Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Divorţul

„Vasile mă înşală!” îşi zicea Laura Sorobetea, frângându-şi mâinile şi silindu-se să-şi oprească lacrimile.

Nu plângea niciodată în faţa lui. Mai bine să moară decât să o simtă el că e nenorocită. Îl ura văzându-l că nici nu se sinchiseşte de frământările ei. Parcă nu s-ar fi întâmplat sau nu s-ar întâmpla nimic, atât se arăta el de liniştit. Nu putea înţelege cum poate fi cineva aşa de ipocrit?

Uneori însă îi părea rău chiar de iubirea ei din trecut. Dacă ar fi bănuit ea că, sub înfăţişarea lui cinstită şi dreaptă, se ascunde o fire atât de cinică! Îndrăgise într-însul tocmai mândria bărbătească ce nu se ploconea nici în faţa femeii iubite. L-a luat cu toate că era băiat de ţăran, cam stângaci, cam neobişnuit cu şlefuirile lumeşti. Adevărat că nici ea n-a avut zestre, dar a fost fată de profesor, cu educaţie aleasă, cu pian, cu puţină franţuzească, în sfârşit domnişoară, care putea visa, şi chiar a visat, ofiţeri, doctori, avocaţi, ingineri, iar nu un contabil la banca „Mercur”, ca Sorobetea. Prietenele ei s-au şi mirat când s-a măritat cu dânsul… Pe urmă toată lumea l-a iubit. S-a văzut că e bărbat bun, cumpătat, muncitor… Laura n-a avut niciun motiv să fie nemulţumită. Vasile o iubea fără multe fraze, ce-i drept, dar din toată inima… îşi lăsase o mustăcioară englezească cochetă, care-i plăcea ei foarte mult. Apoi ochii lui negri, aprinşi, lucitori o învăluiau veşnic într-o mângâiere caldă…

Avea o singură meteahnă Vasile. Deoarece seara luau masa totdeauna devreme, înainte de culcare pleca la club şi juca o partidă de biliard. Dintru întâi, Laura, nici vorbă, protestase că i-e urât singură; că e cea mai nenorocită femeie din lume… Când a văzut însă că într-adevăr e vorba de o distracţie nevinovată, s-a împăcat. Sorobetea, om foarte chibzuit, era învoit cu partenerii să plătească totdeauna împreună, aşa că cheltuiala nu întrece niciodată „banii mei de buzunar”, cum zicea dânsul, căci pe altceva nu mai dădea niciun gologan, nefiind nici băutor, nici jucător de cărţi şi nici umblător după femei uşoare. Pe urmă, la ora zece precis suna la poartă, servitoarea alerga să-i deschidă, şi el sosea când vesel, când posomorât, după cum câştigase sau pierduse… Laura însă se culca liniştită şi de multe ori nici nu-i simţea venirea.

Într-o seară s-a întâmplat de Laura n-a putut adormi. S-a zvârcolit zadarnic în pat, cu o carte în mână, chemând somnul. Astfel a venit ora zece. În clipa când pendula a început să bată, soneria a pornit să sbârnăie.

— A, bine că vine Vasile!… Parcă mă cuprinsese şi urâtul…

Îndată auzi paşii servitoarei alergând să deschidă.

Laura aştepta şi număra clipele. Dar clipele treceau aşa de anevoie, că-şi pierdu răbdarea.

— La ce nu mai vine, Doamne?… Ori n-o fi sunat el?

A trecut un minut, cinci, cinsprezece! În orice caz, ei i se păru o veşnicie până ce auzi paşi. Îi cunoştea bine. Erau ai lui şi se apropiau. Dar parcă veneau dinspre bucătărie, nu dinspre poartă… Simţi un ac în inimă.

— Ce a căutat el la bucătărie?

Închise ochii şi se făcu că doarme. Inima însă îi bătu să-i rupă coastele şi în minte i se zvârcolea mereu întrebarea: „Ce a căutat la bucătărie?”

Sorobetea intră în vârful picioarelor, cu ţigara în gură. Se opri în mijlocul odăii, trase două-trei fumuri şi aşeză mucul în scrumelniţă, stingându-l cu băgare de seamă. Apoi scoase batista şi se şterse pe frunte… Laura, care-l pândea printre gene, avu o tresărire şi în gând îşi zise îngrozită: „De ce s-a şters pe frunte?”

Bărbatul se apropie de pat şi o sărută pe ceafă. Buzele lui însă erau parcă mai fierbinţi ca altădată. Laura ridică încet pleoapele şi murmură:

— De ce întârziaşi atâta?

— M-a ţinut Grozea de vorbă la poartă. E necăjit foc, săracul, fiindcă l-am bătut la biliard de l-am rupt, răspunse Sorobetea cu mândrie.

Pe urmă s-a culcat şi a adormit curând, ca şi când ar fi fost istovit de oboseală.

Laura însă nu mai putu închide geana toată noaptea. O bănuială chinuitoare începu să-i roadă în suflet… De ce atâta vreme între deschiderea porţii şi intrarea lui în odaie? De ce a venit dinspre bucătărie? De ce a fost năduşit pe frunte? De ce când servitoarea?…

A, servitoare! Era spre ziuă când Cuvântul acesta i s-a înfipt în minte. Şi deodată parcă i s-a făcut lumină. S-a uitat la Sorobetea, care dormea buştean, în lumina roşiatică a candelei îi vedea bine faţa strâmbată de un sforăit tihnit. Numaidecât şi-a zis: „E în stare să mă înşele cu servitoarea! E chiar sigur!”

Îi veni să-l zgâlţâie, înfuriată că ticălosul sforăie când ea e nenorocită şi parcă simţi o undă de miros de servitoare, desigur rămăşiţele vizitei lui prin bucătărie.

Laura suferea cum numai femeile ştiu să sufere: cu patimă. Era hotărâtă să divorţeze, dar îi trebuia o dovadă definitivă, zdrobitoare, care să-l nimicească pe el, iar pe ea s-o justifice în faţa lumii întregi. Pentru dovada aceasta îşi mai prăpădea ea tinereţea sub acoperişul care ascunde deopotrivă ruşinea ei şi neruşinarea lui.

Şi cum credinţa e sortită să triumfe întotdeauna, într-o zi Laura se pomeni că servitoarea îi cere voie să se ducă până acasă, deoarece a aflat că maică-sa e bolnavă pe moarte; va pleca după cină şi se va întoarce dis-de-dimineaţă. Era pe la amiazi, şi Sorobetea încă nu venise de la bancă. Laura se roşi de emoţie. Simţi că în sfârşit se apropie şi ceasul ei…

Seara dădu drumul servitoarei şi rămase singură în toată casa. Întâi fu veselă şi umblă de ici-colo prin odaie, cu zâmbetul ei cel mai drăgălaş pe buze. Deodată, însă, se opri pe loc încurcată.

Niciodată primejdia nu i se lămurise ca în clipele acelea.

Nesiguranţa torturează fericirea, certitudinea o ucide…

Aprinse o luminare şi se duse la bucătărie. Lada servitoarei era descuiată. Îşi alese un rând de haine mai curate şi se îmbrăcă tremurând, parcă s-ar fi îmbrăcat pentru o înmormântare… Se întoarse în odaia ei, se privi în oglindă şi găsi că îi şade drăguţ. Apoi îşi pregăti o cutie de chibrituri…

Vremea trecu greu, dar ea aştepta răbdătoare, înfricoşată puţin. În sfârşit, pendula bătu zece, rar şi parcă mai trist ca totdeauna, încât Laura se spăimântă şi sări drept în picioare, cu chibriturile în mână. O clipă mai stătu nehotărâtă, apoi alergă spre poartă.

Învârti de două ori cheia în broască şi îndată o tuli pe scară şi pe coridor, aţă în bucătărie. Acolo se trânti pe pat, cu faţa în sus, cu cutia de chibrituri în stânga.

Bătăile inimii ei umpleau odăiţa cu un zgomot speriat. În curând auzi paşi grei, apăsaţi, rari… Se apropiau încet, cu siguranţă, parcă pe un drum făcut de nenumărate ori.

Mii de gânduri îi năvăliră în minte. Mai presus de toate, însă, simţea lămurit că acuma se rupe în două viaţa ei, că soarta, cu o secure uriaşă, are să-i curme norocul…

Paşii erau acuma lângă bucătărie. Auzi cum se aşază o mână pe clanţă, iar uşa scârţâi deschizându-se, un scârţâit care-i chinui inima ca şi când ar fi râcăit-o cu o custură ruginită.

Laura căscă ochii mari, să desluşească ceva în întunericul care începea să o sugrume. Vru să aprindă lumina, dar nu-şi mai putea mişca mâinile. Simţea o durere cumplită gândindu-se că omul pe care l-a iubit a venit aievea în bucătărie s-o înşele cu servitoarea.

Deodată pierdu răbdarea. Trebuie să aprindă chibritul, să-l dea de gol, să isprăvească… Dar atunci simţi că el începe să se dezbrace. Îl auzi bine cum îşi scoate haina, cum o aruncă pe scaun… Îi încremeni inima de spaimă. Urechile îi ţiuiau atât de tare, de parcă mereu suna un clopoţel de alarmă…

„Cât va mai ţine chinul?” se gândi Laura desperată, făcând mereu sforţări zadarnice să aprindă chibritul, căci mâinile parcă îi erau înţepenite. Îşi strânse brusc toate puterile şi izbuti să se ridice.

În aceeaşi clipă însă uşa se deschise încet, şi o luminare aprinsă se ivi în odaie, după care urmă capul lui Sorobetea, puţin galben, cu ochii ieşiţi puţin din orbite.

— Laura! răsună glasul bărbatului.

Pe marginea patului, un pompier roşcovan era tocmai pe cale să-şi scoată ghetele, cu faţa speriată şi ruşinată.

Laura parcă ar fi văzut două fantome îngrozitoare. Se uită la pompierul de la picioarele ei, apoi la chipul spăimântat al lui Sorobetea în deschizătura uşii. Vru să strige, să sară din pat, să-i explice cu o singură vorbă, dar glasul îi îngheţase în gât de frică şi de nedumerire.

Când se dezmetici, era iar întunerec. Pompierul se ridicase de pe pat şi boscorodea ceva prosteşte. Laura sări friptă, năvăli în coridor şi apoi în odaia ei. Era goală. Alergă într-un suflet până la poartă, ţipând desperată:

— Vasile, Vasile!… iartă-mă…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA