Magda Isanos

Confesiuni

Am multe lucruri de scris,
de plante şi ape line,
care toate-nchid câte-un vis,
mai rămuros, mai ciudat ca mine.

Când plouă nu se-ntâmplă nimic.
Oamenii spun: asta vine de sus;
streşinile-ngână: pic, pic,
şi gâlgâie-n putred apus.

Totuşi, am văzut zânile
cum ţineau deasupra capului mâinile
şi dansau în iarba cea nouă,
bucuroase că plouă.

Am văzut în fiece lucru-o mişcare
de rugăciune şi adorare;
în arbori, dimineaţa, o strălucire.
Nu te speria, trandafire!

E-atâta freamăt nebănuit
din cauza ceţei, deasupra lacului adormit...
Şi-apoi, fiecare spune: o floare,
ca şi când n-ar fi o minune destul de mare.

Primăvara sta, o bucată grea de pământ,
poate chiar un mormânt;
şi-apoi deodată-aceste fiinţi,
străvezii ca îngerii, păşind cuminţi.

„De unde veniţi? întrebam,
aproape palidă de mirare şi frică,
mărgărete, petunii, şopteam,
cine din noapte, cine vă ridică?”

Oamenii însă râdeau de-aceste cuvinte;
pentru dânşii, auzul şi văzu-i tocit.
Nimic nu luau aminte,
şi jumătate parc-ar fi dormit.

Spuneau: „E nebun poetul,
vorbeşte cu arborii şi cu pietrele”...
Atunci m-am depărtat de dânşii cu-ncetul,
le-am uitat graiul şi vetrele.