Mihai Eminescu

Adânca mare...

Adânca mare sub a lunei faţă,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.

Dar mâni — ea falnică, cumplit turbează
Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,
Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe
Ducând pieire — ţări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are —
Astfel e-a ei întunecată fire.

Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă — ce simţiri o să ni-nspire —
Indiferentă, solitară — mare!