| Editura Global Info / Literatură |
Liviu Rebreanu
Oamenii
E mică şi grăbită. Uscată. Capul puţin mare şi obrajii pătraţi, spoiţi cu o pudră ieftenă. Gura cam mare; îşi muşcă mereu buzele ca să-i rămână roşii, în privire are ceva mizerabil şi o dorinţă grozavă de-a plăcea.
E grăbită. Soarele arde puternic. Năduşeli în aer.
Păşeşte apăsat. Ghete, odinioară albe, azi cenuşii, prea mari şi cu tocurile călcate înlăuntru. Ciorapi de dantelă… o dantelă de perdea aspră. Din când în când, îşi priveşte picioarele. Le găseşte bine. E mulţumită, îşi muşcă buzele. Se uită împrejur, pe cellalt trotoar, unde un cerşetor geme prefăcut. Întoarce capul repede.
Mergând, se leagănă uşor în şolduri, cu o cochetărie căutată. Şolduri înguste şi colţuroase. Slăbiciunea transpiră prin rochia albă, tocită, cu destule pete de praf. Umerii, mai strimţi şi cu omoplaţii ieşiţi. Bluza de pânză îi joacă în spate. Ea decolteu n-a ajuns pudra. Pielea e brună, poate murdară. Sânii uscaţi… şi, pe păr, o pălărie de mătase vânătă, lucrată de mâna ei, nenorocită…
Merge mereu… Braţele seci se leagănă cochet, în mina stingă, o pungă mare şi plină cine ştie cu ce, un evantai de lemn. Mâinile, acoperite cu nişte mănuşi lungi glacé, atât de mari, incit dintr-una singură ar ieşi o pereche potrivită, şi atât de asudate, incit nu se mai poate cunoaşte albeaţa lor originală.
Două domnişoare elegante uşor trec. Nici nu se uită la ea. Întoarce puţin capul după ele. Strâmbă din buze cu un dispreţ uşor.
Un soldat înalt, blond, speriat la faţă vine. Ea îl priveşte drept în ochi, cu severitate şi cu gingăşie, parcă şi-ar încerca puterile. Omul se uită la ea cu milă şi scuipă.
E mulţumită. I-e cald. Îşi trece evantaiul şi îşi face vânt, repede. Trebuie să se răcorească. Se gândeşte la cele două elegante şi la soldat. Îşi muşcă buzele, îşi face vânt repede.
Se opreşte la o vitrină cu lucruri scumpe. Parc-ar vrea să cumpere ceva, deşi portofel n-are. Profită de ocazie, se priveşte în sticla galantarului.
— Sunt drăguţă…
Îşi urmează calea…
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
