Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Ţăranul şi coasa

Întâmplarea făcu să fiu odată de faţă când intră un ţăran într-un magazin de fierărie.

— Bună ziua! zise dânsul.

— Ce doreşti?

— Aş vrea să cumpăr o coasă…

Negustorul se repezi şi trânti pe tejghea un mănunchi de coase.

Ţăranul se uită la ele chiorâş, cu nişte priviri duşmănoase, apoi, întorcându-se cu dispreţ şi strâmbând din nas, murmură:

— Aş cumpăra d-alea cu pajura tunului.

Negustorul dădu la o parte coasele cu cap de taur şi aduse vreo câteva din cele cu pajura tunului.

— Da’ parcă mai sunt acolo, mormăi ţăranul peste umăr.

Prăvăliaşul, om răbdător, aduse îndată toate coasele însemnate cu pajura tunului. Ţăranul îşi alunecă ochii peste marfă, dar nici n-o atinse. Clătină din cap gânditor.

— Ei, ce mai pofteşti?

— De, mă gândesc că tot mai bine o fi să aleg una din cele cu cap de taur…

Negustorul n-avu încotro; încărcă tejgheaua din nou cu coasele cele dintâi. Acuma însă văzu şi ţăranul că-şi face de cap şi deci luă din grămadă o coasă la nimereală.

închise întâi ochiul drept şi cercetă coasa cu de-amănuntul, apoi închise pe cel stâng, ţinând-o înainte, cu vârful în jos. Pe urmă o ridică în sus şi o mai privi aşa o bucată bună de vreme.

— Cât ai cere pe ea? ţâfni, în sfârşit, către negustor, aşa ca cu gura altuia.

— Patru lei.

— Pe coasa asta? întrebă ţăranul batjocoritor. Nu se poate!

O îndepărtă puţin şi trase cu mâna o linie în aer, să vază cum ar veni dac-ar avea coderişte, apoi o ciocăni cu degetul arătător şi, în cele din urmă, o îndoi pe genunche.

— Hm… ei… va să zică, nu glumeşti?

Negustorul se jură pe tot ce are mai scump că nu i-o poate da mai ieftin deoarece şi pe el îl costă patru lei în cap.

— Dar bine, domnule, nu vezi d-ta că nu-i călită cumsecade?

— Te înşeli, e fabricată din cel mai fin oţel englezesc.

— Ia nu te mai face caraghios! Trebuie să fii orb să nu vezi că e făcută dintr-una veche…

— E o marfă minunată, care o să ţie până la moartea d-tale.

— Dacă cumva nu s-o rupe în otavă, zise ţăranul râzând.

— Coasă ca asta n-ai avut d-ta de când eşti pe lume. Mă rog, n-ai decât s-o cercetezi mai bine şi să vezi…

— Aş, ce să mai cercetez? Coasa-i coasă, una ca şi alta. O iau pe care îmi cade în mână. Ei, spune-mi verde, cât ceri pe ea, că n-am vreme de pierdut. Am o mulţime de treburi prin târg…

— Ţi-am spus o dată: patru lei.

— Dar bine, domnule, pe ce ceri d-ta patru lei, pe ce?…

Şi, zicând aceasta, începu să cerceteze coasa din nou, iar ca să o vază mai bine, ieşi în stradă. În prag, însă, se întoarse şi strigă:

— Ia seama, că mi-am lăsat înlăuntru pălăria!

Afară razele soarelui tremurau şi alunecau vesele pe oglinda albăstrie a fierului. Ţăranul duse coasa încetinel la gură, suflă şi aşteptă cu adâncă evlavie până ce aburii o întunecară o clipă şi apoi se limpeziră iarăşi, numaidecât. Pe urmă o atinse de câteva ori cu vârful de trotuar, făcând-o să clincăie.

— Cam ciudat sună, mormăi dânsul întorcându-se alene în prăvălie. O dai cu trei lei şi cincizeci, sau n-o dai?

— Ei bine, fie; deoarece ţin la d-ta, hai să rămân eu de pagubă, ia coasa cu trei lei şi şaptezeci şi cinci de bani!

— Doamne fereşte!… Ce-ar zice feciorii mei când ar afla c-am dat atâta?… Ei, o dai ori n-o dai?

— Mai ieftin nu pot s-o dau.

— Atunci să rămânem sănătoşi!

Ieşi; dar din mijlocul străzii se întoarse repede înapoi şi mai strigă o dată:

— O dai ori n-o dai?

— Nu, n-o dau.

Ţăranul îşi mototoli zăpăcit pălăria unsuroasă între degete.

— De când sunt n-am avut treabă cu un om mai fără suflet ca d-ta… de când ţin eu minte… Ştii ce, domnule, pun coasa deoparte, am să mă mai gândesc niţel afară.

După vreun ceas de vreme veni însoţit de o rubedenie.

— Am venit, zise dânsul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Dumnealui e cumnatul meu. Ne-am sfătuit să cumpere şi el o coasă, că doară când cumperi două se cuvine să le iei mai ieftin…

— Mai ieftin nu le pot da, ţi-am spus de o mie de ori.

— Gândeşte-te bine, domnule, să nu-ţi pară rău.

— Nu, nu. Nici să nu ne mai răcim gura.

— Va să zică, nu vrei să laşi nimic. Nici măcar un ban? izbucni ţăranul furios.

— Nicio para, răspunse hotărât negustorul.

— Ei, acu ce să mai zic? adăogă ţăranul mai îmblânzit.

— Zi ce-ţi place. Eu nu mai stau de vorbă cu d-ta.

— Aide, aide, nu te mai supăra şi d-ta aşa, ca o cucoană bătrână. Dacă ţi-e scumpă vorba, hai, dă mâna.

Şi ţăranul, mulţumit, dădu mâna cu negustorul.

— Aşa. Iacă, ne-am învoit! Câine să fie cine nu se va ţine de tocmeală…

Cu o încetineală sărbătorească, începu să-şi descheie pieptarul. În vremea aceasta însă nu-şi luă de loc ochii din colţul unde răzimase coasa cumpărată. Deodată i se năzări că coasa e mai strâmbă şi mai mică decât aceea pe care o alesese. Iscodi cu priviri mânioase personalul prăvăliei, apoi ridică coasa şi-i cântări greutatea.

— Asta-i altă coasă! strigă dânsul întărâtat. Poţi să spui ce vrei, asta nu-i coasa mea!…

Şi repede îşi încheiă nasturii lucitori de cositor ai pieptarului.

— Cum să nu fie asta coasa d-tale?! Vino-ţi în fire, nene, altmintrelea o să-mi ies şi eu din ţâţâni!…

— Nnda, hm… hm… Cine dracu m-a pus să ies din prăvălie!… Sunt şi eu de vină, ce e drept!… Ei, acu ce mă fac?…

— Îţi spun că asta-i coasa pe care ai ales-o!…

— Asta?… Parcă eu n-am ochi să văz?!

O ciocăni cu degetul, o îndoi pe genunchi, o scoase în stradă, o zăngăni de trotuar şi se întoarse cu ea, pleoştit, în magazin.

— Asta nu-i coasa mea!… Pe asta nu dau mai mult de trei lei şi cincizeci!

— Nu umbla cu matrapazlâcuri, nene!… Dacă nu-ţi place asta, poftim, alege-ţi alta. Găseşti aici câte doreşti.

— Da’ ce, crezi d-ta că eu sunt nerod să mă apuc din nou să-mi bat capul alegând? O iau pe asta, dar mai ieftin, fiindcă e mai slabă ca cea dintâi.

— Spui prostii, neică, încetează!

— Cum? Adică vrei să rămân eu de pagubă? Nu te-ar durea pe d-ta sufletul să-mi iei mie două preţuri?

— Hai, scoate banii degrabă şi nu mai vorbi degeaba.

— Bine, strigă ţăranul amărât, să ai d-ta dreptate. Dar cel puţin să împărţim cei douăzeci şi cinci de bani, să nu rămân eu cu toată paguba.

— Rămâne aşa cum am spus.

— Ei, dacă e aşa, ia-ţi banii!…

Începu iar să-şi descheie pieptarul, din al cărui buzunar scoase, cu multă băgare de seamă, o piesă de doi lei şi o întinse negustorului.

— Ceilalţi îi strâng acuşica!

Dintr-alt buzunar al pieptarului mai scormoni patruzeci de bani, iar dintr-un al treilea alţi zece băni.

— Uite cincizeci bani.

Apoi vârî mâna în buzunarul cioarecilor, unde găsi şaptezeci şi cinci de bani.

— Cincizeci de bani cu şaptezeci şi cinci fac un leu şi douăzeci şi cinci. Acu cât mai lipseşte?

— Încă cincizeci de bani.

— Cincizeci?… Hm… Nu cred să mai am atâta.

În vremea aceasta, cu mutra cea mai nevinovată din lume, pândea ochii negustorului, parcă ar fi vrut să-i citească gândurile.

— Adică… Ia stai niţel… Unde dracu i-am pus? Aha, în nodul basmalei!…

Într-adevăr, din colţul boţit al unei basmale roşii mai scoase douăzeci de bani.

— Ăştia au fost cei din urmă, zise dânsul prietenos. De unde nu-i nici vodă nu poate lua!

— Încă treizeci de bani! stărui negustorul fără milă.

— Acuma lasă, nu mai zice nimic; coasa şi aşa nu face două parale! Şi nici nu mai am bani la mine, că ce brumă mai am i-am uitat în căruţă, în suman. Cred că nici d-ta nu vrei să alerg atâta amar de loc pentru câţiva gologani. O să ne răfuim noi altădată ca oamenii cinstiţi.

— Mie să-mi plăteşti pe deplin! Du-te de adă paralele, că coasa n-are să fugă până te întorci d-ta!

Atunci ţăranul deodată făcu pe jicnitul.

— Ce? Adică n-am eu la d-ta cinste de câţiva gologani? Ştii d-ta, domnule, că tata şi cu bunicu-meu au fost primari? Mie nu-mi trebuie mila nimănui, să ştii d-ta! Cumnate, aruncă-i treizeci de bani şi hai să plecăm!…

Îşi luă posomorit coasa şi se îndreptă spre uşă. În prag însă se mai întoarse o dată cu faţa schimonosită, plină de dispreţ, şi, făcând să lucească coasa în lumina soarelui, strigă triumfător:

— Ascultă, domnule! Să ştii de la mine că asta-i cea mai bună din toate coasele d-tale; celelalte nu fac două parale!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA