Mihai Eminescu

Am pus sofa la fereastă...

Am pus sofa la fereastă —
Luna trece blondă-tristă,
Stele curg strălucitoare —
Mândra capu-n mâni şi-ascunde.

Şi-apoi şi-l ascunde-n perini,
Într-un colţ al sofei roşii;
Aurul moale se desface,
Curge pe grumazul alb.

Şi de ce-şi ascunde faţa
Dulce, jună, fericită, —
Oh, ar vrea să râdă de bucurie
Fără ca s-o văd şi eu.

Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde să se culce, —
Păru-n cap eu i-l încaier
Şi-i sărut mânuţa dulce.

Stele curg încet la vale,
Aerul moale scânteiază
Şi ea ochii plini de lacrimi
Şi-i închide şi visează.

De-umăr alb îmi razim fruntea,
Zic puţin şi mult privesc,
Inima în mine creşte
[De un dor supra-ceresc.]

Tremură talia dulce
Strâns de braţul meu cuprinsă,
Ea se apără,-mi cuprinde
Gâtul — mă sărută, râde.

Şi nimica nu mai zice.
E atât de fericită —
Sunt atât de fericit!
Luna trece liniştită.