Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Pungaşul

Scoborând scările Băncii Generale, de unde împrumutase şapte sute de lei cu ipotecă, Nae Chelban se gândea să meargă drept la gară şi nici să nu se oprească până la Suliţa, ca nu cumva pungaşii, de cari auzise că mişună în Bucureşti ca furnicile, să-i şterpelească banii. În stradă, însă, trecând pe la o berărie, nu se putu stăpâni să nu intre.

„Dă-o dracului de viaţă! îşi zise dânsul aşezându-se la o masă într-un colţ şi pipăindu-şi mereu buzunarul cu banii. Doar merit şi eu să beau un pahar cu bere. Mă căznesc şi mă muncesc ziua-noaptea, măcar atâta plăcere să am şi eu… Un ban, doi nu-i o lume”…

Bătu în masă şi zise chelnerului, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o batistă roşă:

— Dă-mi, domnule, un pahar cu bere!

A băut trei pahare şi pe urmă s-a sculat să plece la gară. Se răcorise şi se înviorase. Dacă nu s-ar fi gândit că e învăţător şi mâine dimineaţă trebuie să fie la şcoală, şi mai ales dacă nu i-ar fi fost frică să nu scape trenul, ar mai fi băut un pahar, două.

În uşa berăriei stătu să chibzuiască cum să meargă până la gară fiindcă e departe rău. Pe jos s-ar duce dar nu ştie drumul, poate să se rătăcească, şi chiar să nu se rătăcească, e întrebare dacă poate să ajungă la vreme. Tramvaiul nu e scump, dar e cu înghesuială şi în înghesuială te pomeneşti că-i fură cineva banii şi pe urmă ia pungaşul de unde nu-i. Trăsura e scumpă.

„Dă-o dracului de viaţă! îşi zise dânsul făcând semn unui birjar. La urma urmelor, n-o să mă facă pe mine doi lei. Îi dau, şi cel puţin ştiu că n-am niciun bocluc.”

Se urcă în trăsură şi zise birjarului:

— Du-mă, domnule, la gară!

La gară, în sala paşilor pierduţi, stătu iar să chibzuiască ce bilet să ia. Altădată n-ar mai fi stat pe gânduri, ar fi luat de a treia fiindcă e ieftin şi trenu-i tren. Acuma însă se gândi că a treia e cu înghesuială, cu tot felul de nespălaţi şi, călătorind o noapte întreagă, cu atâţia bani asupra lui, cine ştie ce i se poate întâmpla.

— Dă-o dracului de viaţă, îşi zise dânsul., Câţiva lei nu m-au făcut pe mine. Îi dau, şi cel puţin ştiu că merg liniştit, mă odihnesc şi n-am niciun bocluc.

Luă bilet de a doua, ieşi pe peron, găsi un compartiment gol, îşi scoase gulerul şi ghetele, îşi puse paltonul supt cap şi se lungi pe canapea după ce îşi încheiă bine haina şi-şi pipăi buzunarul cu paralele.

Cum stătea aşa lungit, cu mâinile încrucişate supt ceafă, simţind moliciunea canapelei, care era mai moale ca patul lui din Suliţa, îi veniră în minte necazurile. Aşa sunt necazurile: când ţi-e mai bine te năvălesc. Îi părea rău că a băut bere, că a dat doi lei la trăsură şi că merge cu a doua. Ce zor avea el de astea? Mai bine cumpăra un rând de hăinuţe unuia din copii. Şapte copii nu-i glumă să-i îmbraci şi să-i hrăneşti. Şi al optulea pe drum. Grozav lucru şi cu copiii! Ca şi sărăcia. Se leagă numai de cei nevoiaşi. Cu cât e românul mai sărac, cu atât face mai mulţi. Să-i trăiască cel puţin, că dăscăliţa, săraca, face ce face, şi le astupă gura. Bună femeie, biata dăscăliţa! Mai bine-i cumpăra de-o rochie în loc să arunce paralele prin pârdalnicul de Bucureşti. Parcă are Bucureştii nevoie de paralele lui. Blestemat oraş. Cuib de revizori şi de inspectori care de care mai rânced la inimă şi mai fără de pricepere în d-ale şcoalei. Parcă şcoala o fac cei din Bucureşti… Numai cel ce şi-a mâncat plumânii ani de zile în prăfăria câtor cincizeci de copii ştie ce va să zică şcoală. Şi pe urmă vine un revizor şi te face de două parale. Cel vechi cel puţin era sânge din sângele nostru, dar ăsta nou? Nici numele nu-l arată a fi om de şcoală, că prea e întortocheat. O să vie şi dumnealui şi o să-l vedem.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA