Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Prima dată

De necaz n-a mâncat la prânz, s-a plimbat două ore şi a fumat zece ţigări, aşa era de enervat domnul director Victor Iliaş, comisar titrat de clasa l-a, numit abea de patru luni în serviciu, ca director al poliţiei locale.

Numai când a constatat că în port-tabac nu mai avea nici o ţigară, s-a hotărât să intre în cafeneaua din centru, unde se găsea concentrată, la orice oră din zi, întreaga viaţă şi activitate a oraşului. Cum a deschis uşa, s-a oprit în prag, lovit de mirosul greu, înecăcios şi acru, al aerului îmbâcsit pe care-l consumau zilnic intelectualii provinciei. După prima clipă de şovăială, păşi hotărât înainte, grav şi corect, cu mâna la pălărie, printre şirurile de mese, până în fund. Căci dl. director avea felul său de a fi şi de a se prezinta; din ziua în care debarcase aci, păstra aceiaşi poză de o corectitudine aleasă, de o politeţă rece şi gravă, uneori distrat, alte ori visător, dar totdauna corect şi grav. Ştia cum să întrebuinţeze o anumită tactică pentru a se prezintă şi impune în ochii lumei de provincie.

„O gingirlie subţire, fiartă bine” răsună glasul sonor al lui Aurică chelnerul, care ajunsese a cunoaşte gustul fiecărui client în parte, aşa că le comanda consumaţia obicinuită îndată ce vreunul se arăta în uşa cafenelei.

E atât de amărât azi d l director, încât, prin norul de fum al unei ţigări speciale, abia îşi aruncă privirea în fund spre cassă de unde nişte ochi arzători îi urmăresc mişcările. Altă dată el observa în tăcere ceasuri întregi pe casieriţa de zi, bruneta ceea, coaptă şi mândră, cu degetele ferecate în inele sclipitoare. Nu că o privea cu vreo intenţie oarecare, dar i se părea un subiect nostim, un cap de studii şi observaţii interesante – mai cu seamă când se înroşea emoţionată de acordurile muzicii, care repeta anume în fiecare zi „La belle brunette”, valsul al cărui titlu, Anghelachi capelmaistru, îl scrisese cu aşa ortografie în cât publicul cetea întotdeauna: Labele brunetei.

De două ore se chinueşte să termine primul articol din „Universul” şi nu-i chip: rândurile îi joacă sub ochi, ar vrea să nu se mai gândească la cele întâmplate de dimineaţă, şi-i peste putinţă. Mereu îi vin în minte vorbele şi observaţiile prefectului, ale poliţaiului şi ale primarului.

Acum se căeşte că nu le-a răspuns aşa cum trebuia. Ce, oare n-a procedat bine şi corect?... Nu şi-a făcut decât datoria şi nimic mai mult decât datoria. Şi, în definitiv, ce-a făcut pentru a stârni o adevărată furtună, ridicând în picioare toate autorităţile oraşului? A făcut cu o seară mai înainte o simplă descindere la Iani Cafegiu, în acel tripou ordinar, în care se jefuesc oamenii la jocul de cărţi; a confiscat banii şi mobilierul, încheind cuvenitul proces verbal, pentru a da pe contravenient în judecată. A lucrat conform legei, cum scrie la carte, îndeplinind procedura întocmai şi corect. Unde-i, mă rog, abuzul de putere care i se impută acum? Asta e crima de care s-a făcut vinovat şi pentru care stau gata să-l sfâşie toate autorităţile: poliţia, primăria şi prefectura?...

Nu, nu se miră de poliţaiu, care nu poate fi considerat decât ca o brută, care i-a primit procesul verbal râzând de i se scutura burta: „da aprig mai eşti mititelule... ce te repezişi aşa... mai sunt alţii, cu ixpirienţă şi practică mai cevaşilea”... La ce te poţi aştepta de la un bătrân din cadrele vechi ale poliţiei, înnărăvit în rele, care nu ştie decât să bea, să sfănţuiască şi să fumeze cu ţigara lui de chilimbar de jumătate de metru lungime.

Dar prefectul!... ei, la asta nu se aştepta; oricum, om serios, cu greutate, cu pretenţii de cultură; cine ar fi crezut că poate să judece lucrurile în aşa mod.

„Prea te precipitezi, tinere... mai întâi trebuie să cunoşti localitatea şi oamenii pentru a şti cui trebuie să-i faci procese de contravenţie şi cui nu... sunt interese politice locale care... în definitiv caută mai întâi şi te iniţiază... altfel trebuesc luate lucrurile...”.

Şi cu ce ton i le spusese toate aceste... a!... nu-şi va ierta niciodată lipsa asta de energie... de ce nu i-a răspuns aşa cum i se cuvenea? Ei... unde sunt iluziile cu care intrase în noua meserie, când hotărâse să se devoteze ei cu trup şi suflet!... Cu puţină stăruinţă ar fi putut intra în magistratură, că, slavă Domnului, are şi el rude care reprezintă câteva voturi, şi, oricum, Nenea Costică poate el ceva când a reuşit cu majoritate zdrobitoare la alegerile de astă iarnă la Tecuci.

Dar nu, a preferat, deşi avea licenţa, să intre în poliţia nouă care se organiza şi cerea elemente culte şi titrate. Într-adins se ceruse într un oraş străin şi nu în locul lui natal, numai pentru a şi putea face datoria şi serviciul în conştiinţă.

Visase o viaţă nouă, aventuroasă, o viaţă de muncă şi emoţiuni; a urmări cu pasiune cele mai delicate afaceri poliţieneşti; pentru amorul meseriei a se expune la orice pericol; a moraliza, a reforma personalul nărăvit, a ajunge la idealul unei poliţii moderne ca şi în Occident, a parveni ca poliţia să fie o a doua magistratură, respectată şi apreciată...

Şi când colo... ce deziluzie!

La ce-i folosise atâtea chinuitoare examene de drept?... Pentru ce îşi bătuse capul cu criminalitatea lui Tarde, cu memoriile lui Goron... cu o întreagă biblotecă pentru care şi acum plătea ratele întârziate?...

Unde şi când va aplica măcar o iotă din cărţile care zăceau movilă pe masă şi în geamandanul burduf de sub pat?...

La fiecare măsură şi reformă nu întâlnea decât piedici; de 4 luni în serviciu şi nu instruise nici o afacere mai frumoasă, nici o crimă, nici un viol, nimic interesant. În provincia asta infectă nu se întâmplau decât beţii ordinare, bătăi şi scandaluri de cârciumă.

Până acum nu şi-a pus iscălitura decât pe condicuţele de la biroul de servitori şi pe statele de leafă de la sfârşitul lunei.

O viaţă stearpă şi monotonă, târându-se după un program neclintit, între birou, birt şi cafenea.

Şi pentru o mizerabilă leafă care nu-ţi ajunge nici pentru a-ţi achita cartela de la birt, trebuie să suporţi acest mediu obscur şi infect, să stai, fiind totdauna corect, într un cerc de oameni ordinari şi ignoranţi, care nu ştiu decât a ciupi mita contribuabililor...

„Ha!... poliţie modernă!... Asanarea moravurilor... A două magistratură!... Mofturi!... Spoială!... Barbarie!...” scrâşni d-nul Director şi se ridică bătând enervat ca pumnul în masa de marmoră.

„Îndată la domnu!...”

„Cassa!... plata şi un pachet de dame la domnu!...” se auzi iar sonor glasul lui Aurică chelnerul.

În stradă aerul era curat şi rece. D-l director se mai însenină puţin, totuşi îi flutura pe buze un zâmbet de amară ironie. Încheindu-se corect la haină, plecă în sus cu paşi largi, admirându-şi dunga pantalonilor călcaţi în ziua aceea.

„Hm!... eram sigur, imbecilul de Ştefanachi se ţine ca umbra de mine”. Imbecilul de Ştefanachi era un agent secret – după cum se recomanda el singur – însărcinat de poliţaiu a urmări zi şi noapte pe noul director, doar s-o putea să-l aibă la mână cu ceva.

După ce-şi făcu obicinuita plimbare, până în dreptul prefecturii, se întoarse înapoi şi, cum era răcoare, voi să între pe la croitor pentru a-şi lua pardesiul dat la reparat.

Dar se opri, aducându-şi aminte că mai are de dat încă 26 lei – nu că n-ar fi putut amâna oricât ratele la croitor, dar voia să fie corect şi de aceea se hotărî să aştepte până la leafă.

În uşa cafenelei se întâlni în faţă cu Iani cafegiul care-l salută respectuos; cum nu- l mai putea ocoli, d. director, stăpân pe sine, îi vorbi cu blândeţă: – „Bonjour d. Iani, poţi veni la poliţie să-ţi ridici banii şi mobilierul. Din partea mea personal nu am nimic... eu nu mi-am făcut decât datoria... mă rog e logic sau nelogic?... Dar nu înţeleg cum ai făcut ca toate autorităţile să-ţi ia apărarea?”

— E loţigo d. directoru... ma scuzaţi... sunteţo omo buno, ma pre seriozo e tinero... încă pe urmă o să înţilegeţi cum merge treaba la noi”...

Iani se grăbea să plece, – „vă saluto cu respectu” şi în momentul când îi întinse mâna, d. director simţind ceva rece gâdilindu-l în palmă, îşi retrase mâna scurt; atunci un zăngănit de argint răsună repetat şi trei patace de câte 5 lei se rostogoliră de a dura pe trotuar.

Directorul rămase o clipă zăpăcit, urmărind cu ochii mersul patacelor, după care Ştefanachi se repezi pe brânci să le prindă. După primul moment de nedumerire, d. director explodă cu o indignare furioasă; Iani însă o şterse grăbit, uitându-se mereu în urmă, să vadă dacă nu se ţine cineva după el.

Ştefanachi agentul, care nu pricepea întâi cum s-a întâmplat lucrul, se minuna cu mâna la gură: mai mare ruşinea, asta n-am păţit-o niciodată, dar cum, doamne iartă-mă, le-o fi scăpat din mână?

Lumea din cafenea se alarmase, se întrebau unii pe alţii despre cele întâmplate, toţi se grămădeau pe la ferestre; s-au întrerupt toate jocurile. Ca fulgerul s-a răspândit vestea prin cafenele şi în tot oraşul.

Cazul era comentat în felurite chipuri. Au fost discuţii violente între taberile vrăjmaşe, care s-au format în câteva momente, pentru şi contra directorului.

Unii îl considerau un grandoman exagerat, alţii susţineau că e un ageamiu, sau că face paradă şi fasoane de cinste. Foarte mulţi dovedeau pur şi simplu că directorul a fost un prost că n-a primit banii.

S-au găsit şi câţiva care îşi arătau în gura mare sincera lor admiraţie pentru acest tânăr corect, încât vorbeau cu entuziasm de indignarea sublimă cu care susţineau ei că au văzut cum d. director aruncase banii în obrazul acelui conrupător, care voia să cumpere cu o mizerabilă sumă de 15 lei conştiinţa unui funcţionar titrat. Deşi după cum se vede părerile erau împărţite, eroul zilei, mândru, cu un calm admirabil, părea că nici nu voeşte a da atenţie celor ce se vorbeau pe socoteala sa.

D. Director în seara aceia fericită se plimbă până târziu, călcând corect, falnic şi mulţumit de sine, asemenea unui general în seara zilei unei victorii strălucite.

Era aproape miezul nopţii când d. director, pipăind prin întunerec, dădu cu mâna, pe birou, de un plic aşezat lângă chibritelniţă.

Nerăbdător, înainte de a aprinde lumânarea, cu chibritul între degete, aproape să se frigă, observă cercetător plicul.

Era închis şi fără adresă.

La lumânarea îl desfăcu grăbit şi... mirare... înăuntru trei hârtii de câte 20 lei.

De unde şi cum? Mister!...

A rămas câteva minute uimit, întorcând plicul pe o parte şi pe alta...

Hm!... a înţeles... e teribil, domnule, cu ce încăpăţânare se urmăreşte conruperea funcţionarilor corecţi!... îşi zise d. director, aruncând hârtiile pe birou.

Ce-i de făcut acum?...

Trebue să procedeze sistematic. O să le dea a doua zi în mâna prefectului... ce mutră o să facă!... Dar prefectul a plecat în seara asta la Bucureşti.

Poliţaiului?... nici vorbă că nu, bruta asta ar fi în stare să bage banii în buzunar şi să-i râdă cu cinism în faţă. Dacă ar fi scrisă adresa pe plic s-ar cunoaşte poate scrisul lui Iani pe care l-ar da în judecată... ar fi un proces celebru...

Curios caz. La asta nu s-a gândit nici odată: să vii acasă, să găseşti de a gata o sumă de bani şi... culmea, să fii în aşa situaţie să n-ai cui să-i înapoezi... Închipuiţi că în loc de trei hârtii de 20 ar fi trei de câte o sută... da dacă ar fi de câte o mie? Să vedem cine iar da înapoi? şi cui să-i dai?

Cine e acela care găsind o pungă în drum să n-o ia? Dar când o găseşti la tine pe masă?... D. director trânti furios cu pumnul în masă, îşi scoase haina şi smunci butonul care îi strângea gulerul; de abea putea să respire.

Să te compromiţi pentru trei hârtii de câte 20, când ai dat probe de corectitudine... ce mizerie!

Hotărât!... banii aceştia nu-i aparţin, deci trebuie înapoiaţi... asta e clar.

Desbrăcându-se grăbit, se aruncă în pat, desfăcând un jurnal pentru ca cetind să nu se mai gândească la banii de pe birou. După câteva momente d. director aruncă jurnalul pe care nu-l putea ceti, căci era prea turburat.

Cu siguranţă că toate autorităţile au primit bani de la Iani Cafegiu, chiar prefectul, acest om grav şi sever, cu toate că e aşa de sus pus... şi cine ar avea curajul să-l bănuiască măcar?... câte se petrec între culise... se vede că fiecare îşi are secretele sale profesionale.

Cum o să-l umilească el pe prefectul acesta îngâmfat, când îi va prezintă cele trei hârtii refuzate... Dar prefectul vine peste vreo săptămână, până atunci primeşte şi el leafa... aşa că poate să aibă intactă suma asta, chiar dacă acum ar cheltui din ea.

... O s-o dea înapoi deci, ar putea-o considera ca un acompt... dar o să se decidă mâine... şi d. director suflă în lumânare, pentru a se putea linişti în sfârşit.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA