Mihai Eminescu

Ce şopteşti atât de tainic...

Ce şopteşti atât de tainic,
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă,
Floarea ţărmului o smulgi.

Şi o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea
Cine ştii unde-o ascund?

Astfel trece şi viaţa-mi,
Dar o floare-n valuri nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimăruie, nimăruie.

Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munţi;
Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristatei mele frunţi.

Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pământ,
Eu încep să mişc din buze
Şi trimit cuvinte-n vânt.

Vis nebun, deşarte vorbe!
Floarea cade, rece cântu-i
Şi eu ştiu numai atâta
C-aş dori odat' să mântui!