvi...
    Pieri-vor pieritoare ca un lătrat de câine.

    Deci, nemișcat, Alesul spre formele ce mor
    Privească: el cu sine, când roata vremii trece.
    De-acuma va rămâne în viață pururi rece:
    Un schimnic înfrățitul cu al Nirvanii fior.

    Va trece, spune legea, de mii de ori un an
    Ca să te poți desface de rodul unei fapte,
    Și așteptând în tremur mă 'ntreb cu ochii 'n noapte:
    Din ce afund de patimi răsare-al meu karman?

    Străbat de mii de veacuri poteca desrobirii
    Și oameni fără număr în sânge m' au purtat,
    În cicluri planetare când fată, când bărbat,
    Străpuns pe rând de teama și dorul nemuririi.

    De oarece dorința de viață-i născătoare
    Mă sperie chiar ruga de a fi o neființă,
    Că poate, cine știe, rodind ca o semință,
    Din haos voi renaște cu capul către soare,

    Spre altă transmigrare împins neîncetat.
    - De e acesta scopul și dacă n' oi ajunge
    Să sfarăm în Nirvana destinul ce mă 'mpunge,
    De mine mă dezleagă, o Sakya Baghavat!


    Din volumul "Poezii" 1944




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA