Iosif Vulcan

La revederea Ardealului

Şi iar te văd Ardealule,
Tu cuib încununat,
Şi farmecele tale
Mă-ncântă minunat.

Moment de revedere,
Eşti dulce şi ceresc,
În tine grija piere
Şi parcă-ntineresc.

Grăbit-am ieri la tine,
Pământ încântător,
Precum drumarul vine
Setos la vr-un izvor.

Motivul ce să-nspire,
Curaj la scop zeesc,
Izvorul de-ntărire,
La tine le găsesc.

Şi sufletul meu zboară,
Sub cerul tău senin,
Şi-n trecere uşoară;
Vai, munţi se duc şi vin.

Ce plaiuri de plăcere,
Îmi pare că visai;
Sunt beat, n-am ce mai cere,
Căci parcă sunt în rai.

Visez!... şi prin tăcere,
Deodată sună-n cor,
Fantastic şi-n mistere,
Un murmur lin, sonor.

Ascult!... şi-atunci îmi pare,
Şi mai frumos, mai lin,
Ce este?... O cântare?
O şoaptă sau suspin?

Şi cântecul vibrează,
Cum sună coarda-n vânt,
Cum licăre o rază,
Ca fluierul plângând.

Şi-apoi zăresc o zână,
Ce ţine-n mâna sa,
O harfă eolină,
Cântând făr-a-nceta.

Dar cântul tot se mută...
Acuşi s-aude sus,
Şi zâna mult plăcută,
Îmi strigă-n ton pătruns:

„Cum vârful ăstui munte,
Se-nalţă falnic, drept,
Aşa cu-naltă frunte,
Să dai cu toate piept!

Şi zâna se coboară,
Se scaldă prin pârâu,
Şi vocea-i mult sonoră,
Îngână argintiu;

Şi cum pârâul strică,
Opreala-n calea ei,
Păşeşte fără frică,
Şi-nfruntă pe mişei!

Dar zâna mea se pierde,
Şi n-aud glasul său...,
Atunci din codru verde,
Un freamăt geme greu;

Apoi un vuiet moale,
Un plânset, un susur,
Apucă să se scoale,
Lin, tainic, împrejur;

Şi totul cântă, spune,
Precum în munţi afund,
Şi-n scumpa ta naţiune,
Tezauri mulţi se-ascund;

Dar scoateţi-i la soare,
Să-i poată toţi vedea,
Şi lumea hulitoare,
Se va-nchina la ea”.

Şi stânca se clatina,
Îmi zice: Fiţi cu noi,
Copacii vechi mă-nvită,
Să-nfrâng orice nevoi!

Şi-n pieptul meu răsare,
Dorinţa de lucrat,
Dar Doamne ce schimbare!
Căci cerul s-a-norat!

Şi fulgeră, trăzneşte,
Că-i vijelie grea;
Prin trăznet se iveşte,
Pe ceruri zâna mea...!

Dar iată că deodată,
Tot cerul s-a deschis,
Şi vremea cea turbată,
Dispare ca şi-un vis.

Şi sus pe bolta lată,
A cerului senin,
Stă zâna minunată,
Privind cu farmec plin.

În mâna dreaptă ţine,
Stindardul tricolor,
Şi văd sub el cum vine,
Un mândru viitor!”

1880