Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mateiu Caragiale

    Remember

    Ceci est un fait-divers atroce.1
    Les Mémoires du Bal-Mabille2


    Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvăşind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deşteptat amintirea unei întâmplări ciudate, aşa de ciudată că, de n-ar fi decât şapte ani de când s-a petrecut, m-aş simţi cuprins de îndoială, aş crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult.

    Era în 1907. Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoşirea mea se făcea cu anevoinţă, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până şi de cele mai uşoare zguduiri sufleteşti. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind şi i-am spus să fie pe pace.

    După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Aşa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuşi niciodată.

    Ca să-l vântur însă şi să-l colind ca odinioară, nu mai mergea. Oboseam repede şi oboseala putea înlesni reivirea boalei. M-am resemnat dar câtăva vreme a sta pe acasă, jertfă de care mă despăgubea, în parte, frumuseţea muzicei vechi ce se făcea la noi de dimineaţa până seara. Năpădit de o dulce aromeală, îmi lăsam visările să nască şi să se topească în voie în noianul de armonii sublime, uitându-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închişi, cum unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fântânii din larga piaţă-grădină. Lina boare a asfinţitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agăţaţi pe terasa casei din faţă, purtându-le mireasma până la mine. Seara da însufleţire umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiori. Acesta era ceasul pe care-l aşteptam ca să admir colţul cel mai frumos al pieţei — un petec de pădure rămas neatins în plin oraş — câţiva bătrâni copaci frunzoşi şi sumbri, vrednici să slujească de izvod celor mai cu faimă meşteri ai zigrăvelii.

    Îi regăseam chiar, la Muzeul Frederic, într-o cadră de Ruysdaël3, aceiaşi copaci stufoşi, adumbrind lângă o cădere de apă un castel în ruină. Odată nu puteam trece pe dinaintea ei fără a mă opri îndelung. Privind-o, gândul mi se pierdea fără sfârşit în fărâma-i de cer vânăt cu zare adâncă. E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgână şi cucernică pentru copacii bătrâni. Lor le datoresc inspiraţii mult nobile şi grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cântare meşteşugită care să mă mişte mai viu ca tainicul freamăt ce-l deşteaptă în frunzişul lor vântul serii. Arborii aceia zugrăviţi mă încântau totuşi mai mult chiar decât cei adevăraţi, acel mic peisaj melancolic înfăţişându-mi o oglindire a sufletului meu.

    Mergeam la muzeu foarte des. Cât de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeţi, interesanţi uneori, aşa că printre ei băgasem de seamă că se află nelipsit un tânăr, care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-ar fi putut cu drept zice că-l desprinsese de pe o pânză veche o vrajă. Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtăşit cu evlavie întru taina trecutului decât să întâlnească în carne şi oase o icoană din veacuri apuse? Cu doi ani înainte văzusem în sala franţuzească a muzeului o coconiţă care copia după Mignard4 pe Maria Mancini5 şi avea o aşa izbitoare asemănare cu modelul, încât ai fi crezut că, privindu-se în oglindă, îşi zugrăveşte, împodobindu-l, propriul ei chip.

    Tot astfel semăna tânărul cu unii din acei lorzi, ale căror priviri, mâini şi surâsuri Van Dyck6 şi, după el, Van-der-Faës7 le-au hărăzit nemuririi. Zic unii din acei lorzi, fiindcă mai toţi sunt la fel. În trecut, în castelele restrânse, celor de aproape şi înmulţit înrudiţi, trăind împreună, cu acelaşi port şi obiceiuri, fiecare epocă le întipăreşte acelaşi aer dacă nu chiar aceeaşi înfăţişare. Se întâmplă iarăşi ca, acolo unde cu gândul nu gândeşti, să răsară fiinţe cărora le trebuie căutată aiurea, în alte ţări, la alte neamuri, în alte veacuri, adevărata asemănare, fără a li se putea bănui măcar, în vreun fel, cu aceia de cari îi despart prăpăstii de timp şi de stirpe, vreo cât de îndepărtată înrudire.

    Era de prisos dar orice presupunere despre obârşia tânărului cu pricina, făceam însă tot soiul de reflexii asupra fiinţei lui, unică într-adevăr şi stranie, impunându-se poruncitor luărei aminte. Mă subjugase prestigiul recei trufii a tânărului ce, în deplină frumuseţe, păşea singur în viaţă, nepăsător, cu fruntea sus. L-am crezut, din capul locului, una din acele făpturi excepţionale, străine de omenire, pentru cari am resimţit totdeauna o vie atragere. Îl vedeam zilnic aproape, nu muzeul fiind singurul loc unde îl întâlneam. În plimbările ce începusem a relua prin oraş, de teama oboselii, făceam lungi popasuri la o prăvălie unde se degustau capodoperele unei vechi rachierii neerlandeze. După Ruysdaël, Van-Brouwer8 şi Van-der-Hoogh9. Nicăieri nu mă reculegeam mai bine ca în acea încăpere îngustă şi cam întunecoasă, ce ar fi putut face cinste oricărei locuinţe de burgmaistru sau de staroste de breaslă, aşa bogat căptuşită cum era cu stejar afumat până la jumătatea peretelui, unde blana ieşea afară, făcând jur împrejur o largă poliţă pe care stăteau înşirate năstrape şi ulcioare de Delft10. Ce minunate clipe petreceam acolo!

    Alături de mine, pe singura laviţă din primitoarea cămară, singuratică ziua, tânărul cu chip de portret vechi sorbea pe îndelete băuturile cele mai dulci şi mai parfumate, asemenea unor nestimate topite, aţâţătoare de visări exotice şi de îndepărtate nostalgii cu piperatele lor mirodenii de Java sau de Antile. Acolo, parcă nu mai eram străini unul de altul şi, ceea ce e nostim, mai târziu, după ce ne-am cunoscut, ne-am mărturisit că, şi lui şi mie, ni se păruse a mai fi stat şi altădată împreună într-o încăpere la fel.

    Nu m-aş fi gândit însă să ne împrietenim chiar, fiind îndreptăţit a-l crede că făcea parte dintr-o lume cu totul alta decât a mea. Sărea în ochi: una e floarea de câmp, alta floarea de grădină. Acum, fie că trebuiseră veacuri ca, la asfinţitul ei, o înaltă rasă să înflorească aşa de strălucit, într-un semeţ avânt al sângelui albastru spre tipul ideal, fie că fusese numai o nemereală fericită, în toate chipurile mai mult nu se putea da. Mai era nevoie, e drept, şi de ceva osteneală, zilnic, ca această podoabă a omenirii să-şi împlinească frumuseţea, pentru că atâta găteală nici la o muiere nu mi-a fost dat să văd. Să-l fi presupus după asta că era unul din acei deşuchiaţi cu năravuri rătăcite al căror număr pare a fi sporit, în timpii din urmă, pretutindeni, într-o măsură întristătoare? Nu, nu-mi venea să o cred, căci dacă păpuşii acesteia sulemenite îi flutura uneori pe buze un surâs neliniştitor, sub arcul sever al sprâncenelor, trase negre cu condeiul, ochii aveau acea nevinovată limpezime ce străluceşte numai sub pleoapele eroilor şi ale copiilor.

    Era şi foarte tânăr; să tot fi avut douăzeci de ani. Ce nu se îngăduie la vârsta aceasta, celor bogaţi mai ales? Lipsa grijii zilei de mâine preface creierul omenesc, amorţind simţimântul temerii de răspundere; avuţia moleşeşte şi îmbată de o ameţeală dulce, neîntreruptă, ce îndeamnă la goana după plăceri rare, după senzaţii noi. Din acea lume nepăsătoare şi deşartă, dezbărătă de prejudecăţile de rând, făcea parte şi noul meu cunoscut care, fără îndoială, trebuia să se bucure de mari mijloace de trai. Arăta însă a trăi în afară de acea lume, şi mai mult chiar, în afară de orice lume. Ca dânsul, în Berlin-W., mai erau şi alţii, dar pe aceia nu-i puteai decât rareori zări, călărind în ceaţa dimineţii sau zburând repede seara la înfloritele lor desfătări. Nici pe el nu-l vedeam altfel decât locuind într-una din străzile ce mărginesc regescul Tiergarten11 spre apus, încingându-l cu o minunată salbă de vile, unde aurul a izbutit, întrucâtva, în încercarea de a sădi iarăşi raiul în viaţa pământească. Mi-l închipuiam dar, răsfoind cu degetele lui subţiri cărţi cu legături scumpe, în somptuoasa singurătate a odăilor cu oglinzi adânci, unde lâncezeşte o risipă de flori rare. Nu deştepta oare vedenia unui asemenea decor, singură numai, pătimaşa mireasmă ce răspândea el în juru-i, atât de îmbătătoare că treaz te făcea să visezi?


    Aubrey de Vere. Când mă gândesc... Ne-am vorbit într-o zi aşa, parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Numele lui normand — şi până astăzi nu ştiu dacă astfel se cheamă întradevăr — nu-mi era străin, fiind numele de neam al zvăpăiaţilor conţi de Oxford12, după stingerea cărora a fost cules şi alipit la cel de Beauclerk de Stuarţii13 de mâna stângă, ducii de SaintAlbans. Să se fi tras cumva din aceştia, nu i-ar fi făcut mai multă cinste ei lui decât el lor. Deşi englez până la măduvă, în vorbire se slujea obişnuit de franţuzească şi aşa cum rar mi-a fost dat să o aud. Cu timbrul grav al glasului său mlădios şi pur, ea era pentru dânsul ceva mai mult decât un mijloc de înţelegere, era o unealtă de seducere. Aflând ce era, l-am înţeles pe dată în totul; datina căreia Brummel14 i-a pus pecetea numelui său trăia în Aubrey de Vere în deplină strălucire. Până şi plăcerii de a se sulimeni îi găsisem astfel tălmăcirea: cei dintâi locuitori ai Albionului15 de cari se pomeneşte, nu-şi boiau în întregime goliciunea în albastru? Această coloare îi era îndeosebi dragă noului meu prieten, el o purta în însăşi făptura lui, în ochi şi sub pieliţa foarte străvezie a mâinilor, în cari, când la una când la cealaltă, sclipeau şapte inele, gemene toate — şapte safire de Ceylan. Cu brăţara şi cu parfumul, acea de neuitat mireasmă de garoafă roşie, inelele erau singurele lucruri cărora le rămânea credincios — încolo, ca îmbrăcăminte, nu ştiu să-l fi văzut de două ori la fel. Dar toată această migăloasă găteală nu era la dânsul decât un amănunt dintr-un întreg desăvârşit, de o fericită armonie. Aubrey de Vere avea un creier de minune alcătuit şi un duh scânteietor, el ar fi făcut fala clubului cel mai închis şi nu s-ar fi simţit la strâmt nici într-o adunare de cărturari, pentru că, dacă mărturisea că rufele şi le spală la Londra, adăuga că tot astfel, în suta a optsprezecea, coconaşii din Paris şi le spălau în Flandra şi cei din Bordeaux la Curaçao şi aşa ştia să vorbească de toate, cu asemănări din trecut, cu apropieri şi amănunţiri fermecătoare de câte ori i se întâmpla să povestească de călătoriile lui prin ţinuturile străvechi ale Răsăritului, sau prin ostroavele pierdute ale oceanului liniştit, unde domneşte primăvara veşnică. Atât am putut afla din viaţa lui: că văzuse multe, cutreierând mări şi ţări şi că citise şi mai multe, prea multe chiar, pentru anii lui, fiind fost cu putinţă să fi amestecat ce văzuse cu ce citise, sau să fi privit cele văzute prin geamul înşelător al citirii, care laolaltă cu bogăţia îi cam sucise capul deşi, de la fire, avea judecata limpede şi rece. Aşa, de pildă, am înţeles că se îndeletnicea cu cercetări oculte îndrăzneţe, pentru cari era hărăzit, pe lângă o înclinare înnăscută rară, şi cu cea mai uimitoare pregătire. Părea chiar să fi avut mai multe legături cu duhurile decât cu cei vii, deoarece în povestirile sale nu venea niciodată vorba de fiinţe omeneşti.

    Cu ce prilej, în ce împrejurări făcuse aşa de timpuriu călătorii atât de minunate nu spunea, precum nici cine era, ce şi de unde, dacă avea părinţi, rude sau prieteni, unde sta cu casa măcar — nimic, cu desăvârşire nimic. Ce stăpânire de sine avea ca să poată ascunde astfel, la vârsta lui, fără a se trăda? Dacă el însă nu destăinuia nimic, apoi eu îl întrebam şi mai puţin şi presupun că tocmai asta a fost pricina că am legat prieteşug. O veşnicie să ne fi întâlnit, tot mai lesne i-ar fi scăpat lui o destăinuire decât mie o întrebare. De altfel, nici nu ţineam să aflu ceva: ce mă privea pe mine? Întâmplător l-am văzut — fără să bage el de seamă — alegând flori de patru-cinci sute de mărci, garoafe şi orchidee rare — un adevărat desfrâu — şi n-aş fi avut, cum cunoşteam pe domnişoara vânzătoare, decât, după plecarea lui, să intru să-mi înfloresc cheutoarea ca să aflu unde le trimesese şi, punând astfel mâna pe fir, să împing cercetarea mai departe. Dar la ce bun? Să fi avut un scop stăruinţa încăpăţânată cu care îşi perdeluia scurtul lui trecut şi viaţa de toate zilele se putea prea bine, era însă, o spun iarăşi, atâta mândrie în privirea lui ce, pururi nepăsătoare de ce se petrecea pe pământ, arăta a se pierde aiurea, în depărtările unei lumi de vis, încât ar fi făcut să se risipească orice umbră de neîncredere sau de bănuială. Totuşi, nu-mi scăpase din vedere că uneori ar fi dat să mai spună ceva, dar se răzgândea pe loc, înăbuşindu-şi vorba pe buze. Roşea el atunci sub suliman, i se înnourau într-adevăr ochii, aşa cum mi se părea într-o foarte scurtă clipă de dare pe faţă a unei tulburări ascunse? Nu aş putea jura, ce ştiu însă e că pe când povestea, privirea lui, făcându-se şi mai adâncă, se aţintea asupra nelipsitelor inele, lung şi cu duioşie, ca şi cum acele pietre ar fi cuprins taina vieţii lui, oglindindu-i în gheaţa lor limpede şi albastră toate gândurile şi amintirile.

    De la o vreme, fără ca legăturile noastre de prietenie să se strângă mai mult, ne vedeam mai des, uneori dimineaţa, cel mai obişnuit după-amiazi, niciodată însă seara, niciodată. Din pricina căldurii, părăsisem taverna olandeză şi ne întâlneam la Grunewald, pe terasa unei cafenele, la marginea unui crâng de pini — o terasă idilic cotropită de trandafiri de toate neamurile şi feţele ce, la adierea vântului, se scuturau în pahare. Sosea totdeauna fără grabă şi fără întârziere. O dată l-am aşteptat însă zadarnic până la ceasul cinei. Întorcându-mă acasă, găseam o scrisoare în care se ruga pe scurt de iertare că nu putuse veni şi iscălea: sir Aubrey de Vere. Am cercetat cu luare aminte scriptura semeaţă cu slove mari şi pecetea de ceară albastră: un sfinx culcat în mijlocul panglicei unei jartiere la fel cu aceea ce împresoară scutul în stema Marii Britanii. Pe panglică citeam cuvântul “Remember16.

    Ca eraldist nu eram mulţumit; mă aşteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă. De la acea scrisoare, sir Aubrey n-a mai dat semn de viaţă. Nu era de mirare; o zăpuşeală umedă cumplită clocea oraşul, cuibar uriaş de ticăloşii şi de rele. Nu mai era de ieşit decât seara, când sir Aubrey nu se arăta. Nopţile erau însă atât de frumoase, încât greu mă înduram să mă mai întorc acasă. Tot umblând astfel până târziu, am avut odată, spre miezul nopţii, într-o alee pustie din Tiergarten, o stranie întâlnire.

    Trecea o femeie înaltă, cu un bogat păr roşu sub o pălărie mare cu pene, o femeie slabă şi osoasă, fără şolduri şi fără sâni, într-o rochie strâmtă de fluturi negri. Ea păşea ţeapănă ca o moartă, care ar fi împinsă sau atrasă de o putere din afară, străină de voinţa ei, spre un ţel tainic în noapte. Nu ştiu de ce nu mi-a venit să cred că e o femeie ca toate femeile, din capul locului, chiar înainte ca în ochii ei ţintiţi mari, ce arătau a privi înăuntru, şi în trăsurile feţii sale prea sulimenite să-mi pară a recunoaşte... Dar, mai trebuia să mă îndoiesc, mai putea fi numai o bănuială când în mâna cu degetele lungi rânjeau şapte safire de Ceylan? Am rămas uluit, în prada unui simţimânt tulbure, în care şi nedomerirea şi urâtul şi teama îşi aveau partea lor, apoi, cu nările pline de cunoscuta mireasmă — mireasma de garoafă roşie — am dat să o urmăresc. Era însă târziu; o pierdusem. La capătul aleei aşteptau câteva droşti de piaţă; se suise pesemne într-una şi pierise.

    Pentru un vechi berlinez ca mine ar fi fost copilăresc să mă las cuprins de uimire. Câte nu văzusem! În schimb mă simţeam îmboldit de o curiozitate josnică, ce m-a făcut câteva seri să pândesc mereu pe acolo. Nimic însă. Estimp, arşiţa creştea tot mai aprigă; în ziua căreia i-a urmat noaptea ce voi povesti numaidecât la vale, picaseră oameni pe drum ca muştele.

    Era o noapte de catifea şi de plumb, în care adierea molatecă a unui vânt fierbinte cerca în zadar să risipească pâcla ce închegase văzduhul. Zările scăpărau de fulgere scurte, pădurea şi grădinile posace tăceau ca amorţite de o vrajă rea; mirosea a taină, a păcat, a rătăcire. Înaintam cu greutate prin întunerecul ce vătuia aleiele singuratice, trebuind uneori să mă opresc covârşit de slăbiciune. La răspântia unde e fântâna lui Roland din Berlin, în lumina prea vie, care, după beznă, îmi luase văzul săgetat, mă pomenii faţă în faţă cu sir Aubrey, ceea ce, când îl privii mai bine, nu-mi făcu tocmai plăcere.

    Nu pentru că de data asta întrecuse orice măsură. Oricum, nu se iese astfel în lume. Pudra cu care îşi văruise obrazul era albastră, buzele şi nările şi le spoise cu o vopsea violetă, părul şi-l poleise, presărându-l cu o pulbere de aur, iar ochilor le trăsese jur împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfăţişare de cântăreaţă sau de dănţuitoare. Încolo, îmbrăcat tot fără cusur, în frac albastru, sub mantaua uşoară de seară, cu orchideea la cheutoare, nelipsindu-i nici brăţara de la mână, nici inelele din degete. Avea însă ceva schimbat, era neastâmpărat, neliniştit, pe cât eram eu de muiat şi de stins. Împotriva obiceiului lui, vorbea pripit şi tremurat, rugându-mă să rămân cu el — el, care făcea parte din acei oameni ce fără voie, în ciuda însăşi curteniei lor, dau să înţeleagă că fac o însemnată jertfă când suferă să stea cu cineva. Mai mult, îmi luase chiar braţul şi mă întoarse din drum. Îl simţeam cum dârdâie din toate încheieturile, scuturat de friguri, şi vedeam cum ochii aci i se ţinteau în gol, sticloşi ca ai femeii cu păr roşu, aci îi lăcrămau lâncezi şi pierduţi. După cum atunci nu-mi venise să cred că arătarea ce trecuse pe lângă mine era o femeie, acum mi se părea că fiinţa ce mă târa cu ea în umbră nu era un bărbat. Am mers tăcuţi pe marginea pădurii, eu posomorât, cătând a arăta cât mai puţin plictisit, el, cu surâsul pe buze, privindu-şi în zare pietrele albastre, de cari se legau poate amintiri tainice şi cărora le hărăzea parcă, cu patimă şi dor, gândirea lui cea din urmă — am mers tăcuţi până ce, ajungând la podul de peste canal, unde începe calea Electorilor, el s-a oprit, desfăcându-se de mine.

    Aveam înaintea mea un alt om, cu desăvârşire altul decât acel de adineaori. Să fi avut pietrele lui visuri ascunse? Treptat se redobândise pe sine, se îndreptase, înţepase nările şi acum sta ţeapăn, rece şi mândru, foarte mândru. Trăsurile feţei sale prelungi se ascuţiseră, de la albastrul fraged de floare coloarea ochilor îi trecuse la albastrul cu licăriri aspre al oţelului, iar pe buzele subţiate zâmbetul i se făcuse crud. În paloarea-i lunară, cu părul său de aur, sir Aubrey nu mai avea ca înfăţişare în acele clipe nimic firesc, semănând mai mult a serafim, a arhanghel decât a făptură omenească. Rămase astfel înmărmurit câtva timp scrutând întunericul pe care îl biciui deodată cu mănuşile lui albe ca şi cum ar fi voit să alunge o vedenie.

    — E o stranie noapte, zise el grav. Asemenea nopţi sunt mai de temut ca beţia; vântul cald împrăştie friguri rele. Stendhal scrie că la Roma, când bate un anume vânt în Transtevere, se ucide.

    Trebuie să te simţi şi dumneata slăbit de zăduf, urmă el. Ai să-mi faci plăcerea să iei ceva cu mine, un păstrăv, doi, şi o sticlă de vin de Rin, să ne mai întremăm. Dar înainte să-mi dai voie să lipsesc puţin... Şi, scoţând ceasornicul, o floare de platină muiată într-o rouă măruntă de pietre albastre; ...Ai să vrei să mă aştepţi, nu-i aşa? Am să zăbovesc niţel, poate mai mult de un sfert de ceas, oricum însă mai puţin de o jumătate. Mai plimbă-te în vremea asta, ne găsim aici la pod, cine vine întâi aşteaptă pe celălalt. Îmi întinse mâna care era ca gheaţa, ridică pălăria şi-mi întoarse spatele. Făcui întocmai, îndreptându-mă din nou spre pădure; sunt în apropiere cei mai frumoşi copaci ce se pot închipui, uriaşi seculari, druidici17, aşa de înalţi şi de înfoiaţi că, privindu-i, îţi vine să te crezi pe alt tărâm. M-am întors la pod după un sfert de ceas şi înainte de jumătate, dar fără a-mi găsi tovarăşul. Cum aşteptarea, ca toate neajunsurile, pare mai grea la început, am mai luat-o pe cheu în sus, fără a mă depărta prea mult de locul de întâlnire.

    Cheul era pustiu, iar casele oarbe. Peste tot ferestrele erau negre, unele fiind însă deschise, se zăreau înăuntru acele lucori posomorâte de argint-viu ce rânjesc în oglinzi în întuneric. Una singură de sus se împăiengina de raze slabe, aceea a unei odăi încărcate de poleieli, unde veghea o lampă aşezată pe un colţ de dulap — mai mult candelă decât lampă — abia lăsând să se cearnă ca înveninată, printr-un înveliş de smalţuri verzi, o lumină înăbuşită, una din acele lumini cari, după datinele vrăjitoreşti, sunt prielnice duhurilor rele ce rătăcesc în puterea nopţii.

    M-am oprit, şi privirea mi-a rămas îndelung pironită asupra acelei ferestre. Ah! fermecul ferestrelor luminoase în întunecime, cine s-ar mai încumeta a-l spune după Barbey d'Aurevilly18? Dar în nemuritoarea sa povestire e perdeaua cârmezie19, în altele, scrise mai târziu şi atât de timpuriu uitate, sunt geamuri de nu mai ştiu ce colori; la fereastra mea nu era nici perdea, nici geam şi totuşi, în ceaţa verzuie, afară de poleieli şi de oglinzi ce şi ele păreau înzăbrănite, nu se vedea nimic.

    Să fi fost vreo legătură între acea fereastră, care e de ajuns să închid ochii ca să-mi răsară înainte întocmai ca atunci, şi cele ce s-au petrecut în acea noapte chiar, bănuiesc, nu pot să ştiu. M-am întors la pod tot aşa de nenorocos ca şi întâia oară: prietenul nicăieri. În vederea unei aşteptări mai lungi, m-am rezemat de parmaclâcul de tuci al podului, lângă mal, mi-am descoperit capul, care mă durea, şi m-am cufundat cu totul în măreaţa privelişte a nopţii.

    Nu o voi uita niciodată. E drept că aşa frumoase nopţi, două n-am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaţ şi cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a aţipi zgribulit de o nemulţumire nedesluşită, nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se aşterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de trai a schimba faţa împrejurărilor, cu anii ar fi fost cu putinţă să nu văd raza zilei. A, să nu fi fost noapte, n-aş fi aşteptat pe sir Aubrey, nu! dacă e vorba, apoi nu ţineam să-l revăd de fel. Am stat pentru că acasă tot nu m-aş fi întors, aş fi zăbovit tot atât, hoinărind pe acolo unde, în umbră, freamătul copacilor înalţi face ca singurătatea să pară nemărginită. Nu-i puteam însă ierta lui sir Aubrey că mă făcea să-l aştept, să-l aştept în vreme ce el cine ştie la ce desfătări se deda, în înfiorarea acelei nopţi calde, poate chiar la acea tulbure lumină verzuie, în braţele vreunei femei, a cărei frumuseţe să fi făcut pereche cu frumuseţea lui. Mai aveam încă o bănuială: mersese poate să pregătească pentru mai târziu întrunirea vreunui sobor ocult şi uitase de lumea celor vii. Oricum, sânge rău n-aveam de ce-mi face. Îmi reluai dar firul gândurilor sprijinit de parmaclâc în coate, cu tâmplele în palme. Sub mine alunecau solzii graşi ai apei leneşe, deasupra căreia se înfiripa străveziu un zăbranic de aburi. Canalul era sinistru. Ce deosebire! — ziua, priveliştea în partea locului e cum nu se poate mai blândă: ramurile copacilor de pe maluri, înfrăţite spre vârf, fac boltă deasupra canalului, în care îşi oglindesc frunzişul uşor şi neastâmpărat de un verde proaspăt şi fraged. Aceasta e calea ce-o urmează trupurile celor înecaţi. În 1905, ţin minte, într-o dimineaţă poleită de april, apele purtau o mireasă albă. Se aude de altmintreli la Berlin un cântec vesel: „Pluteşte un cadavru pe Landwehrkanal".

    Răcorindu-mi fruntea, o vie adiere mă trezi din toropeală. Cât am stat ţintuit acolo nu mi-am dat seama — am tras, nesupărat de nimeni, şi un pui de somn — nu ştiu să fi auzit bătând orologiul de la Gedaechtniss20 şi trebuie să fi bătut în mai multe rânduri. Când, mahmur, mi-am ridicat capul din mâini şi m-am frecat la ochi, pe cerul care se făcuse ca scrumul casele se desprindeau împânzite. Vântul se înteţise rece, iar arborii porniseră a geme. Mi-am acoperit capul, pălăria am găsit-o jos, căzută — şi am mai dat încă un târcol pe cheu să mai văd lumina cea tainică. Fusese însă stinsă. M-am hotărât în sfârşit să plec spre casă — începuseră a cădea stropi groşi şi se lumina de ziuă.

    Ca o adevărată pasăre de noapte urăsc zorile. Fără a ţine seama că o răceală mi-ar fi putut fi funestă, în loc să caut vreun adăpost, am luat-o la picior pe străzile pustii, gonit de searbăda lumină ce se cernea ţesută cu apă din văzduhul încruntat, biciuit în răstimpuri cu furie de vântul de miazănoapte. Când, ud leoarcă, m-am văzut acasă, am fost cuprins de o ciudă grozavă, ceea ce nu m-a împiedicat totuşi să dorm fără vise până la amiazi.

    Afară se aşternuse pe ploaie, o ploaie care n-a contenit o săptămână încheiată decât în scurtele răgazuri ce îşi da ca să se pornească mai vajnică. Făceam ce dregeam şi gândul îmi zbura la întâmplările din nopţile din urmă. De câte ori venea poşta, săream să văd dacă nu era ceva şi pentru mine. Aşteptam bineînţeles un cuvânt de la sir Aubrey — se cădea din partea lui — şi faptului că pe plicurile sosite nu se afla nici scriptura semeaţă, nici pecetea cu sfinxul, nu-i puteam găsi tălmăcire.

    Într-un ajun de sărbătoare, vremea rea făcu în sfârşit pace. Neîncrezător, nu ieşii decât târziu la plimbare. La zări se lumina a ploaie. Era aşa de albastră acea seară dulceagă şi lină, de un albastru închis fluid, că oraşul părea scufundat în adâncimile tainice ale unei mări. Străzile mişunau de lume; fericirea de a trăi, de a se bucura de bunurile vieţii se oglindea pe toate chipurile, se răsfrângea în toate privirile, vie, aproape aţâţătoare, dând frumuseţii femeilor o deosebită strălucire. Închipuirea mă purta în trecut, evocam vedenia a cum trebuie să fi fost în asemenea seri marile cetăţi ale vechimei — Babilonul, Palmira, Alexandria, Bizanţul? Îmbinând astfel realitatea cu visarea, urmai fără grabă şivoiul mulţimii până la podul de peste canal, unde ceasuri întregi aşteptasem atunci pe sir Aubrey.

    Drăgălăşia locului era împlinită, desăvârşită, de albeaţa fără seamăn a câtorva lebede ce se aflau la acea oră albastră pe apă parcă într-adins. Nu mai trecui podul şi mă înturnai la un birt din apropiere. Pe când aşteptam masa, o privire aruncată pe un ziar mă făcu să aflu abia atunci un lucru de care urla târgul de două zile.


    Se pescuise în Charlottenburg21, acolo unde Spreea îşi ia înapoi apele împrumutate canalului, făcând vârtej — se pescuise, legat cobză într-o mantă, un cadavru ce arăta a fi acela al unui tânăr blond şi zvelt, bogat îmbrăcat în ţinută de seară, gătit şi înmănuşat, însă desculţ.

    Tânărul fusese nu de mult ucis. Trupul purta în partea stîngă a pieptului o rană adâncă. Lovitura fusese atât de puternică încât arma — o lamă îngustă cu două tăişuri — se frânsese, o parte rămânând în rană.

    Se găsise asupra victimei, în hârtie şi aur, o mică avere, başca preţul sculelor ce purta cu risipă nebună, toate din belşug bătute în safire de Ceylan, numai în safire de Ceylan. În schimb nici o hârtie tipărită sau scrisă care să poată trăda ceva despre ucis — nimic, nimic. Hainelor le fusese smuls petecul cu numele croitorului, iar ceasornicului tasul cu iscălitura aurfaurului. După chip, înecatul nu mai era în nici un fel de recunoscut, pentru că faţa îi fusese arsă cu o apă tare ce-i rosese aproape în întregime pielea şi carnea până la os.

    De aşa sfârşit a avut parte sir Aubrey de Vere. Putea să isprăvească mai bine, sau mai târziu măcar, după ce aş fi plecat eu, fiindcă din noi doi, la început, nu ştiu, zău, care a fost mai de plâns... Prin ce am trecut, din clipa în care am înţeles cine era ucisul, ce am tras, mai e nevoie să spun? Şi n-a fost nimic totuşi pe lângă ce puteam păţi. Remember? — da, cred. Se zice că frica e albastră; eu am văzut-o de toate colorile, i-am străbătut iadul întreg, pogorându-i râpele fără fund, suindu-i culmile cele mai repezi, piscurile de groază ce se pierd în norii nebuniei, şi cum n-am înnebunit de-a binelea e de mirare. Fusesem singura fiinţă în tovărăşia căruia se arătase sir Aubrey în lume la lumină; la taverna olandeză, la terasa de la Grunewald trebuia să fi trecut ca nedespărţiţi, încât nimeni n-ar fi voit să creadă că despre tânărul cu care păream atât de legat, tocmai eu, sărăcuţ de mine, eram ăl care ştia mai puţin — mai puţin chiar decât nimic. Nu ar fi dat aceasta mai mult temei bănuielii că nu aş fi fost străin de răpunerea acelui necunoscut? Simţeam urzindu-se în ascuns, în jurul meu, strângându-se pe tăcute mrejele meşteşugite ale celei mai îndrăcite poliţii, mă şi vedeam apucat, năpăstuit... pierdut pentru totdeauna, nou Lesurques22, ispăşind nelegiuirea a cine ştie cui... Începusem a mă crede singur vinovat — şi nu eram oare îndestul pentru faptul numai că înnădisem prieteşug cu un om ca sir Aubrey? Atunci mi-am dat lămurit seama cât e de greu în ţară străină, între străini. Întâiul meu gând a fost dar să părăsesc numaidecât Berlinul, să fug la mine în ţară. Nu am putut închide ochii toată noaptea, mă apăsa de data asta întunericul, iar zorile le aşteptam ca o dezrobire. Cu lumina renăştea în mine liniştea şi nădejdea. M-am răzgândit de plecare şi mi-am desfăcut lucrurile, apoi seara le-am strâns la loc, făgăduindu-mi iarăşi să plec, fără greş, dimineaţa — şi a mers astfel multe zile, zile negre, la amintirea cărora, astăzi încă, pâlpâie în fiori scurţi răsunetul îndepărtat al spaimei cumplite de atunci, când orice nimic făcea să mi se zbată inima ca o pasăre rănită. Dar, ca toate simţimintele omeneşti — afară de ură — cu timpul şi frica se ostoieşte şi piere. E locul să strecor că adânca mea tulburare n-a putut fi citită din afară; viaţa zilnică nu mi-o schimbasem întru nimic, iar de focul care mă mistuia n-am simţit nevoie să mă spovedesc nimănui, precum n-am găsit de cuviinţă nici să mă duc să spun celor în drept ce ştiam, sau mai bine zis nu ştiam, despre sir Aubrey. Am mers mai târziu la taverna olandeză şi nu m-a întrebat nimeni de tovarăşul de odinioară, nimeni de asemeni la terasa din Grunewald. Pretutindeni aceeaşi tăcere. Citeam toate ziarele şi-mi venea aproape ciudă; nici un rând măcar în care să se mai pomenească de groaznica pescuire. Nu se descoperise pesemne nimic. Sfinxul îşi păstra taina neştirbită.

    Altmintreli, prin ea însăşi, pieirea lui sir Aubrey n-a depăşit în ochii mei însemnătatea unui „fapt divers". Ce noimă ar fi avut să împing părerea de rău cuvenită până la a plânge în acel străin necunoscut pe un Marcellus23? Că era tânăr şi frumos? Poate tocmai aşa tânăr cum arăta nu era; sunt fiinţe ce înşeală vârsta, iar în ce priveşte frumuseţea nu e de prisos o anume lămurire. Găsisem frumoasă nu atât făptura lui sir Aubrey cât asemănarea lui cu unii din aceia de mult pieriţi în spulberarea veacurilor, îl găsisem frumos pentru că în el vedem retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însuşi. Trecutul apus pentru totdeauna. De aceea m-am împotrivit ispitei să merg să privesc şi eu, sub geam, la morgă, pe acela care fusese Aubrey de Vere; cum înfăţişarea ce o dă moartea o şterge adesea pe cea din viaţă, ar fi fost păcat să se strice în amintirea mea acel chip ce părea desprins însufleţit dintr-o cadră veche. Am voit ca el să rămână aşa cum l-am cunoscut, semănând atât de mult cu acei frumoşi lorzi, cari au petrecut aşa de nebuneşte la Whitehall24 cu Killegrew25 şi cu Rochester26, cu Barbara Villiers27 şi cu Nel Gwinn28 şi pe cari, muiaţi în catifele şi în mătăsuri înspumate de horbote şi înflorire de panglici, ţinând în mână trandafiri sau mângâind câini de preţ, i-a înfăţifat, surâzători şi mândri, cavalerul Lely. Totuşi mai mult decât arătarea din afară, de la el păstrez de neşters întipărite în minte unele mişcări lăuntrice ce-i scăpărau pe neaşteptate în vorbire, cugetări cum n-am prins de la alţii, nici n-am găsit scrise. În depărtatele-i călătorii plutitoare, această ciudată fiinţă ştiuse să desluşească, din înfiorarea crângurilor de finici la vestirea furtunilor oceanice, şoapte adânci, să pătrundă la zări nescrutate pe cari le purta oglindite în ochii lui limpezi ca safirele de Ceylan, taine ce nu se dezvelesc decât celor aleşi, şi pe cari zadarnic se trudesc a le cerceta cei ce fără chemare îşi tocesc viaţa întreagă, văz şi minte, pe buchea stearpă a cărţilor. Şi toate — tinereţe, frumuseţe, înţelepciune fuseseră menite să isprăvească în apa murdară a unui canal...


    În sfârşit sosi ziua plecării. Începuse toamna, dar nu toamna rumenă de miazăzi, bacantă încinsă cu piele de pardos, purtând ciorchine de struguri şi poame în părul arămiu, ci toamna spelbă a ţărilor de secară şi de bere, cu cer searbăd, cu soarele foarte jos, târându-se ofilit la zare. Mă închisesem din nou în casă în timpul din urmă; citeam în neştire, citeam pentru că muzică nu se mai făcea, iar afară, pe fereastra deschsă încă până târziu, nu mai aveam ce privi. Fântânii apele nu-i mai jucau în raze, pe terasa casei din faţă trandafirii se scuturaseră, iar în colţul cel frumos, securea abătuse acei bătrâni copaci ce păreau a fi zugrăviţi de Ruysdaël.


    ***

    S-au perindat de atunci şapte ani. A fost parcă ieri, parcă niciodată. Parcă ieri, pentru că ţinere de minte am bună, parcă niciodată pentru că îmi lipseşte evlavia amintirii. Mi s-a întâmplat adesea să mă gândesc la tenebroasa dramă căreia i-am fost, poate, în acea noapte de fiori şi de friguri, martor nevăzut şi orb. Ce fusese însă, ce se petrecuse, nu m-am mai întrebat, n-am mai ţinut să ştiu, ba chiar dimpotrivă, dovadă deunăzi, având putinţă să aflu, n-am voit eu.


    Întârziasem, pe vreme rea, într-un local de noapte bucureştean şi căzuse peste mine un cunoscut de prin şcoală; îl zărisem, de departe, şi pe la Berlin, învăţa ceva pe acolo, pare-se. Limbut peste măsură şi în felul lui hazliu, mi-a împuiat urechile cu o sumă de fleacuri, istorii de gazete, de fete şi de slujnici de gazde — tot lucruri înălţătoare, după calapodul Micuţei{FN]Nuvelă satirică a lui B.P. Hasdeu.[/FN] lui Hasdeu. Câtă deosebire între cum văzusem eu Berlinul şi cum omul care sta în faţa mea, fălindu-se cu însăşi neruşinarea lui ieftină! Dar de ce în acea seară se deştepta, vie ca niciodată, amintirea lui sir Aubrey, de ce vedenia nopţilor berlineze cu întâlniri stranii îmi răsărea atât de puternică? Să fi fost pricina aburii amării ai spirtului de sâmburi, care venea şi el de la acea veche şi vestită rachierie neerlandeză? Nu, era altceva. Mai îmbătătoare ca orice băutură, mă învăluia o aprigă mireasmă de garoafă care se desprindea de la o coconiţă aşezată la masa de alături — mireasma ce răspândea tânărul cu pietre albastre, mireasma ce odată, spre miezul nopţii, o lăsase în urma ei femeia cu păr roşu într-o alee pustie din Tiergarten. Şi-i revăzui şi pe ea şi pe el şi fereastra cu tulburea lumină verzuie, toată aievea ca în puterea unei vrăji. Nu m-am împotrivit unui imbold neîncercat până atunci, acela de a povesti ciuva istoria lui sir Aubrey de Vere.

    Am fost ascultat cu toată luarea aminte. Băgam numai de seamă cum din când în când pe buzele cunoscutului meu mijea uşor un zâmbet. Când cu pescuirea cadavrului am încheiat, m-a întrebat dacă asta e toată povestea? I-am răspuns că da... „Să-ţi spun eu atunci urmarea, a reluat el, a fost dandana mare. S-a făcut muşama ce e dreptul numaidecât, dar adevărul n-a putut fi împiedicat să răsufle. Ai să afli lucruri grozave, să vezi..."


    L-am oprit scurt: „Nu ţin să aflu nimic". Şi cum se uita uimit la mine, neştiind ce să priceapă, am apăsat pe cuvântul din urmă, rostindu-l de mai multe ori. „Îţi va părea ciudat, am urmat, dar, după mine, unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, găsesc că îşi pierde tot fermecul. Împrejurările au făcut să întâlnesc în viaţă un crâmpei de roman care să-mi împlinească cerinţa de taină fără sfârşit. De ce să las să mi-l strici?"

    Vorbind aşa nu minţeam tocmai, dar îndărătul acestui fel de a privi lucrurile cam uşuratic, mai mult literar, se ascundea ceva mai înalt, o gândire nobilă, care ea singură m-a hotărât a pune lacăt gurii cunoscutului meu şi pe care dacă i-aş fi spus-o, mă îndoiesc că ar fi fost în stare să o priceapă. După cum, pentru a nu vătăma în mintea mea icoana senină a făpturii din afară, n-am voit să văd chipul mutilat al sărmanului tânăr, tot astfel nu m-am învoit să aflu nimic despre el, de teamă să nu fie ceva care să-i poată mânji amintirea sufletească. Rămână şi aceasta frumoasă, fără pată în umbra-i de taină şi de trufie, rămână în totul sir Aubrey de Vere aşa cum mi-a plăcut să-l văd eu, numai aşa — ce-mi pasă de cum era în adevăr? Am nimicit singura dovadă că l-am cunoscut în fiinţă, am ars scrisoarea în a cărei pecete zâmbea sfinxul împresurat de zicerea: „Remember". Remember? — da, fireşte că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate şi închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viaţă lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult.

    Note

    1. "Este un atroce fapt divers" (fr.).

    2. Memoriile lui Bal-Mabille, memorii despre localul de distracţie din Paris, înfiinţat în 1840 de dansatorul Mabille.

    3. Jacob-Isaac van Ruysdaël (1629-1682), pictor olandez; peisajele sale excelează prin subtilitatea desenului, prin bogaţia şi căldura culorilor.

    4. Pierre Mignard (1612-1695), pictor decorator şi portretist francez, de o manieră uşor convenţională; a fost pictorul curţii sub Ludovic al XIV-lea.

    5. Maria Mancini (1640-1715?), prinţesă de Colonna. Portretul ei, zugrăvit de Mignard, se numără printre cele mai cunoscute pânze ale acestuia.

    6. Antoine van Dyck (1599-1641), celebru pictor flamand, discipol şi colaborator al lui Rubens; a fost pictorul curţii lui Carol I al Angliei.

    7. Pieter Van-der-Faës (1618-1680), cunoscut mai cu seamă sub numele de Cavalerul Lely, portretist german; şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la Londra, unde a fost pictor al curţii regelui Carol al II-lea.

    8. Adriaen Brouwer (Brauwer) (1605-1638), pictor olandez cunoscut pentru compoziţiile sale care înfaţişează scene din cârciumi.

    9. Pieter der Hooch (Hoogh sau Hooghe) (1629-1683?), pictor intimist, unul din "micii maeştri ai şcolii olandeze", cunoscut mai ales pentru realizarea efectelor de lumină din scenele de interior.

    10. Delft, localitate din Olanda meridională, celebră încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea pentru producţia de ceramică. Faianţa de Delft, cunoscută sub numele de "porţelan de Olanda", se distinge printr-o ornamentaţie bogată, cu motive vegetale şi colorit în tonuri puternice.

    11. Parc mare cu vegetaţie bogată din partea vestică a Berlinului.

    12. Veche familie engleză de origine normandă, care a dat câţiva oameni politici şi cărturari; cel mai proeminent dintre ei, Robert Harley, conte de Oxford (1661-1724), secretar de stat, a fost acuzat de înaltă trădare (sub regele George I) şi întemniţat în Turnul din Londra.

    13. Stuart, familie princiară scoţiană şi engleză, de origine anglo-normandă. Descendenţii acesteia în linie indirectă au fost ducii de Beauclerk, de Bucclengh şi de Lenox - moştenitorii fiilor naturali ai lui Carol al II-lea.

    14. George Brummel (1778-1840), dandy englez, supranumit "regele modei".

    15. Albion (astăzi numai poetic), denumire veche a Angliei datorată, se pare, coastelor ei albe.

    16. "Aduceţi-vă aminte", expresie intrată în istorie; a fost ultimul cuvânt rostit pe eşafod de regele Carol I (1625-1649), al Angliei.

    17. Druidic, de la druizi: preoţi la vechii gali.

    18. Jules-Amémdée Barbey d'Aurevilly (1808-1889), scriitor francez, admirat pentru stilul său. Este autorul mai multor volume de nuvele, studii şi eseuri, printre care se numără şi cel despre dandysm.

    19. Aluzie la nuvela Le rideau cramoisi, din volumul Les diaboliques (Diabolicii), al lui Barbey d'Aurevilly

    20. Biserică monumentală din Berlinul vestic distrusă de bombardament în timpul ultimului război mondial.

    21. Cartier din Berlin.

    22. Referire la Joseph Lesurques (1763-1796), erou al unui răsunător proces petrecut în Franta în jurul anului 1796. Acuzat pe nedrept de crimă, a fost condamnat şi decapitat, pentru ca, la doi ani de la execuţie să se dovedească nevinovăţia sa.

    23. Fiul Octaviei, sora lui August, care îl adoptase şi căruia trebuia să-i urmeze la tron. A murit la numai 18 ani (23 î.e.n.) şi acest sfârşit prematur i-a inspirat lui Vergiliu unele din cele mai frumoase versuri ale Eneidei (cartea a IV-a).

    24. Vechi palat din Londra din care nu s-a păstrat, în urma incendiului din 1697, decât sala banchetelor.

    25. Thomas Killigrew (1612-1683), dramaturg englez.

    26. J.W. Rochester (1647-1680), poet englez, despre care se afirmă că a fost mare amator de petreceri.

    27. Barbara Villiers - amantă a regelui Angliei, Carol al II-lea.

    28. Eleanor (Nell)Gwinn (1650-1687), populară actriţă engleză, favorită a regelui Carol al II-lea.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA