Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Istorie

    Mihail Kogalniceanu

    Dorinţele partidei naţionale în Moldova

    Atât curţilor Turciei şi Rusiei, cât şi Europei întregi, sunt acum deplin cunoscute întâmplările din luna lui mart trecut. O petiţie în 35 puncturi întemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscălită de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratată de către domul Mihail Sturdza ca o rebelie manifestă si zugrăvită înaintea Puterilor ca o crimă contra driturilor lor. Crudele şi nelegiuitele pedepse, săvârşite fără nici o judecată asupra multora din iscălitorii acestei nevinovate petiţii, au revoltat toate inimile; ele sunt prea cunoscute spre a avea trebuinţă de a se înşira din nou.

    Curţile de Constantinopol şi de Sankt-Petersburg, voind a cerceta starea lucrurilor din Principate şi reformele de care au neapărată trebuinţă, au rânduit la faţa locului ca comisari împărăteşti pe EE. LL Talaat Efendi şi Duhamel.

    De la 1 april şi până acum, sfârşitul lui august, în toate tristele împrejurări ce au înconjurat ţara, moldovenii au răbdat cu cea mai mare resignaţie (căci nu putem zice curaj) toate biciurile ce le-au venit şi de la Dumuezeu şi de la oameni. Cruda cârmuire a domnului, ridicarea tuturor garanţiilor legii, răpirea libertăţii şi a averilor, lăcustele, holera, intrarea oştilor străine, şi alte asemenea nenorociri, care pe altă naţie ar fi adus-o într-o desăvârşită deznădejde şi anarhie, toate aceste le-am suferit cu durere, însă cu răbdare, şi ţara fără guvern urmează încă a se guverna singură şi de la sine; căci nu putem numi guvern pe acela ce-şi mărgineşte atribuţiile sale numai întru a închide, a pedepsi, a jăcui în dreapta şi în stânga, fără cuvânt, fără vină, fără dreptate. Scrupuloşi de a ne ţine pe drumul legal, noi ne-am împins moderaţia până la o vinovată molăciune, numai şi numai ca să nu dăm domnului nouă ocazii de pâri şi calomnii. Şi cu toate aceste, moalea şi moderata noastră purtare tot a fost tratată de purtare scandaloasă.

    Când mai toţi moldovenii, bântuiţi de biciul holerei, erau răspândiţi pe toată faţa ţării, când mai fieştecare familie era îmbrăcată cu doliu pentru pierderea unui părinte, unei soţii, unui frate, unui fiu, urgia domnească îi ajunse până în azilurile lor. Mulţi erau încă cu lacrimile pe obraz, mai mulţi încă în patul durerilor sau de abia convalescenţi, când se văzură loviţi de liste de proscripţii, ca în timpurile lui Marius şi ale lui Sylla. Unii sunt sub pază opriţi pe la moşiile lor, alţii urmăriţi din loc în loc ca nişte făcători de rele, spre a fi închişi prin mănăstiri, sau aruncaţi peste hotar, toate aceste fără cea mai mică cercetare, fără cea mai mică judecată, în contra art. 358 şi 433 din Organicescul Reglement. Terorismul dar astăzi domneşte în Moldova, şi moldovenii sunt osândiţi a vedea în anul 1848 aceea ce niciodată, şi în timpurile cele mai barbare, strămoşii lor n-au cugetat măcar. O ţară întreagă este lăsată în libera şi neîngrădita urgie a unui domn îmbătat de pofta răzbunării, aprins de setea de a desfiinţa tot ce mai este bărbat de cinste şi de bine, tot ce mai are curaj de a protesta în contra răului. Toate armele, toate mijloacele îi sunt bune, numai să poată ajunge la scop. Spaima, pedepsele, lovirea libertăţii şi a intereselor materiale, pâri mincinoase, şi chiar calomnia, chiar pamfletul, aceste sunt ticăloasele invenţii, ticăloasele instrumente, cu care astăzi pretinde a-şi urma guvernul. Spre aceasta, Măria Sa deşteaptă patimile cele rele, insuflă neîncrederea, aţâţă pizma şi zavistea, întartă stările sociale una asupra alteia, aprinde făclia discordiei şi a războiului civil, clevetind pe acei ce nu-i poate găsi vinovaţi, imputându-le plecări retrograde, planuri reacţionare, făcându-i aristocraţi şi declarându-se el, prin urmare, liberal. Clerul cu mitropolitul în cap, şi care cu viaţa şi-a plătit curajul arhipăstoresc, boierii cei mai însemnaţi, bătrâni şi tineri, toţi bărbaţii vrednici, amploiaţi, profesori, avocaţi, literaţi, clasa neguţitorească, toţi aceştia, care constituează adevărata Moldovă, înaintea ochilor Măriei Sale, a agenţilor şi a pamfletarilor săi, sunt aristocraţi. Un asemene nume în dreptul său înţeles, ei îl primesc cu bucurie, căci aristocraţie nu însemnează alta decât guvernul celor buni, şi acesta nu poate să fie guvernul Măriei Sale domnului Mihail Sturdza v. v.

    Aceşti aristocraţi, adică partida naţională, clevetiţi şi prigoniţi, opriţi pe la moşii, fugăriţi de către zbirii domneşti, văzându-şi ţara ocupată cu armii străine, şi prin urmare în neputinţă materială de a se întruni în pace, de a se pune chiar în relaţie cu acei trimişi de către curţi spre a cerceta nevoinţele ţării, se văd dar siliţi a arăta prin lumina tiparului care sunt planurile lor, care sunt reformele ce le socot mai neapărate pentru ţară.

    Prin aceasta, noi nădăjduim că vom împlini un îndoit scop. Întâi, vom închide gura clevetitorilor ce ne învinovăţesc cu plecări care sunt a lor, adică retrograde; şi al doilea, vom arăta ambelor curţi şi Europei starea opiniei publice în Moldova, de vreme ce până acum comisarii împărăteşti au suferit ca domnul să ţină departe de dânşii pe oricine ar fi îndrăznit să le vorbească altfel decât în struna domnească.

    Când la 28 mart, obştea adunată în Iaşi din toate ţinuturile Moldovei a cerut numai acele 35 puncturi întemeiate pe Reglement, ea prin aceasta n-a arătat că n-ar avea trebuinţă şi de alte reforme mai radicale. Însă, tânguindu-se numai pentru ilegalităţi, ea vroia a fi reaşezată în legalitate, ca atunci legal să-şi poată da şi alte mai mari îmbunătăţiri. Timpul acesta a venit. Astăzi nu se mai atinge numai de îndreptarea abuzurilor şi de izgonirea săvârşitorului lor. Căderea acestora îi ca şi împlinită. Însă o chestie mult mai mare se iveşte: regeneraţia Moldovei îngenuncheată sub Mihail Sturdza v. v., înzestrarea ei cu instituţii analoage cu epoca noastră. În fiinţa a ambelor curţi ce vroiesc a cunoaşte spiritul Principatelor, în fiinţa Europei, care simpatizează cu noi, moldovenii ar fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, a popoarelor şi a lor însuşi, dacă nu şi-ar declara făţis, fară sfială, si în adevăr: Care sunt dorinţele si nevoinţele lor, care sunt instituţiile ce le socot neapărate pentru fericirea lor, şi fără care nu poate să fie în ţară nici pace, nici propăşire.

    Prin o asemene solanelă declaraţie, făcută cu vrednicie şi cu unanimitate, moldovenii nu sunt rebeli, nu se pun în luptă cu nimeni. Ei sunt prea slabi spre a lovi driturile altora; dar cer ca şi driturile lor să fie respectate, dacă este ca dreptatea, iar nu puterea să prezideze la soarta lor.

    Înainte dar de toate, moldovenii protestă despre nestrămutata lor hotărâre de a nu lovi driturile cuiva; însă vroiesc asemene ca şi alţii să nu le jignească dreptăţile ce le au înfiinţate şi închizăşluite de sute de ani, pe care strămoşii noştri pururea şi cu crude jertfe au ştiut a le păstra, şi pe care şi noi vroim a le lăsa întregi strănepoţilor noştri. Cel mai sfânt din aceste drituri este neatârnarea noastră dinlăuntru şi prin urmare autonomia. Această neatârnare a fost întâia condiţie a următorului tratat din 1512, prin care Moldova în domnia lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, a cunoscut suzeranitatea Turciei, şi anume:

    1) Poarta recunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi nesupus.

    2) Legea creştinească, care se ţine în Moldova, nu va fi nici odinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea slobode bisericile sale ca şi înainte.

    3) Poarta se îndatoreşte de a apăra pe Moldova de toţi cei ce ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care a fost mai înainte fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere ca să i se facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau despărţire.

    4) Moldova va fi stăpânită şi cârmuită după pravilele şi canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puţin.

    5) Domnii vor fi aleşi de norod şi întăriţi de la Poartă, ca să stăpânească în cât vor trăi.

    6) Domnii vor fi cârmuitori a tot pământul Moldovei şi vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostaşi cu plată de la sine, până la 20 000 pământeni sau oameni străini.

    7) Moldovenii vor putea ţine şi cumpăra o casă la Ţarigrad pentru şederea capichihaelilor lor, unde vor putea face şi o biserică.

    8) Turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, ori a avea case sau a se aşeza, nici a avea sau a face geamii nici într-un chip.

    9) Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul prin doi boieri ai Moldovei la Poartă, şi 4 000 bani roşii, 40 şoimi şi 40 iepe fătătoare. Aceste toate se numesc peşcheş, adică dar.

    10) În vreme de oştire, domnul Moldovei, asemene după cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oştile sale la slujba împărătească.

    Acestaşi tratat s-a mai întărit şi la 1530 de către Soliman cel Mare şi toate hatişerifurile şi firmanurile Porţii în urmă slobozite s-au întemeiat pe acesteaşi capitulaţii; acestea asemene s-au cunoscut şi de toate tratatele încheiate între Turcia şi Rusia, care, declarându-se ocrotitoarea driturilor noastre, s-a îndatorit prin urmare a ne apăra şi cel mai sfânt drit, ce este neatârnarea noastră dinlăuntru.

    În adevăr, lasând a vorbi de tratatul încheiat între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, în 13 aprilie 1711 1 (adică cu două sute de ani în urma capitulaţiei Moldovei către Poarta otomană, şi care dovedesc că Moldova a fost privită de Curtea Petersburgului ca stat suveran, deşi tributar, iar nu ca provincie, cum o declară acum depeşa din 19 iulie 1848, căci atuncea n-ar fi putut încheia tratat cu o provincie), prin care tratat reformatorul Rusiei cunoştea domnului Moldovei titlul de autocrator şi ţării o deplină neatârnare. Rusia, prin tratatul de la Kainargi din 1774, cunoaşte pe stăpânitorii Moldovei şi Valahiei de suverani2 şi prin urmare şi ţările de staturi suverane.

    Pe acest tratat în care pentru întâiaşi dată prinţipul mijlocirii Rusiei în favorul Principatelor este stipulat (însă numai încât aceasta se poate ierta de către consideraţia prietenească şi luările aminte ce Puterile au unele pentru altele3 sunt întemeiate şi toate celelalte tratate încheiate între Rusia şi Turcia pentru Principate.

    Tratatul de Iaşi din 29 decembrie 1791, prin art. 4, nu cuprinde în adevăr altă nimica decât întărirea condiţiilor cuprinse prin tratatul de Kainargi şi prin convenţia explicativă din 10 mart 1779.

    Tratatul de Bucureşti din 16 mai 1812, prin art. 5, întărind tratatele şi convenţiile de mai înainte, nu le face altă modificaţie decât că puterea protectriţă, adică Epitropul, îşi însuşeşte şi uneşte către staturile sale jumătate din ţara protegată, din averea orfanului, adică toată Moldova din stânga Prutului4, în contra principiilor a orice drit public şi privat.

    Actul separat al Convenţiei de Akerman, încheiat în privinţa Principatelor, cuprinde anume aceste cuvinte despre dritul românilor de a-şi da legiuirile ce li s-ar cuveni: "Tulburările întâmplate în anii din urmă în Moldova şi Valahia, aducând cea mai grea vătămare rânduielii în diversele ramuri ale administraţiei din lăuntru, domnii cu respectivele lor divanuri vor fi datori a se ocupa fără cea mai mică întârziere de măsurile trebuitoare, spre a îmbunătăţi starea Principatelor încredinţate lor; şi aceste măsuri vor fi obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie, care îndată se va şi pune în lucrare". Tot acest act cunoaşte vechiul drit al românilor de a-şi alege domnul cu primirea generală a locuitorilor.

    Proclamaţia feldmarşalului Witgenstein, adresata în 8 mai 1828, în numele M. S. I. Neculai, către locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei, făgăduieşte Principatelor o existenţă legală şi statornică după vechile drituri.

    Art. 5 din tratatul de Adrianopol din 1829, care au realizat făgăduinţele feldmarşalului şi a răsplătit în parte jertvile făcute Rusiei de către români de la Petru cel Mare încoace, cuprinde: "Principatele se vor bucura de o slobodă lucrare a credinţei lor, de o desăvârşită siguranţie, de o administraţie naţională neatârnată, şi de o întreagă slobozenie de comerţ".

    Hatişeriful publicat la întronarea domnilor celor dintâi numiţi, după tratatul de Adrianopol, cuprinde de asemenea: "Domnii vor întocmi slobod toate pricinile din lăuntru ale Principatelor lor, sfătuindu-se cu ale lor divanuri, fară a se putea aduce vătămare drepturilor ce s-au închezăşluit acestor ţări, prin deosebitele tratate şi hatişerifuri, şi nu vor fi supăraţi întru cea din lăuntru a lor ocârmuire, prin nici o poruncă împotrivitoare acestor drituri". Acestaşi hatişerif mai adauge: "Aceste două Principate vor avea drepturile celei de sine-şi legiuiri ş. c. l.".

    În puterea dar acestui drit de neatârnare din lăuntru, de autonomie, întemeiat pe titlul Moldovei de stat suveran, pe o întrebuinţare de veacuri şi pe toate tratatele, partida naţională cu întreaga şi plina convicţie arată că Reglementul organic nu poate nici într-un chip să facă fericirea ţării, şi ca puternică dovadă despre aceasta este ispita de şaptesprezece nenorociţi ani. În adevăr, lăsând a zice că acest Reglement, prin mai multe ale sale dispoziţii, este contrariul spiritului tuturor tratatelor şi loveşte şi driturile Turciei şi Moldovei, dar apoi are două metehne de căpetenie, care anulează celelalte ale sale hotărâri, menite spre a ferici ţara. Aceste metehne sunt:

    1. Prin dispoziţia sa încheietoare ce zice că: "Pe viitorime orice schimbare domnul ar voi să facă în Reglementul organic nu va putea să aibă loc, nici a se pune în lucrare decât după înadinsă împuternicire a Înaltei Porţi, cu împreună unire a Curţii Rusiei. Reglementul ridică deodată Moldovei toate driturile ce le păstrase de la capitularea sa şi care ni s-au fost închezăşluit de toate tratatele vechi şi nouă, şi ce este mai rău si mai nenorocit, că o loveşte cu imobilitate în contra legilor progresului şi a perfectibilităţii pentru care toate popoarele sunt făcute. Când o naţie nu înaintează, ea dă înapoi, şi aceasta în veacul nostru este mai adevărat decât orişicând. Reglementul însă silindu-ne, că pentru cea mai mică prefacere, chiar în cea mai neînsemnată lege de poliţie, să cerem înadins împuternicirea a Înaltei Porţi cu împreună unire a Curţii Rusiei, ne osândeşte a fi staţionari; şi starea de pe loc, imobilitatea este moartea unei naţii. Este cunoscut câtă opoziţie a întâmpinat această adăugire la articole[le] Reglementului din partea obşteştei Adunari a Ţării Româneşti; şi răspunsul ei din 21 iulie 1837 la nota din 17 iulie acelaşi an a general-consulului Rusiei, este cea mai manifestă protestaţie în contra dezbrăcării naţiei de dritul ei de autonomie. Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti n-a cunoscut dar niciodată această fatală adăugire; şi redacţia jurnalului, prin care Adunarea obştească a Moldovei a primit-o, dovedeşte că aceasta s-a făcut după prea înaltă încuviinţare (en vertu d'une sanction suprême), iar nu din libera sa voinţă.

    2. A doua meteahnă capitală a Reglementului este că acesta, în loc de a regula (precum însuşi numele său arată misia ce trebuie să aibă) după spiritul timpului vechile instituţii ale Moldovei, a dărâmat şi a desfiinţat toate legiuirile ţării; ne-a tăiat toată relaţia cu trecutul, fără a ne întemeia prezentul. O lege fundamentală a Ţării trebuie însă să fie o plantă indigenă, expresia năravurilor şi nevoinţelor naţiei. Aceasta însă nu este Reglementul; el este redigat în timpul ocupaţiei armielor rosieneşti, după instrucţii străine, sub prezidenţia consilierului de taină rosienesc Minţiaki, de către doi boieri numiţi de prezidentul plenipotent al Principatelor si numai de către alţi doi boieri numiţi de divanul ţării, adică de vreo câteva persoane, iar nu de adevărata Adunare naţională a ţării. Aceste toate se dovedesc prin chiar jurnalul-prefaţă, ce este pus înaintea Reglementului Moldovei, din 29 iulie 1829, şi iscălit de prezidentul comitetului Minţiaki, visternicii Iordachi Catargiu şi Costachi Cantacuzino, vornicii Costachi Conachi şi Mihalachi Sturdza, şi secretarul şi redactor aga Gheorghe Asachi. Sfârşitul acestui jurnal, prin chiar cuvintele sale, arată modul şi mijloacele cu care s-a făcut acest Reglement. "Noi, mădulari ai comitetului pentru secţia Moldovei, am deschis seanţele noastre la Bucureşti 29 iulie 1829, sub prezidenţia domnului de Minţiaki, înzestrat cu instrucţii privitoare către aceste îmbunătăţiri, şi ne vom ocupa cu toate părţile ce trebuie să compună acest Reglement; şi făcând din fieştecare câte un cap de o parte, îl vom supune, îndată ce va fi pregătit şi redigat, cercetării Excelenţei Sale domnului Prezident plenipotent, până când toată lucrarea reformei pentru Moldova va fi cu totul sfârşită". Reglementul dar nefiind nicidecum expresia voinţei moldovenilor, nerăspunzând la nevoinţele ţării, neîntemeiat pe acele legiuiri vechi care, cu toate greutăţile timpurilor şi ale împrejurărilor din afară sute de ani ne-au păstrat naţionalitatea, nici au putut, nici poate să facă fericirea ţării noastre. De aceea dar vroim a ne întoarce la acele instituţii, a cărora origine este din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut, şi pe care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epocii. Pentru că ele au oareşicare asemănare cu constituţiile altor popoare, să nu socoată cineva că sunt imitaţii şi împrumutări, un plagiat al propagandei democratice şi socialiste, cum ar vrea nota cabinetului rusesc din 19 iulie să le numească; să nu se ieie după forme şi după termine. lnstituţiile ce le vroim sunt curat ale ţării noastre în cea mai mare parte, şi aceasta o dovedesc istoria şi acturile publice ale românilor.

    Aceste instituţii pe care partida naţională le socoate ca neapărate şi singurele mântuitoare pentru ţară sunt următoarele:

    1. Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele din lăuntru, fără amestec a orice puteri străine. — Consideraţiile de mai sus au dovedit pe ce drepturi se întemeiază acest princip fundamental.

    2. Egalitatea drepturilor civile şi politice. — Prin aceasta, moldovenii s-ar întoarce la un vechi şi mântuitor prinţip. În vechea Moldovă, toţi erau deopotrivă; căci însăşi vecinătatea era numai un abuz introdus din ţari străine, precum o declară formal actul obşteştii Adunări din 6 aprilie 1749, cuprins şi în Reglementul Organic, art. 435. În Principate nici una din stările sociale nu era privilegiată; toţi românii puteau ajunge la boierie, adică la funcţii publice, căci una şi alta însemna tot una. Acestaşi princip, deşi îmbrobodit cu multe abuzuri şi excepţii în practică, există încă şi astăzi în teorie; a decreta dar aceleaşi drepturi civile şi politice pentru orice român (cu oareşicare restricţii legale) ar fi a împiedica ura între deosebitele clase ale societăţii şi prin urmare ruina desăvârşită a ţării.

    3. Adunarea obştească compusă de reprezentanţii tuturor stărilor societăţii. — Aşa erau vechile adunări ale românilor; şi iscăliturile puse sub vestitul act al dezrobirii vecinilor din 1749, pomenit mai sus, dovedesc destul dritul ce aveau toate stările, adică toate interesele ţării, de a fi reprezentate în Adunare. Prin urmare, Adunarea obştească de astazi (chiar nefiind înrâurită de guvern), neînfăţişând decât interesele unei stări, adică a boierilor, trebuie modificată întrastfel, ca să fie reprezentate în ea cele de căpetenie interese ale ţării, adică proprietatea, comerţul, slujbele făcute statului, capacitatea şi agricultura.

    4. Domnul ales din toate stările societăţii după vechiul obicei. — Aceasta iarăşi nu este o inovaţie; istoria dovedeşte că fieştecare român putea fi chemat la domnie. Petru Rareş în minutul alegerii sale era pescar. Constantin Cantemir era de abia serdar; şi unul şi altul au fost mari si buni domni. Acest drit pentru întâiaşi dată s-a restrâns în clasa boierilor celor mari şi până la rangul de vornic, de catre vornicul Mihail Sturdza, unul din redactorii Reglementului din 1832.

    5. Lista civilă proporţionată cu veniturile şi mijloacele ţării. — Astazi Măria Sa Mihail Sturdza v. v. primeşte de la ţară 1 600 000 lei, când venitul ţării se suie deabia la 10 000 000 lei; prin urmare trage în folosul său a şasea parte din veniturile publice; şi aşa 250 000 de moldoveni trăiesc şi muncesc pentru a ţine pe un singur om. Pe lângă această însemnată sumă, domnul a ştiut a-şi mai trage şi venitul exportaţiei grânelor, care se suie la suma de 600 000 lei; încât această listă civilă, făcând proporţia micilor venituri ale ţării, este cu mult mai mare decât lista civilă a celor mai mari suverani ai Europei.

    6. Responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţiile ce ocupă. — Acesta este un princip prea feritor şi atât în interesul ţării, cât şi al domnului însuşi. El este cunoscut şi de Reglementul de astăzi, art. 137, Anexa Q. XVIII, şi 282. Miniştrii trebuie să fie răspunzători înaintea obşteştii Adunări, potrivit vechiului obicei. Vezi Magazinul Daciei, tom. I, pag. l26.

    7. Libertatea tiparului. — Tiparul, în orice timp, a fost liber în Moldova; şi până acum nici într-o legislaţie veche sau nouă nu se află vreo lege care să-l oprească sau să-l mărginească măcar. Dimpotrivă, la întrebarea făcută de prezidentul plenipotent la 1830, în timpul ocupaţiei rosieneşti, ce legi sunt în Moldova pentru tipar, este declaraţia Divanului împlinitor, adică a autorităţii celei mai înalte a guvernului că în ţara Moldovei tiparul n-a avut niciodată altă cenzură decât religia şi moralul public.

    8. Răsplătirile naţionale date de către naţie prin Adunarea obştească, iar nu prin domn. — În ţările româneşti, unde decoraţii nu sunt, şi rangurile se oboară, singurele răsplătiri sunt băneşti; ca cheltuieli dar ele nu pot fi făcute decât de către Adunarea obştească, după chiar Reglementul de astăzi, art. 54 şi 117 şi Anexa E. X.

    9. Reprezentanţii ţării în tot timpul mandatului lor să nu primească funcţii, cinstiri de la guvern. — Servilismul Adunărilor obşteşti de la 1832 şi până acum, compuse în cea mai mare parte de deputaţi funcţionari, care în mandatul lor privesc numai un mijloc de a dobândi înaintare în funcţii, ranguri mai înalte, răsplătiri băneşti, nişamuri, cere neapărat această reformă feritoare de corupţie.

    10. Publicitatea seanţelor Adunării obşteşti şi a tribunalurilor. — Princip recunoscut şi de către Reglement, art. 327, pe lângă vechiul obicei al ţării, care s-a păstrat şi până astăzi, deşi intr-un chip imperfect.

    11. Dritul iniţiativ şi de petiţie pentru Adunare. — Dritul iniţiativ este cunoscut de Reglement, art. 57. Dritul petiţiei este iertat de către obiceiul vechi şi nu este oprit prin nici o lege nouă.

    12. Reprezentantul ţării la Constantinopol ales de către Adunare dintre români. — Reprezentantul ţării de astăzi este străin, în contra chiar a Reglementului, art. 403. El trebuie să fie ales de către Adunare, pentru ca să reprezenteze la Înalta Poartă interesele ţării, iar nu interesele domnului, precum se întâmplă cu agentul de astăzi, dl Vogoridi, socrul Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. şi care de 14 ani înaintea Curţii Suzerane nu numai a ascuns, dar încă a prigonit interesele Moldovei.

    13. Închizăşluirea libertăţii individuale şi a domiciliului. — Aceste drituri sunt închizăşluite de hrisovul lui Ioan Sturza, 1 april 1828, şi de Reglement, art. 358 şi 433, însă numai boierilor, dar şi pentru aceştia sunt numai pe hârtie. Domnul, cu sau fără Sfatul administrativ, în contra tuturor drepturilor vechi şi nouă, sub cuvânt de măsuri de ordin public, închide, surghiuneşte, depărtează peste hotar, fără cea mai mică judecată, dovedind şi prin aceasta că o lege publicată, dar nepăzită este o lege moartă. Libertatea individuală şi domiciliul trebuiesc dar închizăşluite pentru toţi românii făra deosebire.

    14. Instrucţie egală şi gratuită pentru toţi românii. — Acest princip este cunoscut prin hrisoavele lui Grigore Ghica v. v., prin Reglement, Anexa F. LXVI şi LXVII şi prin dispoziţiile departamentului din lăuntru, în ministeria răpos. logofăt Lupu Balş. Principul însă trebuie dezvoltat şi pus în lucrare. Fieştecare oraş şi sat trebuie să aibă şcoala sa, ca fieştecare român să poată primi instrucţia la care îl cheamă facultăţile sale.

    15. Întemeierea unei garde urbane şi rurale. — Această gardă, întâi puterea ţării, deşi în urmă degenerată, a existat până la introducerea Reglementului; spre a împuţina numărul slujitorilor, care sunt un izvor de abuzuri şi de împilări pentru locuitorii săteni, şi mai ales spre a avea o garanţie temeinică pentru averile materiale şi morale, şi pentru păzirea ţării şi a fericirii publice, garda este neapărată.

    16. Întemeierea juriului pentru pricini politice, criminale şi de tipar. — Această instituţie, provenind din pruncia societăţii, păstrată şi împrumutată de toate popoarele, care o privesc ca cea mai mare garanţie pentru siguranţa şi libertatea cetăţenilor, au avut-o şi românii moştenire de la vechii germani, şi au păstrat-o până la introducerea Reglementului în procesurile civile. Chiar şi sub domnul loan Sturza v. v. fieştecare împricinat ce era a se înfăţişa înaintea divanului domnesc avea dreptate, pe lângă mădulările divanului, să-şi aleagă şi alţi câţi boieri vroia, care împreună cu ceilalţi îl judeca.

    În cele criminale, juriul era obşteşte adoptat de români; şi există chiar un tratat încheiat între Stefăniţă Vodă, nepotul lui Stefan cel Mare, şi Sigismund, riga Poloniei, pentru întrebuinţarea juriului în procesurile supuşilor micşti. La pricinile de hotărituri, juriul alcătuit de purgari, adică concetăţeni, era asemenea întrebuinţat. Astăzi dar când chiar acele naţii care nu cunoşteau încă juriul îl adoptă ca închizăşluirea cea mai sigură şi mai priincioasă, pentru ce numai românii nu s-ar întoarce la o instituţie strămoşească atât de preţioasă!

    17. Desfiinţarea pedepsei de moarte şi a bătăilor trupeşti. — Epoca în care vieţuim face de prisos orice comentar întru aceasta.

    18. Întemeierea unui ordin de avocaţi spre libera apărare atât în cele civile, cât şi în cele criminale. — Aşezământul pentru vechili din 1839 a pus temelia ordinului avocaţilor în proţesurile civile. Trebuie însă ca şi în cele criminale să li se dea dritul apărării, care este primit atât de legile împărăteşti ce au încă putere în ţară, cât şi de art. 346 din Reglement. O organizaţie dar mai temeinică este trebuincioasă.

    19. Întemeierea ministeriului public. — Aşezarea avocaţilor cere neapărat şi a procurorilor, care şi există în Ţara Românească.

    20. Reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor. — O mare parte a îngenunchierii ţării se poate atribui tribunalelor. Rău organizate, rău compuse, sub înrâurirea directă a domnului, în loc de a fi organul şi expresia dreptăţii, ele nu sunt decât instrumentul strâmbătăţii şi al venalităţii şi nu înfăţişază nici o garanţie împricinaţilor. Reforma lor şi mai ales inamovibilitatea judecătorilor, cerută şi de art. 285 al Reglementului, sunt dar de toată nevoia.

    21. Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc şi aducerea în împlinire a sentinţelor fără întărirea sa. — Domnul prin însăşi fiinţa sa de domnitor trebuie să se ţină departe de luptele judecătoreşti ale particularilor; căci prin amestecarea sa în ele nu face decât a-şi comprometa influenţa suverană. El nu trebuie, prin urmare, decât a privighea la marşa justiţiei, iar nu şi la darea ei; caci altmintrele dreptatea n-ar fi decât un instrument în mâinile domnitorului, precum a şi fost în mâinile Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. Câte hotărâri date de către divanul domnesc în conglăsuire de şapte mădulări, şi care după art. 363 al Reglementului rămân pentru veci sfinte, şed de la începutul domniei sale neîntărite şi neaduse la împlinire şi câte alte asemenea s-au sfărmat şi nelegiuit s-au trimis în noua cercetare a tribunalelor!

    22. Desfiinţarea a orice tribunaluri şi comisii excepţionale. — Aceste chiar după Reglementul de astăzi nu sunt tolerate; însă, în contra acestuia, guvernul de faţă în mai multe rânduri s-a slujit de ele.

    23. Libertatea culturilor. — Moldova a avut pururea de fală de a cunoaşte libera întrebuinţare a tuturor culturilor. Religiile prigonite în alte ţări au găsit pururea în ţara noastră un azil sigur; şi pământul românesc este singurul care nu s-a udat cu sânge vărsat în războaie religioase.

    24. Ridicarea morală şi socială a clerului ortodox. — Formarea clerului şi aducerea sa într-o stare îmbunătăţită şi însufleţitoare de respect este una din cele mai mari şi sfinte îngrijiri ale fieştecărui guvern pătruns de datoriile sale către popor. La români, guvernul de 14 ani n-au făcut nimică pentru cler, care cu toate veniturile cele mari şi cu toate mijloacele şi legile ce sunt de faţă, şi anume art. 415 din Reglement, s-a lăsat în înjositoarea condiţie în care se afla şi mai înainte. Clerul de jos mai ales este atât de parăsit, încât este de mirat cum poporul a mai păstrat încă vreun simtiment religios.

    25. Organizarea clerului catolic pentru românii de această religie. — Peste 50 000 români sunt catolici. Până acum, guvernul nu s-a ocupat nicidecum cu educaţia atât morală, cât şi religioasă a lor. Clerul lor este străin şi nu se ingrijeşte de către stat. Este dar neapărată trebuinţa ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice. Clerul lor trebuie dar organizat şi ţinut, ca toate celelalte cleruri cunoscute, cu cheltuiala statului. Vechii domni o cunoşteau aceasta prea bine şi singurul venit ce biserica catolică are în Moldova îi vine încă din vechile dănuiri domnesti.

    26. Drepturi politice pentru orice compatrioţi de orice credinţă creştină. — Astăzi numai ortodocşii cred a avea drepturi politice, dritul de a stăpâni moşii etc. lstoria şi actele publice ne dovedesc însă că în timpurile dinainte şi catolicii se foloseau de asemene drituri. Şi încă astazi dintre moldovenii catolici sunt unii care au ajuns la întrebuinţarea driturilor politice şi alţii stăpânesc moşii încă din vechile dănuiri. Sunt mai multe sate răzăşeşti locuite de catolici. Drepturile politice, şi aceasta o cere epoca, trebuie dar date la toţi românii de lege catolică, protestantă, ariană etc.

    27. Emancipaţia graduală a israeliţilor moldoveni. — Marele număr de israeliţi străini veniţi în Moldova, ignoranţa adâncă în care această stare se află cere ca guvernul să se ocupe neadormit cu această chestie importantă pentru ţară; trebuie ca prin măsuri umane şi progresive să se opereze cât mai în grabă fuzia israeliţilor şi prefacerea lor într-o stare de cetăţeni folositori ai statului.

    28. Înturnarea către stat a averilor mănăstirilor închinate la locuri străine. — Toate averile dănuite de către evlavioşii noştri domni locurilor de jos sunt condiţionate. Ţinere de sobor, de şcoli, de spitaluri, de case de nebuni, de mese pentru săraci, aceste sunt principalele condiţii din care însă nici una nu s-au ţinut de către părinţii greci. O singură mănăstire închinată nu mai ţine sobor; mai multe sunt prefăcute în case de arendatori şi ocupate de mireni, bunăoară mănăstirile Buhalniţa şi Aron Vodă. Celelalte condiţii sunt tot aşa de puţin păzite. Călcarea acestora se dovedeşte prin actele dănuitorilor ivite în parte în procesurile oraşului Botoşeni cu mănăstirea Sf. Niculai din Păpăuţi, a şcoalelor publice cu mănăstirea Trei-Ierarhilor etc. Întrebuinţarea însemnatelor venituri a acestor mănăstiri este un scandal public. Ele trebuie dar trase numaidecât spre folosul statului, ca prin ele să se poată uşura sarcinile publice. Iar locurilor de jos, spre pomenirea dănuitorilor, se va trimte pe tot anul făclii, tămâie, untdelemn şi însuşi bani; căci ar fi un păcat naţional de a lăsa aşa averi publice în mâinile unor călugări străini, pururea rebeli la legile ţării ce-i îngraşă de atâte veacuri, şi care de la 1832 şi până astăzi se împotrivesc încă de a răspunde statului mica dare hotărâtă prin art. 79, IV al Reglementului.

    29. Dritul fiecărui ţinut, oraş şi comună de a-şi controla administraţiile prin sfaturile ţinutale, municipale şi comunale. — "Privigherea asupra a tot ceea ce se atinge de fericirea unui oraş nu poate fi mai bine încredinţată decât acelor care câştigă mai cu deosebire folosurile din el", zice chiar Reglementul, Anexa H. Cu toate aceste, ocârmuirea intereselor comunale, deşi dată prin acestaşi Reglement sfaturilor comunale, a rămas pururea în mâna administraţiei centrale, care şi cu aceste venituri a făcut aceea ce a făcut cu tote veniturile ţării, încât a omorât cu totul viaţa municipală în Moldova. Trebuie dar dat fieştecărui ţinut, oraş şi comună dritul ca, prin respectivele sale sfaturi, sa-şi controleze interesele locale, fără amestecarea puterii centrale. Aceste sfaturi ar învia din nou viaţa municipală şi interesul pentru lucrul public; şi prin urmare, înaintând bunăstarea comunelor, oraşelor şi ţinuturilor, ar face şi bunăstarea ţării întregi. Trebuie dar priimit de princip, că tot ce se poate face pe loc să se facă de către puterile locale.

    30. Desfiinţarea a orice dări asupra exportaţiei productelor naţionale. — În vreme când în alte ţări guvernele se silesc de a înlesni chiar prin premii exportarea productelor naţionale, guvernul Moldovei, chiar în contra legiuirilor înfiinţate, s-a silit a-i pune stavile. Aşa, în contra art. 65 al Reglementului, şi cu toate protestaţiile Adunării obşteşti, a pastrat poşlina asupra grânelor, pentru că ea este lăsată în libera dispoziţie a Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. şi-i formează o a doua listă civilă. Spre dezvoltarea dar a agriculturii şi a negoţului vitelor, care sunt cele de căpetenie izvoare a bogăţiei noastre naţionale, trebuie desfiinţate orice dări asupra exportaţiei grânelor, vitelor şi fabricatelor naţionale.

    31. Reforma codicelor civilă, comercială şi criminală şi a procedurii lor. — Reforma codicelor, deşi cerută şi de art. 426 din Reglement (şi cu anume rostire ca aceasta să se facă de o comisie mixtă, numită de guvernele ambelor Principate, spre a da amânduror ţărilor o singură şi aceeaşi legislaţie civilă şi penală), de abia a început în anii trecuţi, însă în chipul strâmt şi viclean care caracterizează sistemul şi toate îmbunătăţirile guvernului de astăzi. De abia partea întâi a codicei civilă este pregătită, însă trebuie curăţită de adăugirile şi schimbările făcute de Măria Sa domnul Mihail Sturdza.

    Cea mai neapărată însă reformă este aceea a codicei criminale, care face ruşine epocii şi Moldovei. Procedura civilă şi criminală trebuie asemene radical prefăcută; căci colecţia ofisurilor şi dezlegărilor judecătoreşti, publicată de Măria Sa domnul Sturdza, fără mai înainte încuviinţare a Obşteştii Adunări în contra art. 56 din Reglement, este numai un nămol de strâmbătăţi şi de interesuri particulare aduse la teorii de legiuiri generale.

    32. Întemeierea legilor de poliţie şi a aşezămintelor penitenciare potrivite cu veacul. — Starea de faţă a poliţiei, întemeiată numai pe vroinţa şi interesul funcţionarilor însărcinaţi cu acest ram delicat al adminstraţiei, şi mai ales jalnica şi neomeneasca trataţie a nenorociţilor închişi, lipsiţi de orice căutare, şi lăsaţi în cruda dispoziţie a temnicerilor, cer neapărat reforma sistemului de astăzi.

    33. O lege energică pentru secarea corupţiei răspândită în ţară de către guvernul de astăzi. — Abuzurile care au adus ţara în ticăloasa stare în care se află astăzi explică trebuinţa unei asemene legi.

    34. Înlesnirile comerţului şi libertăţii muncii prin: 1. Promulgarea legilor de credit spre a asigura plătirea datoriilor fără excepţie de persoane. 2. Întemeierea unei bănci naţionale şi de escontă şi a caselor de păstrare. 3. Aşezarea de şcoli profesionale. 4. Deschiderea canalurilor şi drumurilor de comunicaţie. 5. Regularea tarifurilor şi 6. Mai ales desfiinţarea a orice beilicuri, cărături şi havalele, precum la drumuri publice etc. Toată munca publică trebuind a fi făcută cu bani. -Toate aceste îmbunătăţiri practice n-au trebuinţa de un mai departe comentar.

    În privirea acestor mântuitoare instituţii, propuse de partida naţională, nu în folosul său în parte, ci în folosul naţiei întregi, intitulaţii aristocraţi, de la sine şi cu bucurie se leapădă de privilegiile ce le au, sau prin moştenire, sau prin legile înfiinţate, şi se primesc:

    I. A se oborî orice ranguri şi privilegiuri personale sau de naştere. În Ţările Româneşti nimic n-a fost moştenitor, afară decât proprietatea şi numele familiei. Ca în toate staturile Orientului, nobleţa este necunoscută: căci boieria nu însemnează decât funcţie publică, la care fieştecare român poate ajunge după chiar legile de astăzi. Boieria de abia în timpurile nouă a luat mersul unei nobleţe, nepotrivite şi contrare cu toate instituţiile ţării. Boieria chiar astăzi nu se poate câstiga decât prin slujba către stat, şi nu dă alt drit decât acel al elecţiei şi al eligibilităţii, precum şi al scutirii de bir, care asemene este numai un privilegiu personal. Boieria este dar personală, pentru că feciorul de boier ce nu are rang nu se poate alege deputat şi fiii săi sunt birnici. Dritul de elecţie şi de eligibilitate păstrându-se, şi încă întinzându-se, iar scutirea de bir nemaiputându-se păstra pentru nimene, la ce ar mai trebui rangurile de logofăt mare, vornic mare, spătar şi şătrar, nişte titluri seci care de mult nu mai reprezenteaza funcţiile la care erau lipite. Ele dar astăzi trebuiesc oborâte ca nişte rămăşiţe ale timpurilor feudale şi care odată trecând graniţa, sunt necunoscute întregii Europe şi, prin urmare, nu procură titularilor nici măcar deşarta glorie ce prin tractiruri aduc încă cuvintele de ducă, conte şi baron. Logofeţii cei mari, vornicii, agii, banii, pitarii şi alţi asemene boieri de astăzi pot fi, şi vor fi şi fără aceste titluri, în capul naţiei prin cultura, bogăţia şi iubirea lor către patrie. Multă vreme dar vor avea încă spre a nu se teme de concurenţie; singurul lucru ce le rămâne să facă este să păstreze prin merit aceea ce până acum au avut numai prin privilegiu. Rangurile dar, adăugim încă, ca nişte jucării date numai deşertăciunii, trebuiesc desfiinţate; căci a păstra o nobleţă, o aristocraţie acolo unde există, se înţelege; dar a o crea la anul 1848 acolo unde n-a fost niciodată, ar fi o prea mare nebunie, şi de care românii vor şti a rămâne străini.

    II. A face parte la îndatoririle, sarcinile şi dările statului, prin urmare a se supune la contribuţie generală, fieştecare în proporţia facultăţilor şi a averii sale. În vechea Moldovă, toţi moldovenii luau deopotrivă parte la însărcinările statului; toţi plăteau birul sângelui, toţi contribuau la dările publice, logofătul cel mare, cât şi cel de pe urmă sătean, fieştecare după mijloacele sale. O singură excepţie era făcută în favorul funcţionarilor mari ai statului, pe câtă vreme erau în funcţii lucrative, de la vel-logofăt până la vel-stolnic, pentru că această scutire le era singura leafă. De abia domnul fanariot Constantin N. Mavrocordat, vroind a trage în partida sa pe boieri, adică funcţionari, pentru ca mai lesne să poată împila poporul, oborî acest princip de dreptate, şi introduse clase privilegiate, adică scutite de bir. Pentru întâiaşi dată prin hrisovul său din mart 1737, se hotărî ca "boierii de la vel-logofăt până treti-logofăt, atât dumnealor cât şi fiii dumilor-sale, nu numai când vor fi întru dregătorii, ce şi lipsiţi fiind de dajbe mazilească ce da pe an să fie slobozi şi iertaţi", însă şi aceasta cu condiţie "pentru că de sub legăturile dajdiei slobozindu-se şi odihnindu-se, mai cu fierbinte sârguială să se afle către slujbele şi poruncile stăpâneşti".

    Această excepţie, o dată făcută, toate clasele înstărite au mijlocit a se folosi de ea; şi astăzi toate greutăţile şi dările statului, în contra a orice dreptăţi, razimă numai pe acel mai sărac, pe acel ce n-are ale lui decât trupul său, adică pe locuitorul sătean: numai acesta plăteşte pe domn, care nu ştie de dânsul, pe administrator care-l fură, pe judecător la care niciodată nu cere dreptate, pe slujitor care-l ţine sub bici, pe militar care n-are ce să-i apere, căci ţăranul n-are nimic al lui sub soare, nici măcar bordeiul unde îşi odihneşte obositele mădulări.

    Atât dreptatea, cât şi epoca în care vieţuim, nu mai puţin şi chiar interesul bine înţeles al patriei, cer dar neapărat ca să ne întoarcem la vechiul şi mântuitorul princip al contribuţiei generale; pentru că numai din libera şi deopotrivă dezvoltare a tuturor puterilor statului şi întrebuinţarea lor spre folosul general, atârnă fericirea ţării.

    Obştesc şi adevărat patriotism însă poate să fie numai acolo unde patria işi tratează fiii cu o deopotrivă dreptate şi dragoste, supuindu-i la aceleaşi îndatoriri şi drituri.

    IIl. A jertfi în folosul statului banii despăgubirii scutelnicilor, păstrându-se ca pensie numai acei pentru nevoiaşi, văduve şi orfani. De îndată ce rangurile şi privilegiurile se desfiinţează, de la sine cade şi această despăgubire pentru un privilegiu trecut; şi apoi acest condei al bugetului, împărţit la mai multe sute, dă beneficianţilor un venit prea puţin însemnat, când, întrebuinţat întreg, ar putea să aducă ţării un folos mult mai mare.

    IV. A se desfiinţa robia de pe pământul românesc, cu despăgubirea numai acelora ce ar cere-o. Un stat constituţional cu robi ar fi o monstruozitate. Dezrobirea ţiganilor statului şi a mănăstirilor rostită de Obşteasca Adunare, în anii trecuţi, trage de la sine şi dezrobirea ţiganilor particulari; căci un princip nu poate să fie primit de bun pentru unii, şi aruncat de rău pentru alţii. În seanţa din 5 august 1746, Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti zicea că "ea nu cunoaşte mai greu şi mai mare păcat decât a avea pe fraţii noştri întru Cristos sub jugul robiei noastre, de vreme ce sf. Evanghelie ne zice: iubeşte pe aproapele tău ca însuşi pe tine.

    Ca următori dar acestei porunci, nu trebuie să robim pe fraţii noştri. Căci robia n-a fost de nici un folos, ci încă un obicei de mare pagubă sufletelor noastre, rămasă fiind de la strămoşi ca un blestem asupra capetelor noastre. Aceea ce dar cu mai mult de o sută de ani o ziceau strămoşii noştri nu vom zice-o şi noi astăzi în veacul luminilor, şi am putea oare răbda de a avea robi, noi, care voim a fi o naţie liberă?

    V. A se oborî boierescul şi a se face proprietari pe toţi gospodarii săteni, dându-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pământului. Această despăgubire şi modul ei se vor hotărî de către cea întâi Obştească Adunare, aleasă după noul chip arătat la art. 3 al reformelor de mai sus. Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi în fericirea mulţimii, adică a naţiei. O naţie însă, care numără numai trei mii de oameni înzestraţi cu drituri şi averi, singurii adevăraţi cetăţeni, nu merită acest nume. Moldova însă n-are mai mulţi cetăţeni; căci toţi ceilalţi care peste aceşti trei mii de privilegiaţi şi până la un milion şi jumătate formează populaţia ţării, sunt numai nişte locuitori dezbrăcaţi de toate driturile, de toată buna stare materială şi intelectuală şi supuşi numai dărilor şi greutăţilor ţării. Locuitorii săteni sunt, mai ales, în cea mai ticăloasă stare, nefiind decât nişte instrumente de muncă în mâinile guvernului, ale proprietarilor şi ale posesorilor de moşii, în practică lipiţi încă pamântului, pe care de sute de ani îl lucrează în folosul altora, şi prin urmare întorşi la vecinătate. În toate reformele bune sau rele, câte s-au făcut până acum pentru ţară, în timpurile mai nouă nimică nu s-a statornicit pentru această numeroasă şi nenorocită clasă, nădejdea şi puterea patriei; ba încă Reglementul, în loc de a-i îmbunătăţi, i-a asprit şi mai mult ticăloasa soartă. Omenirea, dreptatea, interesul ţării şi chiar interesul proprietarilor de moşii cer dar neapărat îmbunătăţirea radicală a acestei stări, prin desfiinţarea boierescului şi prefacerea ţăranilor în mici proprietari, dându-li-se pământurile pe care le-au înrodit cu sudorile lor. Omenirea pentru că nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulţi să fie instrumentele de muncă ale celor puţini, şi ca un popor întreg să-şi jertfească viaţa în folosul unora, în contra principiilor evanghelice şi ale adevăratei libertăţi. Dreptatea, pentru că desfiinţând boierescul şi întemeind proprietatea între locuitorii săteni, ar fi a îndrepta crudele strâmbătăţi ale veacurilor trecute. Este istoriceşte dovedit că, în timpurile din început, mai fieştecare român era proprietar şi că numai sila şi puterea celor mari au dezbrăcat pe o mare parte din sateni de pamânturile şi de chiar libertatea lor5. Şi chiar în zilele de astăzi, câte moşii răzăşeşti s-au desfiinţat prin silă şi strâmbătate? Interesul ţării, pentru că proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara, trebuie să avem mulţi proprietari. Numai o ţară ce are mulţi proprietari este tare; căci numai acolo unde este răspândită iubirea pământului, este răspândită şi iubirea patriei. Astăzi însă pentru ce ţăranul şi-ar iubi şi şi-ar apăra o patrie unde el nu are nici un drept, ci numai îndatoriri şi sarcine? Interesul particular al proprietarilor, pentru că pragmatic se poate dovedi că desfiinţarea boierescului nu numai n-ar împuţina, dar încă în curând ar spori preţul pământului, prin înmulţirea populaţiei şi libertatea muncii; şi că, prin urmare, o falce le-ar da un venit mai mare decât astăzi le aduce două fălci; pentru că este ştiut că munca liberă îi mai roditoare decât munca silită, adică boierescul şi pentru că, în sfârşit, proprietarii s-ar vedea scutiţi şi de multe îndatoriri ce au către muncitori, spre pildă: de a-i hrăni în vreme de foame, de a le plăti birul în timp de lipsă etc. În tot felul dar boierescul trebuie desfiinţat, ca rămăşiţă a robiei, ca contrariu veacului, ca însărcinător şi pentru acel ce-l face şi pentru acel ce se foloseşte de el, şi, în sfârşit, ca înlesnitor asupririlor şi arbitrarului şi, prin urmare, exersând o înrâurire rea asupra caracterului şi moralităţii locuitorilor săteni, puterea cea mai mare a unui Stat. Boierescul este desfiinţat în Transilvania, în Bucovina şi Ţara Românească; cum dar, decât prin silă s-ar mai putea ţinea în muncă pe românul din Moldova, când el vede pe frate-său din învecinatele ţări liber şi bucurându-se de toate driturile cetăţeneşti? Sila însă n-ar face decât a înrodi sămânţa de ură ce începe a se răspândi asupra stăpânilor de moşii. De datoria dar şi de interesul acestora este ca să depărteze primejdia, ca nu din excesul numai al răului să iasă binele; iar întâmplările din Galiţia să le slujească de o cumplită şi mântuitoare pildă. Astăzi mai toată Europa au oborât munca silită, numită robotă, clacă, boieresc, sau cu orice altă numire. Chiar în Turcia, şi anume în Bosnia, augustul nostru suzeran a desfiinţat-o. Cum dar numai Moldova ar putea să se împotrivească acestei reforme adevărat europeană, tocmai Moldova, care din pricina învecinării cu Bucovina şi Transilvania, desfiinţarea boierescului şi apropriaţia ţăranilor este o chestie de siguranţie publică, de pace, de viaţă, în sfârşit, şi care prin urmare trebuie hotărâtă cât mai în grabă? Căci nimene din acei ce vroiesc binele ţării nu ignorează că timpul face necontenit mai grele de hotărât chestiile ce sunt de-a pururea prelungite pe altădată. Paşnica dar hotărâre a chestiei apropriaţiei ţăranilor, astăzi încă uşoară, într-un an va fi mai grea, şi în doi va fi cu neputinţă. Ea astăzi atârnă încă de la noi; să luăm dar seama, ca în curând să nu se hotărască fără de noi şi cu vărsare de pâraie de sânge!

    Pe lângă aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional: aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, pe temeiul puncturilor de mai sus, şi care se vor putea modifica de către Adunarea Obştească Constituantă a ambelor ţări unite; o unire, dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi, a amânduror Principatelor, o unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului. Prejudeţele veacului şi intrigile străinilor până acum au stăvilat această unire. Astăzi, însă, împrejurările ne sunt mai favorabile ca să putem realiza aceea ce strămoşilor noştri le-a fost cu putinţă numai de a dori. Prejudeţe şi antipatii naţionale nu mai sunt de mult între noi. Chiar străinii n-ar putea cu drept a ne fi contrari, fiindcă această unire n-ar jigni driturile nimănui. Turcia este acum deplin convinsă că, deosebindu-se de timpurile trecute şi de părinţii lor de a fi strâns uniţi cu Imperia otomană, şi că singura lor mântuire este de a se ţine sub egida integrităţii Turciei, închezăşluită de marile Puteri ale Europei. Unirea Principatelor, întărindu-le pe aceste, ar întări însă şi legăturile care se lipesc către puterea suzerană; şi iarăşi numai legăturile cu această din urmă pot să facă pe români puternici prin neatârnarea Turciei, care închizăşluieşte pe a noastră. Căci Turcia, prin dritul suzeranităţii sale, este îndatorită a ne apără şi libertatea noastră. Cât pentru Rusia, chiar în imputările şi ameninţările ce face românilor prin depeşa din 19 iulie trecut, ca tot ce se întemeiază pe vechile trataturi; prin aceasta însă ea nu numai că nu slăbeşte, dar încă întăreşte driturile românilor, căci tocmai pe tratate şi aceştia se întemeiază spre a reclama autonomia lor şi dritul de a-şi uni ţările. În zadar depeşa ministerială zice că Principatele nu pot să-şi prefacă regimul administrativ, fără încuviinţarea ambelor Curţi de vreme ce au îndatoriri pozitive către puterea suzerană, cât şi către puterea protectriţă, căci articolul 5 al tratatului de Adrianopol, pe care Rusia însăşi îşi întemeiază reclamaţiile, prin chiar cuvintele sale, cunoaşte românilor vechile capitulaţii, şi, prin urmare, şi cea dintâi condiţie a acestora, adică dritul autonomiei. "Fiindcă principatele Moldova şi Ţara Românească, zice acest articol al tratatului, în urma unei capitulaţii s-au pus sub suzeranitatea Înaltei Porţi, şi fiindcă Rusia a chezăşluit fericirea lor, s-a hotărât ca ele să ţie toate privilegiile şi slobozeniile ce li s-au fost învoit, sau prin capitulaţiile lor, sau prin tratatele încheiate între aceste două imperii, sau prin hatişerifurile slobozite în deosebite vremi" etc. În zădar, asemene aceastaşi depeşă face românilor o crimă din dorinţa lor de a-şi împreuna ţările, zicând că Rusia nu poate ierta de a vedea, în locul ambelor Principate, ivirea unui nou stat etc. La acestea va răspunde iarăşi Rusia, adică chiar Reglementul făcut de ea, şi pe care ea astăzi vroieşte prin baionete a-l impune românilor. În adevăr, acest Reglement, făcut după instrucţiile sale, sub prezidenţia unui amploiat al său, redigat de oameni aleşi de ea, singur invită pe români de a se uni, rostind lămurit că noile instituţii nu li s-au dat decât spre a pregăti şi a aduce în împlinire această unire. "Începutul, religia, zice Reglementul Moldovei, art. 425, cap. IX, obiceiurile şi asemănarea limbii locuitorilor acestor două Principaturi, precum şi trebuinţele ale ambelor părţi cuprind din însăşi descălecarea lor elementurile nedespărţitei uniri, care s-a împiedicat şi s-a întârziat de întâmplătoarele împrejurări. Mântuitoarele folosuri ale rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două naţii sunt netăgăduite. Elementurile întrunirii moldoromânilor se află aşezate prin acest Reglement, prin asemănatele temeiuri ale administraţiei acestor două ţări." Aşadar, chiar când românii n-ar fi gândit la folosurile ce le-ar veni prin unirea Principatelor, acest articol ar fi fost în destul spre a-i lumina despre adevăratele lor interesuri. Tot acest articol este cel mai bun răspuns, cea mai mare dezvinovăţire ce ei pot face la imputările depeşei din 19 iulie. Ei dar lasă ministerului împărătesc al Rusiei de a explica contradicţia manifestă ce este între acest articol al Reglementului din 1830, opera sa, care singură ne sfătuieşte unirea Principatelor, şi între depeşa sa din 1848, care din această unire ne face crimă. Acestea sunt singurele mântuitoare instituţii care pot introduce în Principate liniştea, pacea şi buna stare materială şi intelectuală şi, prin urmare, a le aduce acea fericire pe care Rusia a închezăşluit-o românilor în faţa Europei. Turcia, prin mai multe dovezi, ne-a arătat că nu ne este contrarie: în adevăr, ea simţeşte că este atât interesul său cât şi al nostru, ca România să fie tare şi neatârnată în cele din lăuntru, şi aceasta a declarat-o prin mai multe acte publice. Iată ce zice unul din cele mai luminate organe ale sale, jurnalul din Constantinopol, din 26 iunie trecut: "În Valahia şi Moldavia, curţile suzerană şi protectriţă au trimes fieştecare un comisar extraordinar, spre a se încredinţa acolo de starea lucrurilor şi a linişti duhurile, precum şi a întări, dacă ar fi trebuinţă, driturile ce ele au din trataturi. Noi nu socotim că ar rezulta din misia reprezentanţilor din ambele curţi ceva care să fie în opoziţie cu interesele Principatelor şi duhul convenţiilor. Epoca noastră are de cel întâi caracter triumful dritului asupra tăriei, şi se deosebeşte prin aceasta însuşi de timpurile de mai înainte. Este statornic, că înaintea unei bune dreptăţi, dritul celui mai slab are tot aceeaşi putere ca şi dritul celui mai tare. Dar aice nu este locul de a pomeni acest adevăr; nimene, negreşit, nu-l tăgăduieşte. Turcia, care se arată liberală acolo, unde suveranitatea sa este plină şi întreagă, n-are, după cum ştim, cea mai mică dorinţă, lucrând ca curte suzerană, adică cu un mai mic grad de putere, de a se depărta de la fireasca sa dreptate. În Turcia şi în Principaturi este această convicţie intimă şi foarte mântuitoare, că adică dacă păstrarea legăturilor ce sunt între Turcia şi Principate este trebuincioasă acestora din urmă, neatârnarea lor nu este mai puţin trebuitoare celei dintâi; şi din această convicţie izvorăsc neapărat relaţii nu numai de prietenie, dar încă de dreptate, care sfătuiesc de a întări necontenit, şi nu de a slăbi tot ce ţine de existenţa staturilor tributare şi la securitatea puterii suzerane. A încheia din această dreaptă apreciaţie că Turcia nu poate nici nu trebuie să se împotrivească la îmbunătăţirile ce Principatele judecă folositor de a introduce în legile lor, este un lucru uşor şi logic. Turcia nu are drit şi încă mai puţin interes de a se împotrivi la aceasta, şi când ea a învăţat atât şi învaţă în toate zilele a estima cât preţuieşte neatârnarea staturilor, negreşit că nu ea tocmai ar putea avea ideea de a o jigni cât de puţin. Nu este asemenea de socotit, urmează acelaşi jurnal, că aceea ce curtea suzerană nu va face, se va face de către curtea protectriţă. Driturile acestea sunt mărginite ca şi driturile celeilalte, prin deosebitele tratate ce formează temelia constituţiei de acum a Principatelor. Caracterul ei chiar arată natura misiei sale. Dacă vreo putere oarecare ar vroi să strâmtoreze sau să împuţineze neatârnarea lor, sau să exerseze asupra lor o apăsare care ar fi primejdioasă intereselor lor, după cererea ce i s-ar face de ele sau din una din ele, ar avea loc întrebuinţarea protecţiei sale. Ce noi zicem de curtea protectriţă, vom zice-o încă mai bine de curtea suzerană, căreia codica naţiilor dă o superioritate de drit şi, prin urmare, o datorie de obligaţie mai mare. Acţia ambelor curţi privesc mai mult primejdiile din afară ce ar putea să ameninţe Principatele, decât direcţia din lăuntru a trebilor lor. Aceasta se dovedeşte lămurit din actul anexat la articolul 5 din tratatul de Adrianopol iscălit la 1829, şi în care este zis, pentru ceea ce priveşte Moldo-Valahia: "Că domnii vor ocârmui slobod pentru tot ce se atinge de trebile din lăuntru ale ţării, şi că ei nu vor fi opriţi în ocârmuire prin nici o poruncă împotrivitoare driturilor lor".

    Această stipulaţie este potrivită cu dritul gintelor. Iată ce zice întru aceasta Vettel : "Un stat slab care pentru siguranţa sa se pune sub protecţia unui mai puternic, şi se îndatoreşte, spre recunoştinţă, la mai multe îndatoriri în echivalentul acestei protecţii, fără însă a se dezbrăca de guvernul şi suveranitatea sa, prin aceasta nu conteneşte de a figura între suveranii ce nu cunosc altă lege decât dritul gintelor".

    Aceste drepte consideraţii, întemeiate pe adevărata stare a lucrurilor, pe duhul tratatelor şi pe dritul gintelor, arată îndestul care sunt driturile, datoriile şi rolul Rusiei către Principatele Româneşti. Nu este însă de prisos de a adăogi şi următoarele facturi, trase din nepărtinitoarea istorie:

    A fost o vreme când Valahia şi Moldova, deşi de sute de ani puse de bunăvoie sub suzeranitatea Înaltei Porţi, păstrau încă mai toate libertăţile ce le fuseseră asigurate prin tratatele lui Mircea şi al lui Bogdan. Amândouă ţările aveau deplină neatârnare, ocârmuiri şi domni naţionali, hotarele, instituţiile şi religia sfânt respectate, şi, în sfârşit, toate driturile şi însuşirile a două staturi suverane, destul de puternice, pentru ca alianţa lor să fie căutată de cei mai mari monarhi ai Europei. Impăratul Germaniei şi ţarul Rusiei rivalizau spre a dobândi prieteşugul şi cooperaţia acestor Principate, ocârmuite de domnii Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir. Aceasta era la anul 1711, când Petru cel Mare se hotărî de a pune în lucrare planurile sale de cucerire asupra Turciei. Spre aceasta el propuse şi făcu trataturi cu Valahia şi Moldavia, şi războiul fu declarat Inaltei Porţi. Moldova fericită şi bine organizată, după mărturisirea a însuşi reformatorului Rusiei6, se jertfi pentru coreligionarii săi. Pacea însă cea de la Prut fu totuşi încheiată. Sute de familii, din cele mai întâi ale ţării cu domnul Cantemir, jertfe ale râvnei lor, îşi părăsiră patria; şi ambele Principate fură lăsate de către Petru cel Mare nenorocitei lor soarte. Atunci Turcia, spre a le pedepsi de plecarea lor către o imperie străină, le dădu (mai ales pe Moldova) în prada tătarilor, le călcă în picioare vechile trataturi, le înconjură hotarele cu cetăţi turceşti, zidite pe pământ românesc cu bani şi cu muncă românească, tăie pe domnul Brâncoveanu cu toată familia sa (căci Cantemir era fugit), şi puţin lipsi ca Principatele să se prefacă în paşalâcuri. Umbre de domni fură păstraţi, însă şi aceştia numiţi numai dintre grecii Fanarului; căci, de la 1711, domni pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei şi Valahiei. Aşa, aceste nenorocite ţări, cu pierderea celor mai mari şi sfinte drituri, plătiră cea întâi alianţă a lor cu Rusia ortodoxă!

    O mai bună răsplătire românii nu avură pentru celelalte ale lor îndelungate şi dureroase jertfe către Rusia, în războaiele ce aceasta a mai avut cu Turcia, într-un timp de aproape de un veac. În a doua campanie, de la 1736 până la 1740, când feldmarşalul Münich intră în Moldova, ţara cu mitropolitul în cap îi ieşi înainte, primi armia rosiană ca o armie de fraţi, o hrăni ani întregi, o spori cu trupe româneşti, şi-i dădu, în sfârşit, ajutor şi ospitalitate. Când însă se încheie pacea, mitropolitul Anton şi cu alte sute de familii fură din nou siliţi a-şi părăsi turma şi ţara. Iar Moldova fu iarăşi lăsată pradă răzbunării Turciei, fără nici o apărare din partea Rusiei, căci Münich, în retragerea sa, spre răsplătire se mărgini a da laşii în jaful oştenilor săi, ameninţă oraşul cu foc dacă nu i s-ar da o nouă sumă de bani, luă spre aceasta pe caimacamii ţării în fiare până la Hotin, şi când trecu Nistrul, "a trimis, zic istoricii contemporani, de a robit mulţi oameni din ţinuturile Hotinul şi Cernăuţii şi-i împărţea ca pe dobitoace; unii luau bărbaţii, alţii femeile, alţii copiii, şi-i vindeau unii la alţii, fără leac de milă, mai rău decât tătarii"7. În a treia campanie de la 1769 până la 1774, românii au dat Rusiei aceleaşi dovezi de credinţă şi de ajutor, prin arme, oameni, proviant; ei au împreună lucrat atât de mult cu oştile împărăteşti în contra Turciei, încât Înalta Poartă spre pedeapsă, prin o fetva a marelui Muftiu a dat Moldova şi Valahia în prada oştilor sale, dându-le voie să jefuiască, să ardă, să taie, fără îngrădire. Imperatriţa Ecaterina prin manifestul său din 16 decembrie 1769, citit de şase ori prin bisericile româneşti, făgăduise statornic că va apăra în veci Principatele despre turci. Pacea de la Kainargi s-a făcut însă; suveranii Moldovei şi Valahiei s-au întors Turciei, ca răsplătire pentru pustiirea ţărilor şi pentru pâraiele de sânge românesc vărsat pentru Rusia; şi o a treia oară mii de moldoveni, comprometaţi, îşi părăsiră patria lăsată răzbunării Turciei, şi din nou dezbrăcată (cu toată protecţia Rusiei, şi numai din pricina Rusiei) de puţinele drituri ce-i mai rămaseră nejignite; şi ce este mai mult, cu toate cererile mitropolitului şi a Obşteştii Adunări, pentru integritatea Moldovei şi cu toată protestaţia domnului Ghica V. V., care pe urmă spre pedeapsă fu şi omorât, Rusia smulse Bucovina şi o dădu ca dar aliatei sale, Austriei.

    Rusia a întreprins asupra Turciei a patra campanie, acea de la 1787 până la 1791.

    În vreme când cei mai însemnaţi boieri ai Moldovei şi Valahiei, jertfe ale simpatiei lor pentru curtea de Sankt-Petersburg, erau unii dezbrăcaţi de averile lor şi alţii prin porunca sultanului închişi în insulele arhipelagului, în mănăstirile Bulgariei şi ale Atosului, în Albania şi în temniţele Constantinopolului8, amândouă ţările sufereau toate greutăţile unui război cumplit, fiind teatrul a sângeroaselor lupte dintre austro-ruşi şi turci. Pacea de lasi se încheie, fără însă să aducă patriei noastre vreo fericită prefacere. Biata ţară, pustie şi prefăcută în cenuşă, fu întoarsă Turciei cu oareşicari închezăşluiri, care niciodată nu s-au păzit; căci atât Moldova, cât şi Valahia, tocmai pentru râvna lor pentru Rusia, a urmat a se trata de către Inalta Poartă ca nişte ţări haine, pururea gata, precum din nenorocire au şi fost, de a se uni cu imperia coreligionară în contra suzeranului lor.

    O a cincea campanie se deschise asupra Turciei, acea de la 1806 până la 1812. Cine ignorează, căci faptele sunt mai contemporane, toate nenorocirile, toate greutăţile, toată pustiirea, ce Principatele, şi mai ales Moldavia, au pătimit în acest crunt război, care n-a ţinut mai puţin decât şase ani. Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au fost jertfit în atâtea rânduri. Basarabia se întrupă cu Rusia, şi puţin era ca proprietarii moldoveni să se vadă lipsiţi de chiar moşiile ce le rămăseseră din a stânga Prutului. A trebuit bunătatea personală a împăratului Alexandru, pentru ca să le lase această mângâiere pentru înjumătăţirea patriei. Incorporaţia însă a Basarabiei este cel mai bun răspuns la depeşa din 19 iulie, care zice că: "Trecutul răspunde pentru vremea de faţă. Mai mult decât odată în timpuri de mai nainte, noi(Rusia) am ocupat totul sau o parte a Principatelor, şi credincioşi parolei ce daserăm despre aceasta mai înainte, noi le-am deşertat, de îndată ce s-au împlinit condiţiile ce am fost pus pentru retragerea noastră".

    Aceasta este numai scurta descriere a jertfelor făcute Rusiei de către români, de la Petru cel Mare şi până la epoca celei de pe urmă campanii asupra Turciei din 1828. A tăgădui aceste jertfe ar fi a tăgădui însăşi istoria. Însă spre nu a fi învinovăţiţi de rea credinţă, trebuie să arătăm şi folosurile protecţiei, de când aceasta s-a asigurat Principatelor. În adevăr, prin tratatele de Kainargi, Iaşi, Bucureşti şi Akerman, Rusia, dobândind dritul de a apăra aceste ţări despre asupririle Turciei (căci aceasta numai este principul şi datoria protecţiei), ea în mai multe rânduri a reclamat ca Poarta să puie oareşicare îngrădire sistemului său de a sărăci cu totul Moldova şi Valahia, — am văzut din ce pricină. Aşa marele vizir, după cererea cabinetelor de St. Petersburg şi de Viena9, a slobozit la 1783 un sened care oborea mai multe abuzuri; la 1802 sultanul a mai dat un hatişerif împărătesc care cunoştea eptaetia domnilor, desfiinţarea birurilor nelegiuite, necălcarea hotarelor şi mijlocirea consulilor ruseşti, la întâmplare când Poarta sau domnii ar călca dreptăţile Principatelor. Convenţia de Akerman a mai sporit încă aceste privilegiuri. După aceste s-ar crede că Principatele câstigară mult prin asemenea închezăşluiri, şi că dacă ele nu redobândiră vechile lor drituri, dar măcar bunăstarea dinlăuntru a lor înflori. Pentru ce însă simpla expunere a faptelor dovedesc cu totul dimpotrivă? Moldova în vremea protecţiei a pierdut Bucovina şi Basarabia. Valahia, cu toată protecţia, fu necontenit călcată de paşii mărginaşi. Domnii, deşi prin trataturi asiguraţi, că nu vor putea fi detronaţi, fără vină dovedită şi fără ştirea ministrului rusesc, totuşi fură schimbaţi pe an şi pe lună, ca nişte simpli funcţionari turceşti. Cât pentru starea dinlăuntru a Principatelor cu toată privegherea a consulilor-cenzori ai Rusiei, abuzurile ajunseseră la sistemă, şi ticăloşia nu mai avu margini. Cu toate stipulaţiile dobândite de Cabinetul de St. -Petersburg în favorul românilor, birurile se împlineau de opt ori mai mult decât erau legiuite; Adunările Obşteşti erau numai nişte nume deşerte; podvozile domneşti, zaherelele pentru Constantinopol, havalele şi beilicurile de salahori pentru cetăţile turceşti, cherestelele pentru admiralitate, toate aceste în opoziţie cu hatişeriful din 1802 îşi urmau neîngrăditul lor drum. Veniturile publice erau lăsate în libera dispoziţie a domnilor, fără nici un control, toate posturile publice se vindeau ziua mare; eforiile şcoalelor, ale caselor binefăcătoare şi ale spitalelor se prefăcuseră în izvoare de chiverniseală, şi câte alte asemenea abuzuri, care aduseră mai ales pe locuitorul sătean la nevoia de a-si părăsi bordeiul, spre a se face hoţ sau a bejeni în Turcia. Neorânduiala şi ticăloşia era în toate10. Iată starea Principatelor sub auspiciile protecţiei rosieneşti de la 1774 şi până la 1828, căci toată isprava stăruinţelor ei se mărgini numai în nişte deşerte stipulaţii pe hârtie, care în faptă nu se păziră niciodată.

    În asemenea împrejirări nenorocite se deschise a şasea campanie asupra Turciei, acea de la 1828, şi care, pentru Moldavia şi Valahia, prin ocupaţia militară, se prelungi până la 1834. Suferinţele românilor şi jertfele făcute de ei Rusiei în această de pe urmă campanie, au întrecut pe toate cele din veacul trecut. Este cu neputinţă de a da măcar o slabă idee despre ticăloasa stare a Principatelor, în anii 1828 şi 1829. Întreaga sărăcie a locuitorilor şi totala pustiire a ţării, acestea fură rezultatul greutăţilor de a ţine o armie de mai mult de 200 mii soldaţi, şi a biciului ciumei şi a holerei, aduse de către oştiri, una de la Sud şi alta de la Nord. Răul era atât de mare, încât însuşi generalul Kisselef, numit prezident plenipotent al MoldoValahiei, nu-l putu tăgădui în cuvântul ce făcu boierilor Ţării Româneşti, în 14 noiembrie 1829. A trebuit îndelungaţi ani, nespusa fecunditate, şi nenumăratele izvoare ale acestor provincii, pentru ca ele să-şi poată vindeca ranele, şi a se întoarce la starea lor de mai nainte.

    Cu toate acestea, românii luară parte vie la război, şi sângele lor, mai ales în Valahia Mică, curse în toate luptele dintre ruşi şi turci; căci toţi aveam încă încredere în făgăduinţele Rusiei, şi cu bucurie ne jertfeam ţara, viaţa şi averea aşteptându-ne răsplătirea la încheierea păcii. Această pace mult dorită se şi făcu la Adrianopol în 2 septembrie 1829. Rusia astă dată se arătă dreaptă şi umană. Prin porunca M. S. împăratului Neculai, plenipotenţii săi, în condiţiile păcii, fură cu o deosebită luare-aminte pentru driturile Principatelor. Prin art. 5 al tratatului şi prin un act osebit, Rusia şi Turcia cunoscură şi întăriră Principatelor Capitulaţiile prin care acestea s-au fost pus sub suzeranitatea Înaltei Porţi toate privilegiile şi slobozeniile ce li s-au fost învoit atât prin capitulaţii, cât şi prin tratatele încheiate între ambele imperii sau prin deosebite hatişerifuri, şi prin urmare o deplină siguranţie, o administraţie naţională neatârnată, libertatea comerţului, alegerea domnilor pe viaţă si, cu primirea generală a locuitorilor, nevătămarea pământului Moldovei şi Valahiei de către oştirile turceşti, înturnarea către aceste ţări a cetăţilor şi a locurilor de pe malul stâng al Dunărei, ocupate de către turci, învoire ca guvernele româneşti, ca unele ce au toate driturile unei neatârnate dinlăuntru administraţii, să aşeze un cordon de sănătate şi carantini despre Turcia, şi să aibă oşti regulate, al cărora număr să se hotărască de către domn cu respectivele lor Adunări, după temeiul vechilor pilde, desfiinţarea tuturor dărilor în natură către Poartă, precum: zaherele, cherestele, salaori şi alte havalele, în locul acestora hotărârea unui simplu bir (după principul vechilor capitulaţii). Şi, în sfârşit, dritul de navigaţie cu steagul şi paşaporturi naţionale11. Şi după toate acestea, Rusia închezăşluia fericirea Principatelor: şi M. S. împăratul Neculai, prin vestitul său manifest din 19 sept. 1829, arătând Europei binefacerile nouei păci, făcea şi românilor, ca o dreaptă răsplătire a jertfelor lor de un veac, această personală şi solanelă declaraţie: "Ingrijirea noastră s-a întins asemenea asupra soartei noroadelor de o religie cu noi, supuse stăpânirii otomane. Vechile privilegiuri ale Principatelor Moldovei şi Valahiei au luat formală întărire şi fericirea lor s-a statornicit prin nouă folosuri".

    Cu bucurie ne oprim ochii asupra acestei epoce care se părea a răsplăti îndelungatele acte de râvnă şi credinţă ale părinţilor noştri către Rusia. La încheierea păcii, la asemenea auguste făgăduinţe, entuziasmul şi recunoştinţa noastră era fără margini, şi după numele lui Dumnezeu, numele împăratului Neculai era cel mai adorat între români! Reforma abuzurilor veacului trecut, vindecarea relelor războiului săvârşit, organizarea şi, prin urmare, regeneraţia Principatelor, fură încredinţate contelui Kisselef, care şi-a lăsat o neştearsă aducere-aminte în inimile românilor. La apelul făcut de acest nobil bărbat, toţi alergară spre a contribua la renaşterea patriei.

    Toţi jertfiră interesul particular, privilegiurile şi driturile moştenite. Răii se făcură buni; şi în binefăcătoarele sale planuri, prezidentul plenipotent nu întâlni pretutindeni, de la stările cele mai înalte până la cele mai înjosite, decât abnegaţie şi râvnă. Societatea dar, în curând se reorganiză. Românii nu fură ingraţi; ei încă astăzi fac un apel la suvenirile generalului Kisselef; aducă-şi inima sa aminte de viile păreri de rău, care i-au întovărăşit purcederea din Principate la 1834. Recunoştinţa către monarhul Rusiei era atunci asemenea generală în ţară, căci toţi românii aveau încredere în viitorul patriei lor, a căreia fericire se închezăşluise atât de solanel.

    Pentru ce însă această măgulitoare încredere se pierdu în curând, pentru ce toate nădejdile de fericire se nimiciră, pentru ce toate închezăşluirile tratatului de Adrianopol nu izbutiră decât la asuprire, la abuzuri, la corupţie şi la o obştească nenorocire? Pentru ce, în sfârşit, binecuvântările s-au schimbat în blestemuri, şi românii, care la 1830 erau atât de recunoscători protecţiei, astăzi o resping ca o cumplită nenorocire ce atârnă pe ţara lor? Vina nu este a românilor, ci a acelora care, dintr-o mântuitoare apărare, au făcut o nesuferită apăsare!

    Bunele cugetări ce prezidară la redacţia articolului 5 al tratatului de Adrianopol în curând se retraseră, şi driturile asigurate românilor prin acelaşi articol se călcară de către aceeaşi putere, care le închezăşluise. Reglementul organic care, prin actul separat al tratatului, se impunea Turciei, ca expresia dorinţelor celor mai de frunte locuitori ai Principatelor, se redigă după instrucţii străine de functionari ruşi, sau de oameni aleşi de guvernul rusesc, şi revizia sa de către Adunările Obşteşti se făcu sub auspiciile baionetelor. În curând, ca capăt unei asemenea libere constituţii, se punea fatala adăogire12, ca pe viitorime, orice schimbare domnul ar voi să facă în Reglementul organic nu va putea să aibă loc, nici a se pune în lucrare, decât după înadinsă împuternicire a Înaltei Porţi, cu împreună unire a Curţii Rusiei, articol care anulează de odată toată autonomia recunoscută Principatelor nu mai târziu decât prin tratatul de Adrianopol, şi care (însuşind şi Rusiei deopotrivă drituri cu Turcia) jignesc şi driturile de suzeranitate ale Înaltei Porţi, când aceasta nu s-a îndatorit a cunoaşte aceste instituţii decât cu condiţia lămurită, adică: numai în atâta, încât pomenitele Regulamenturi nu vor face vreo atingere dritului suzeranităţii Înaltei Porţi.

    Însă acestaşi Reglement, bun, rău, cum era, trebuia respectat şi de unii şi de alţii. Tratatele de Akerman şi Adrianopol hotărăsc ca domnii să se aleagă de către ţară, şi cap. I al Reglementului prescrie chipul alegerii. Rusia însă, ea cea întâi, calcă aceste legiuiri, şi prin un nou tratat (din 29 ghenarie 1834, încheiat la Sankt-Petersburg), stipulează: că domnii Moldovei şi Valahiei se vor numi de către Curţi, numai pentru astă dată, şi ca un caz cu totul particular. Aşadar, Rusia singură dă cea întâi pildă a nepăzirii Reglementului; şi noii domni numiţi de ambele Puteri, iar nu de naţie, urmează în curând unei asemenea pilde!

    Ca moldoveni, noi nu vom vorbi decât de rolul protecţiei în Moldova, de la intrarea în domnie a M. S. Mihail Sturdza. Când, la iulie 1834, ocupaţia militară a Rusiei conteni în Principate, era de nădăjduit, şi conform şi cu tratatele, că şi guvernul Rusiei va conteni, spre a face loc administraţiei naţionale neatârnate. Schimbarea însă a fost numai în nume; ocârmuirea rosiană tot urmă şi urmează şi astăzi, cu deosebire, că în loc de un Kisselef, avem pe domnul Mihail Sturdza. Turcia căreia, ca suzerană, codica naţiilor îi dă un drit mai mult prin trataturi, este îngrădită de a se amesteca în cele dinlăuntru ale Principatelor; şi credincioasă legăturilor sale, ea de la 1834 respectează neatârnarea administraţiei noastre. Rusia, al căruia singur drit este de a ne apăra, când Poarta ar vroi a se amesteca în această ocârmuire, şi căreia nici un tratat nu-i dă putere de a înrâuri şi a povăţui trebile noastre dinlăuntru, prin consulii săi, este adevărata ocârmuitoare a Principatelor. În adevăr, de la 1834 şi până astăzi, ce măsură obştească se adoptează în ţară, ce lege se propune Obşteştii Adunări, se întăreşte şi se pune în lucrare, înainte de a se primi învoirea ministerului rosienesc; ce funcţionari măcar se orânduiesc fără primirea consulilor-cenzori? Ş-apoi ni se zice că avem administraţie neatârnată, adunare legiuitoare, instituţii naţionale! Consulii sunt totul; ei prescriu şi priveghează marşa lucrărilor, căci Turcia suzerană n-are măcar dritul dat puterilor străine de a avea în Principate agent care să observeze starea lucrurilor. Dar dacă această influenţie extralegală a Rusiei, în ocârmuirea noastră dinlăuntru, ar avea măcar de ţel de a priveghea la păzirea legilor, la izgonirea abuzurilor, la oprirea a tot ce poate jigni acea fericire făgăduită nouă. Aceasta însă nici n-a fost, nici nu este; ea n-a slujit decât a apăra pe domnul Sturdza şi abuzurile sale. Cine nu cunoaşte astăzi pe Măria Sa, acest zaraf învelit în haine domneşti, o lipitoare care a supt toată avuţia ţării, un stârv care a corupt tot ce a avut nenorocire de a-l apropia, şi chiar pe fiii săi, un şerpe care cu balele sale a otrăvit pe moldovenii cei mai vrednici, un crocodil ale cărui lacrimi mincinoase vroiesc a înşela pe Dumnezeu, după ce nu mai pot înşela pe oameni, o fiinţă a căruia inimă, dacă mai are, nu bate decât la sunetul aurului, nesimţitor la orice ocară publică, surd la plângerile compatrioţilor săi, orb la nenorocirea ţării sale, pe care a sărăcit-o şi a vândut-o. Pe un asemenea mârşav, spionul său de la 1828, Rusia l-a pus domn moldovenilor. Pre acesta, consulii săi de 14 ani au îndatorire de a-l apăra în contra glasului unui popor întreg, căci ţara încă până acum n-a găsit în Rusia apărare şi îndurare. Au fost unii din consuli care, ca creştini şi ca oameni drepţi, au ridicat câteodată glasul în favorul românilor. Ministerul din Sankt-Petersburg ori i-a rechemat, ori le-a impus tăcere. Din această împrejurare, cine a mai putut găsi dreptate şi apărare la reprezentantul puterii protectriţe? Curajosul deputat izgonit nelegiuit din Adunare, boierul surghiunit sau închis fără judecată, proprietarul dezbrăcat de moşia sa de către însuşi domnul, locuitorii săteni goliţi până la piele de oamenii domneşti şi luaţi sub biciurile lor găsit-au vreodată punere la cale la consulat, căruia în zadar îi arătau că cutare tratat este jignit, că cutare articol din Reglement este călcat? Jeluirile şi protestaţiile lor slujeau numai a înmulţi delele cancelariilor ruseşti, şi singurul răspuns ce li se da era că consulul nu putea pentru un particular să deconsidereze autoritatea domnească, şi că Moldo-Valahia avea un guvern neatârnat! Ajutat de asemenea cuvinte, şi mai mult de tăcerea agentului Rusiei, domnul a călcat toate instituţiile ţării şi din popor a ajuns a face o gloată bună numai de a-i umple lăzile cu bani, de a-i zidi palaturi, de a-i face grădini, de a-i lărgi şi a-i lucra moşiile, o turmă de oi, în sfârşit, bună de tuns până la sânge, şi căreia sub aspre pedepse îi este oprit măcar de a plânge, de a jelui şi de a-şi arăta pătimirile şi ranele!

    Ocârmuirea de 14 ani a acestui vampir, care în analurile ţării n-are deopotrivă, n-a avut alt ţel decât de a-şi întemeia puterea şi avuţia pe corupţia şi sărăcia obştească. Ca să ajungă la un asemenea sfârşit criminal, el pe cliros ori l-a compus de creaturile sale, ori l-a defăimat, sau l-a lăsat în întuneric şi neştiinţă, pentru ca să-i omoare duhovniceasca înrâurire. Pre bărbaţii cei mai vrednici şi cu mai reputaţie de virtute s-a silit a-i cumpăra, şi pe acei ce nu i-a putut dobândi i-a prigonit în interesuri, i-a clevetit, le-a găsit vini închipuite şi i-a închis, lăsându-i să viseze la dreptate şi la libertate prin mănăstiri, locaşurile lui Dumnezeu prefăcute de dânsul în închisori ale tiraniei. Tinerimii i-a pus în spate toate calomniile, înfăţoşând-o ca imorală, ca netrebnică, ca însufleţită de simtimente primejdioase, şi s-a silit de a o ţine departe de orice trebi ale statului, spre a nu-i da măcar prilej de a arăta ce vrea şi ce poate. Tiparul şi orice organ al opiniei publice l-a ţinut înăduşit, ca nu cumva adevărul să iasă la iveală. Poporul l-a îndobitocit, netolerând facerea şcoalelor, desfiinţând pe acele întemeiate, sau izgonind din ele orice doctrini naţionale şi luminătoare. Posturile statului le-a încredinţat numai la acei care nu urmau altei legi decât poruncilor sale, ticăloase maşini, robi ai literei, creaturi înjosite şi gata la toate mârşăviile, şi aşa a aşezat o clasă de birocraţi, necunoscuţi încă în ţară, şi a cărora soarte este în mâinile sale, căci în tot minutul poate să-i trimită la ocnă sau la spânzurătoare; şi din aceşti ticăloşi, împodobiţi cu ranguri şi cu decoraţii, a alcătuit Adunarea Obştească, ce este menită a reprezenta ţara! Spioneria a organizat-o pe o treaptă înaltă, ca parte importantă a administraţiei statului, şi a introdus-o până şi în sânul familiilor, spre a putea afla toate tainele, spre a se folosi de toate slăbiciunile, şi a aţâţa în toate clasele intriga, ura şi corupţia. Ei bine, pe un asemenea om, care pentru veci a necinstit protecţia, Rusia ni l-a dat de ocârmuitor, şi cu toate strigătele poporului, cu toate dovezile ale nelegiuirilor sale, cunoscute de toată Europa, de mai mult de 14 ani îl ţine domn. Şi să nu zică Rusia că ea nu ştie despre aceste ticăloşii: Adunările Obşteşti s-au ales cu ştirea consulilor, boierii s-au închis şi s-au surghiunit sub ochii lor, răzeşii s-au dezbrăcat de moşiile lor, ţăranii s-au încărcat cu beilicuri oprite de Reglement, casele publice s-au prădat de Măria Sa, toate aceste s-au făcut în fiinţa agenţilor Rusiei, toate aceste li s-au arătat cu degetul. Patrusprezece ani Moldova s-a jeluit, a răbdat şi a aşteptat în zadar ziua dreptăţii. Cancelariile consulaturilor de Iaşi şi de Bucureşti, a ambasadei de la Constantinopol, a ministerului de la St.-Petersburg, sunt pline de petiţiile, memoarele şi protestaţiile moldovenilor, şi la toate aceste li s-au răspuns cu cea mai indiferentă tăcere, tăcere de care domnul s-a folosit, căci îi era o încurajare ca să urmeze în drumul tras. Protecţia Rusiei dar, în toată această îndelungată vreme, a fost dată persoanei lui Mihail Sturdza şi abuzurilor sale, iar nu ţării, iar nu legilor!

    Însă când după 14 ani de durere, de răbdare, de lacrimi, Moldova cu atâta mai mult îşi simţi nenorocita soarte, cu cât mai mult văzu pe celelalte popoare ale Europei, pe chiar fraţii din Bucovina, reformându-şi instituţiile şi dându-şi altele potrivite cu veacul şi cu nevoinţele lor, când, zic, şi Moldova îşi ridică glasul, atunci M. Sturdza se folosi de prilej, spre a arăta că, pe lângă toate celelalte viciuri, avea şi acela de a fi crud. Pacinica manifestaţie din 28 mart avu loc. Nu se cerea decât stricta păzire a Reglementului, cât de defectuos şi de antinaţional este, şi, prin urmare, o Adunare Obştească legiuit aleasă, ca prin aceasta să se poată desfiinţa fără zgomot şi zdruncinare abuzurile sub care geme ţara, şi a se opera totodată şi reformele ce sunt neapărate pentru fericirea ei. Sturdza se folosi de nota contelui de Nesselrode din 15 mart către dl de Kotzebue, prin care se arăta domnilor Moldo-Valahiei vroinţa M. S. împăratului Neculai, ca ei să oprească cu energie orice mişcare revoluţionară din Principate; şi ajutat de o asemenea împărătească vroinţă, el dintr-o manifestaţie făcută numai în contra abuzurilor sale, închipui o revoluţie de principii, şi ca un tigru neîmpăcat îşi răzbună straşnic asupra duşmanilor săi politici. Sturdza bătu, legă, închise pe acei ce cereau numai păzirea unei legi solanel jurată de el la întronarea sa, şi în fiinţa general-consulului Rusiei, treisprezece tineri ca revoltanţi fură depărtaţi peste Dunăre, nejudecaţi, ca când în Moldova n-ar fi fost legi, tribunaluri şi închisori; iar depeşa ministrului rusesc fu împrăştiată în public, ca mângâiere pentru acei bătuţi, surghiuniţi şi deportaţi. Veni generalul Duhamel, comisar M. S. împăratului Neculai, trimis spre a sprijini ordinul legal. Acest ordin s-a sprijinit într-acest fel că, pentru că am îndrăznit numai a ne jelui comisarului suzeranului ţării, despre ticăloşiile domnului, un nou număr de cei mai însemnaţi boieri s-au văzut arestaţi pe la moşie, ca pricinuitori de scandal; şi Mihail Sturdza întărit de ajutorul moral ce-i trimisese M. S. împăratul Neculai, şi-a îndoit asprimile şi abuzurile! Şi pentru că fraţii noştri din Ţara Românească, expuşi la acele nenorociri, jertfe ale aceluiaşi rău, nu le mai putură răbda, şi se sculară în contra pricinei lui, o armie rusească a intrat în Moldova; şi pe lângă toate biciurile de care am fost loviţi, lăcustele, seceta, epizootia, holera, criza comercială, cruda ocârmuire a domnului, noi acei mai răbdători suntem osândiţi unui nou bici, aceluia de a avea o ocupaţie militară, şi de a pregăti hrană pentru acei ce pregătesc fiare pentru fraţii noştri... şi pentru noi! De trei luni de zile, de când această armie se află în ţară, ce legalitate şi ce respect către persoane şi către proprietate s-a păzit? Fără mai înainte declaraţie, ţara s-a pus în stare de război. Proprietăţile s-au făcut prada oştirilor şi a creaturilor domneşti însărcinate cu îndestularea lor; hambarele s-au spart; semănăturile încă necoapte s-au luat de pe câmpuri în putere, şi sărăcia obştească s-a făcut izvor de bogăţie pentru câţiva ticăloşi! Persoanele n-au fost mai bine respectate; boierii, unii închişi sau puşi în fiare, alţii siliţi de a-şi părăsi casele prefăcute în cazarmii sau spitaluri, şi de a fugi peste hotar. Locuitorii săteni, cu sila smulţi de la câmpeştile lor îndeletniciri şi luaţi la beilicuri şi podvozi pentru slujba armiei rosieneşti! Nici arhiereii, nici clerul, care ar fi trebuit să fie respectaţi de către reprezentantul şi armia împăratului ortodox, n-au scăpat terorismului obştesc. Mitropolitul... Moldova ştie ce sfârşit a avut. Un alt arhiereu este silit să-şi părăsească patria. Preoţii se închid pe la cazarmii, Vlădica de Roman se răpeşte din episcopia sa şi nejudecat, închis în mănăstirea Soveja (unde poate acum îşi sfârşeşte zilele), în contra articolului 413 din acel Reglement, pe care Rusia cu armele voieşte a-l păstra, articol care lămurit rosteşte că: la întâmplare de politicească greşeală, care sunt aceste: când vor întărta răzvrătire cu tulburarea norodului, şi când se vor împotrivi la poruncile domnului, acele legiuite şi cunoscute de Obsteasca Adunare, pe temeiul pravilelor şi al Reglementului, la o aşa întâmplare, comitetul cercetătorilor numitelor învinovăţiri se va alcătui de doisprezece arhierei din ambele Principaturi şi de doisprezece boieri din acei mai cu ipolipsis, aleşi de către Obşteasca Adunare. Şi raportul comitetului de cercetare mai sus zisă, de cunoscuta vinovăţie, se va încheia pe mulţimea glasurilor, se va întări de către domnul şi se va trimite la patriarhul, spre catarisire, etc. Nici una din aceste închezăşluiri nu s-a păzit, nici pentru episcopul de Roman, nici pentru alte feţe duhovniceşti, asemenea pedepsite. Şi aşa biserica ortodoxă a lui Cristos, în arhiereii şi preoţii săi cei mai vrednici de cinste, este batjocorită de către un domn fără cuget, sprijinit de comisarii şi armia împăratului ortodox!

    Şi când moldovenii, văzându-şi jertfele de un veac, aşa de rău răsplătite, adică: că protecţia Rusiei de la 1774 şi până la 1828 a fost numai nominală; iar de la 1834 şi până acum a slujit numai abuzurilor lui Mihail Sturdza, au început a cerceta izvorul răului, şi suindu-se de la efect la cauză, cu durere şi adâncă durere s-au încredinţat că toată pricina nenorocirii ţării şi a lor este protecţia Rusiei, falsată în principul şi în aplicaţia sa, atunci, spre cumplită pedeapsă, pentru o asemenea întristătoare descoperire, făcută de o naţie batjocorită în toate driturile, în toate legile, în toate simpatiile sale, contele de Nesselrode a împărtăşit Europei depeşa sa din 19 iulie trecut, care deosebindu-se de toate manifesturile, proclamaţiile şi făgăduinţele făcute românilor de Rusia, într-un period de mai mult de una sută ani, adună asupra capului nostru ocara, învinovăţirile cele mai ridicole, un nămol de aserţii şi pretenţii, unele mai nedrepte decât altele, şi ne contestă chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat şi, prin urmare, cu drept, nu ne poate lua, adică: existenţa noastră politică, driturile ce le păstrăm de la capitulaţiile strămoşilor noştri către Poarta otomană, drituri toate înfiinţate când Rusia încă nu cunoştea măcar hotarele noastre — da încă să ne proteagă, — şi, în sfârşit, chiar naţionalitatea noastră, chiar numele nostru de români!

    Insă ce trebuie să ne mângâie este că depeşa contelui de Nesselrode strică mai mult Rusiei decât nouă românilor; ea îi oboară pentru veci influenţa ce până acum a exersat în Orient, numai prin simpatiile ce a ştiut a-şi păstra între popoarele creştine, supuse Porţii otomane, simpatii care în mare parte au fost pricina biruinţelor ei asupra Turciei. Las' că cu o rană nevindecată, ea jigneşte pentru totdeauna inima românilor, dar apoi îşi înstrăinează şi pe toate celelalte popoare coreligionare. O! voi, fraţii noştri în dureri şi în nădejde, voi, bulgarilor, voi, rumelioţilor, voi, toţi acei care ca noi cu pustiirea ţărilor voastre, şi cu sângele, averea şi truda voastră, în toate campaniile trecute, aţi fost împreună cu noi piedestalul pe care Rusia şi-a întemeiat colosala putere, cu care ea astăzi se slujeşte spre a ne împila, ascultaţi ce mângâiere pentru cele trecute, ce speranţă pentru cele viitoare vă dă Rusia: "Dacă românii, zice, acest act, în numele unei închipuite naţionalităţi, a căreia origine se pierde în întunericul timpurilor, se vor despărţi de Turcia (o despărţire la care românii nici nu gândesc), atunci în puterea aceluiaşi princip, sub înrâurirea aceleiaşi dorinţe, în curând şi Bulgaria, Rumelia şi toate neamurile de limbă deosebită, din care Imperia otomană se compune, vor pretinde asemenea a se emancipa", etc., etc. Aşadar, chiar când Turcia astăzi ar vroi şi ar socoti că este de folosul şi interesul său însuşi, ca să vă dea şi vouă, ca şi nouă, nişte instituţii mai liberale, o organizaţie mai naţională potrivită marilor şi dreptelor principuri ale epocei noastre, Rusia ortodoxă, aceea care se zice protectoarea noastră, ca şi a voastră, cu armele în mână va opri pe Turcia să fie dreaptă, generoasă, liberală cu voi şi cu noi, zicând că aceasta ar jigni driturile sale, interesele sale, cinstea sa, şi că siguranţia sa cere ca noi să fim în veci nenorociţi. Voi dar, care mai credeţi încă în ajutorul Rusiei, pilduiţi-vă de la protecţia ce ea ne dă nouă, românilor, şi apoi mai nădăjduiţi dacă puteţi! Vedeţi câte imputări, câte învinovăţiri, câte aserţii, unele mai neadevărate decât altele, adună această depeşă asupra capului nostru. Am vroit, ni se zice, noi moldovenii, să ucidem pe domnul Mihail Sturdza, ca şi când ar fi între noi o fiinţă destul de ticăloasă, care să vrea să-şi pângărească mânile într-un sânge aşa de spurcat, sau ca când un popor întreg poate să fie răspunzător pentru fapta unui desperat. Ne impută că avem emisari în Basarabia, şi că voim să revoltăm această provincie în contra Rusiei, noi, acei care pe noi singuri nu ne putem apăra, noi acei care pentru chiar interese de avere şi de familie nu putem străbate în acea ţară ermetic închisă, şi în care — chemăm mărturia guvernatorului de acolo şi a consulatelor rosieneşti — defiem pe orişicine să ne dovedească că a găsit măcar umbra unui propagandist românesc. Ne pârăşte înaintea Europei, că vroim "a constitua sub numele de regatul Daco-Român un nou stat despărţit şi neatârnat, la formaţia căruia chemăm pe fraţii noştri din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia", ca când Moldova şi Ţara Românească, ce nu-şi pot apăra chiar pământul lor însuşi, chiar puţinele dreptăţi ce le-au rămas încă necălcate, ar fi în stare şi ar putea să facă nebunia de a se pune deodată în război cu Austria, cu Ungaria şi cu Rusia, şi toate acestea spre a reconstitua vechea Dacie! O învinovăţire atât de ridicolă, care n-ar merita să vie de la un guvern, ce porunceşte la şasezeci de milioane de oameni, şi are peste un milion de baionete! Şi după toate aceste imputări, unele mai de râs decât altele, apoi depeşa ne contestă şi chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat, şi nici ne poate, prin urmare, lua, ne contestă driturile care le avem de la strămoşii noştri, ne contestă naţionalitatea, care o avem de la Dumnezeu, o naţionalitate de opt milioane de români, pe care o avem de 18 veacuri, şi care a rezistat tuturor viforelor ce au trecut peste ţările noastre, într-această lungime de timp. Noi n-avem drit să ne numim români şi nici nu trebuie să cerem ca să ni se respecteze naţionalitatea, acei care în veacul de mijloc, sub guvernele şi domnii noştri, am fost valul creştinătăţii în contra islamismului, noi al cărora pământ este un pământ de moaşteni, pentru că fieştecare parmac din el este adăpat cu sângele mucenicilor morţi pentru lege şi patrie, noi, care în vreme de patru veacuri am dat lumii pildele cele mai strălucite de curagiu şi de patriotism, care am fost avangvardia creştinătăţii, şi cu sângele nostru am contribuit la păstrarea civilizaţiei europene. Astăzi, în epoca învierii celor mai slabe naţionalităţi, noi n-avem drit să proclamăm naţionalitatea noastră de români cu care ne-au cunoscut veacurile trecute. Noi n-am fost nimica, noi n-avem istorie, noi n-avem ţară, noi n-avem drituri; căci tot ce suntem, şi cea mai mare parte a folosurilor asigurate patriei noastre le suntem datori protecţiei binevoitoare a Rusiei; ca când înaintea celei întâi veniri a ruşilor în ţările noastre, înaintea tratatului de la Kainargi şi a celor următoare, noi n-am fi avut capitulaţiile noastre, noi n-am fi avut drituri respectate de Turcia, noi n-am fi avut domni mult mai naţionali decât acei de astăzi, guverne mult mai neatârnate decât acele de acum — libere numai cu numele, — ca când religia noastră ar fi fost prigonită, ca când moşiile noastre nu le-ar fi stăpânit strămoşii noştri, şi legile noastre nu s-ar fi făcut în pământul nostru. Toate aceste, dovedite prin istorie, toate aceste de o cunoştinţă obştească, n-au fost, şi Rusia singură ne-a dat tot. Ea a izgonit paşii din ţările noastre, ea a risipit geamiile înălţate în locul bisericilor noastre, ea ne-a dat dritul să ne stăpânim moşiile, până atunci în mâinile turcilor, ca în Serbia şi Grecia, ea a izgonit alcoranul din legislaţia noastră; ea ne-a dat, în sfârşit, o patrie şi un guvern naţional, şi de aceea Rusia ne declarează astăzi că: Moldova şi Valahia sunt numai nişte curate şi simple provincii, care au de împlinit atât către puterea suzerană, cât şi către puterea protectriţă, îndatoriri pozitive, de la care ele nu pot a se sustrage fără mai înainte învoire a ambelor curţi. Şi după toate aceste, Rusia ne declară că noi nu avem măcar drit de a năzui la acea Europă, pentru a căreia religie şi civilizaţie strămoşii noştri au vărsat atâtea pâraie de sânge, la acea Europă, care în mai multe rânduri ne-a cunoscut existenţa ca staturi şi dritul de ţări autonome. Chestiile Libanului şi ale Egiptului s-au putut hotărî de către Puterile Europei; numai pentru noi, popor creştin şi asuprit, Europa nu poate să interveneze nici în numele omenirii, nici în puterea dreptăţilor sale şi ale noastre; şi aceasta pentru că tratatele încheiate între Înalta Poartă şi Rusia n-au nimic comun cu tranzacţiile pe temeiul cărora este întemeiat dritul public al Europei; că driturile Rusiei sunt întemeiate în Orient pe trataturi care în Occident nu există, şi că după aceste trataturi numai Turcia şi Rusia au dritul de a regula condiţia ambelor provincii a Moldovei şi Valahiei!

    Şi pentru că asemenea învinovăţiri, departe de tot adevărul, pentru că asemenea teorii contrarie cu orice drit al ginţilor, cu tratatele noastre cu Poarta Otomană, cu chiar tratatele ce Rusia are încheiate cu Turcia, pentru că asemenea pretenţii de autoritate exclusivă asupra soartei noastre — pretenţii contrare dritului omnipotent al Europei, — nu ne plac, pentru că avem de datorie naţională de a le respinge, pentru că ar fi a ne osândi singuri la o sinucidere politică, dacă dinaintea Europei n-am protesta în contra lor, Rusia, prin depeşa sa, încheie a ne face ingraţi pe noi, românii, care cu înşesită pustiire a ţărilor noastre, cu sângele nostru, cu sărăcia familiilor noastre, cu primejduirea ţării şi a driturilor noastre, cu pierderea Bucovinei şi a Basarabiei, am slujit Rusiei şi am ajutat-o în toate campaniile sale ca să-şi sporească pământul, puterea şi influenţa! Noi, care Rusiei nu suntem datori decât cu o slabă şi mică restituţie a driturilor ce am pierdut din pricina credinţei noastre către dânsa, noi îi suntem ingraţi şi uităm că Rusiei suntem datori cu binefacerile poziţiei şi astăzi. Aceasta poate să fie, însă lăsăm lumii să judece, dacă se poate zice că poziţia noastră de astăzi ne înfăţişează ceva binefaceri!

    Dacă dar românii sunt ingraţi către Rusia, apoi ce este ea către noi, ea care spre răsplătirea îndelungatelor noastre dovezi de credinţă şi crudelor noastre jertfe nu ne-a dat decât o protecţie ce în veacul trecut a fost o iluzie, şi în veacul acesta un jug nesuferit? Recunoştinţa este un simtiment ce nu se porunceşte, ce nu se poate cere cu sila de la un individ, şi cu cât mai puţin încă de la o naţie. Recunoştinţă dar nu vom putea avea niciodată pentru acea putere, care cu numele de ocrotitoare ne ţine în lanţuri, care sub braţul său de fier ne apasă într-atâta, încât ne înăduşă, care ne apără numai abuzurile, care ne contestă chiar driturile ce nu le avem de la dânsa, şi pe care ea numai ni le-a închezăşluit, care în Valahia ameninţă să întrebuinţeze armele în contra tinerei libertăţi, iar în Moldova, sub împărăteştile sale vulturi, umbreşte o fiară atât de spurcată ca Mihail Sturdza!

    Poporul român nu este ingrat; el pururea a plătit înzecit binele ce i s-a făcut, istoria o dovedeşte. Recunoştinţă poporul român poate dar simţi, însă numai pentru acea naţie, care şi-ar întrebuinţa influenţa şi armele spre apărarea neatârnării, libertăţii şi driturilor sale, pentru ca sub scutul acestora să poată ajunge la acea bunăstare şi la acea dezvoltare materială şi intelectuală la care este şi el chemat. Numai pentru o asemenea naţie dreaptă şi adevărat protectoare poate dar poporul român să aibă recunoştinţă. Dacă dar Rusia doreşte să merite şi să dobândească din partea românilor acest sentiment, contenească apăsătoarea şi machiavelica politică ce, de la 1832 mai ales, păzeşte către noi; şi nu mai facă din tratatele sale o punte pe care trage Principatele de sub suveranitatea nominală a sultanului sub adevărata suveranitate a ţarului. Într-această stare de lucruri, care este dovedită prin 16 ani de practică, prin arbitrara amestecare a generalilor şi a consulilor ruseşti în toate trebile dinlăuntru ale Principatelor, prin punerea trimişilor turcesti într-o poziţie cu totul secundară şi nebăgată în seamă, românii au toată dreptatea a se lepăda de o protecţie, a căreia Rusia este cea dintâi care i-a denaturat prinţipul; căci dacă ar urma de a suferi mai mult o asemenea protecţie, ei n-ar face decât de a schimba un jug mai uşor în contra altuia mult mai greu. Politiceşte, cum a zis foarte bine redactorul "Gazetei de Transilvania", am sta cu o asemenea ocrotire mult mai rău, decât am fost cu o sută de ani mai înainte, şi cu atâta mai mult că Turcia, aceea pe care părinţii noştri pururea au jertfit-o Rusiei, se arată astăzi cu mult mai dreaptă şi mai mărinimoasă decât această de pe urmă putere, căreia am făcut atâtea şi atâtea îndelungate şi sângeroase slujbe; şi că dacă mai avem a ne mai teme de un despotism, negreşit că nu este de acel care ne-ar veni de la Constantinopol!

    Principul protectoratului rusesc este numai de a apăra Principatele în contra pericolelor ce le-ar veni din partea Turciei, este numai de a îndatori pe această din urmă putere să păzească driturile românilor. Oficial, aşa singură, Rusia şi-a cunoscut natura protecţiei. În adevăr, când prin tratatul de Kainargi, Rusia şi-a mijlocit dritul de a interveni prin miniştrii săi în favorul Principatelor la Înalta Poartă, n-a fost aceasta numai spre a stavila apăsarea Turciei? Când prin tratatul de Akerman, Rusia a cerut ca domnii să fie păstraţi o eptaetie, şi să poată liber ocârmui cele dinlăuntru ale ţărilor lor, n-a fost iarăşi spre a depărta abuzurile Turciei şi amestecarea ei în administraţia Principatelor? Când prin tratatele de Adrianopol şi de Petersburg a îndatorit pe Poartă să recunoască Reglementul făcut în timpul guvernului rosienesc, n-a fost aceasta iarăşi numai ca să mijlocească în numele Principatelor de la Turcia întărirea acestor legi fundamentale, zugrăvite ca expresia vroinţelor şi lucrărilor celor mai întâi locuitori ai ţărilor româneşti şi, prin urmare, întemeiate pe driturile de autonomie ale acestora şi închezăşluite de Rusia? Acesta este tot rolul protectoratului; căci nicăiri în aceste tratate nu i se vede prefăcut principul şi aplicaţia; nicăiri nu se rosteşte că el are să se schimbe în suveranitate, nicăiri nu se hotărăşte, că aceea ce nu este iertat Turciei suzerane — adică de a se amesteca în trebile dinlăuntru ale Principatelor şi de a călca, prin urmare, capitulaţiile lor — este iertat Rusiei, numai garanta acestora. Ei bine, ce până acum Cabinetul din Sankt-Petersburg a făcut numai oficial, numai pe hârtie, facă-o astăzi şi în faptă, fie adevărat protector. Românii au dovedit îndestul de vederat, că ei nu pot fi fericiţi cu Reglementul, şi că simţesc trebuinţa de a-şi da alte instituţii mai naţionale, mai drepte, mai potrivite cu secolul şi cu nevoile lor materiale şi intelectuale. La întâmplare, când Turcia s-ar refuza — în contra capitulaţiilor — să recunoască românilor dritul de a-şi da aceste instituţii, Rusia împlinească-şi datoria de ocrotitoare, puie la mijloc puternica sa mijlocire, şi silească pe curtea suzerană să respecteze driturile de autonomie ale românilor. Iar nu când Poarta nu cere mai bine decât ca Principatele să fie libere, puternice şi fericite — căci acesta este şi interesul său, — Rusia, cu puterea baionetelor sale, să o oprească de a fi dreaptă şi liberală, şi ca culme a nedreptăţii apoi să declare înaintea Europei, că este pentru dânsa chestie de drituri, chestie de cinste, chestie de interese politice, ca românii să fie dezbrăcaţi de driturile, de autonomia, de naţionalitatea, de chiar existenţa lor, şi că ei în veci să fie nenorociţi! Şi apoi mai pretinde încă şi recunoştinţă!

    Rusia a închezăşluit fericirea Principatelor, zice rostit tratatul de Adrianopol. Fericirea unui popor este însă numai în bunăstarea sa materială, morală şi intelectuală. Aceasta ne lipseşte de tot; spre a o dobândi, avem trebuinţă de o bună legislaţie şi de o bună administraţie. Cum dar le vom putea avea, dacă nu ne va fi iertat să ne dăm instituţiile ce ni le pot pregăti? Reformele însă, ce atât Valahia cât şi Moldavia doresc, şi de care mai înainte am dat o scurtă privire, sunt curat pământeşti, pentru că au originea lor în pământul nostru, şi mântuitoare, pentru că sunt drepte pentru toţi. Ele asemenea nu jignesc pe nime, nici în cele din afară, nici în cele dinlăuntru. În cele din afară, românii, chiar să vrea, n-ar putea să fie apăsători. În cele dinlăuntru, prin aceste instituţii, ei nu pretind nicidecum de a înjosi clasele cele înalte — precum oareşicari duşmani ai binelui ar vroi să înşele opinia publică, — ci numai de a ridica clasele cele apăsate. Nimeni prin aceste îmbunătăţiri nu se poate afla jignit, decât acei care în interesul statului privesc numai interesul lor, decât acei care exploatează nenorocirea şi sărăcia poporului, spre fericirea şi îmbogăţirea lor în parte. Nouăle îmbunătăţiri, o mai adăogim încă o dată, n-au alt ţel decât de a pune dreptatea în locul privilegiului, dragostea în locul urii, între deosebitele clase, şi obşteasca mulţumire şi fericire în locul obşteştii întristări şi nenorociri, ce domneşte astăzi, de la o margine a Principatelor la cealaltă.

    Înalta Poartă a cunoscut atât de bine neapărata nevoie a îmbunătăţirii stării politice, materiale şi intelectuale a românilor, încât de mult, şi înainte chiar ca aceştia să-şi fi exprimat dorinţele lor ea şi-a rostit bunele sale plecări şi via dorinţă ce are de a vedea lărgită sfera libertăţii şi a neatârnării lor, într-un chip potrivit cu epoca noastră, şi cu însuşi interesul Turciei.

    "Nu ar fi vrednic de epoca în care vieţuim, urmează a zice acelaşi jurnal de Constantinopol, pe care l-am citat mai sus, şi conform cu tendinţa liberală ce se manifestează pretutindeni într-un chip aşa de vederat, ca libertatea individuală să fie mai bine închezăşluită; ca starea ţăranilor să fie îmbunătăţită atât către proprietari, cât şi către guvern, începând cu oborârea boierescului; ca să se hotărască reforma şcoalelor spre a se primi în ele poporul ce zace în neştiinţă; ca să se ocupe cu educaţia morală a clerului; ca miniştrii să aibă o libertate de acţie mai mare, spre a întemeia responsabilitatea lor; ca cenzura să fie oborâtă; ca debataţiile judeciare să fie publice; ca să se introducă îmbunătăţiri în proceduri şi în sistemul penal; ca corupţia slujbaşilor să fie de nu nimicnicită, ce ar fi greu, dar măcar restrânsă precât cu putinţă; ca să se aşeze o bancă naţională în interesul comerţului şi al industriei, etc.? Cine ar putea să se găsească jignit cu aceste măsuri şi cu multe altele ce este de prisos de a le arăta? Negreşit că nu generalitatea moldovenilor. Ele dimpotrivă ar fi pentru dânşii un izvor de bunăstare, de vrednicie şi mai ales de orânduială, căci cu cât egalitatea şi dreptatea se statornicesc între toate clasele unui stat, cu atâta se sporesc şi elementele mulţumirii şi siguranţiei generale. Popoarele în MoldoRomânia sunt însetate mai mult decât în orice altă epocă de vrednicie, de libertate şi de bunăstare, şi în viile lor dorinţe către o mai bună soarte, ele sunt încurajate de către isprăvile marilor mişcări ale Europei, pe care le simţesc prin un fel de electricitate, ale cărora conducători sunt pretutindeni, deşi nevăzuţi. Lucrând aşa, Principatele n-ar face decât a întrebuinţa driturile ce le au din constituţiile ce li s-au dat pentru graduala lor dezvoltare, şi a se conforma la spiritul tratatelor speciale ale curţilor suzerană şi protectriţă, care n-au şi nu pot avea intenţii împotriva fericirii Principatelor. Ele nu vreau decât aceea ce vroiesc guvernele rezonabile: unirea în libertate, o rânduială în propăşire. Această îndoită condiţie să se împlinească în reformele ce sunt de făcut, şi nimeni va avea a se teme că ar găsi din partea curţilor un refuz de ajutor, şi încă mai puţin acturi care ar fi de natură de a împiedica marşa paşnică şi legală a acestor ţări".

    O ispită de trei luni în Valahia, şi de şase luni mai ales în Moldavia — cu toată urâcioasa şi ticăloasa ocârmuire a domnului Sturdza, care pe orice alt popor l-ar fi adus la actele cele mai desperate — au dovedit îndestul că românii înţeleg foarte bine poziţia lor, şi că simţesc că ei nu pot ajunge la redobândirea driturilor lor decât prin mijloacele cele mai paşnice, şi prin o strânsă împreună înţelegere cu Turcia. Românii nu doresc nimică mai mult decât acele ce vedem cuprinse în rândurile de mai sus. A reîntemeia relaţiile lor cu Poarta Otomană în spiritul capitulaţiilor lor, recunoscute şi de Rusia, a depărta din ocârmuirea dinlăuntru orice influenţă străină, primejdioasă şi ilegală, potrivit autonomiei lor, asigurată prin aceleaşi capitulaţii, a-şi da toate îmbunătăţirile materiale şi intelectuale, de care simţesc că ţara lor are neapărată nevoie a uni amândouă Principatele, spre a scăpa de îndoitele şi însărcinătoarele cheltuieli ale ţinerii a doi domni, a două ministerii, a două administraţii şi a două ştaburi ale oştirii, şi totodată a scăpa, poate, prin aceasta, şi de două izvoare de corupţie — o Unire, care este dictată atât de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese, încât ea este încuviinţată de însuşi acel Reglement, pe care Rusia, cu armele în mână, îl sprijineşte — iată dorinţele, iată cererile românilor. A le refuza aceste reforme, a-i sili să se ţie de starea lucrurilor de astăzi, de instituţiile nedrepte şi eterogene care îi împilează, este a vroi a-i aduce într-un noian de nenorociri, şi a-i arunca într-o prăpastie de discordii civile, de revoluţie şi de anarhie; căci istoria lumii a dovedit prin mai multe lecţii cumplite, la ce mijloace de deznădăjduire popoarele aleargă, spre a-şi arăta şi a-şi îndestula nevoinţele, când li se pune piedică de a le dobândi pe o cale liniştită şi paşnică. Dacă dar Rusia, în adevăr şi fără făţărie vroieşte fericirea Principatelor, nu mai oprească cu braţul său de fier nobila hotărâre a Turciei de a fi dreaptă şi generoasă, şi nu mai calce driturile românilor, ea care ar trebui să fie cea dintâi să le sprijinească. Bunul împărat Ferdinand al Austriei a închezăşluit fraţilor noştri români-bucovineni şi transilvăneni naţionalitatea lor, autonomia provincială şi toate driturile constituţionale menite de a înălţa la rang de naţie şi de oameni liberi. Cum dar noi, moldovenii şi muntenii, putem să fim mulţumiţi de soarta noastră, noi acei îngenuncheaţi sub toate abuzurile şi asupririle dinlăuntru şi din afară, cum putem să fim recunoscători Rusiei, ea care ne contestă autonomia, ce a fost cea întâi condiţie a capitulaţiilor noastre cu Înalta Poartă, ea care îşi atribuie dritul de a ne impune legi şi de a hotărî toate cele dinlăuntru ale noastre, şi după toate aceste ne contestă chiar istoria, ca cu aceasta să piară şi aducerea-aminte a jertfelor ce i-am făcut, ne contestă chiar naţionalitatea, a căreia bază istorică n-a existat niciodată, o naţionalitate închipuită, a căreia origine se pierde în întunericul timpurilor, aşa zice depeşa contelui Nesselrode, şi aşa şapte milioane de români, cu un trecut de optsprezece veacuri, cu o istorie atât de strălucită, şi care arată lumii luptele îndelungate ce a ţinut, şi pâraiele de sânge ce a vărsat pentru crestinătate şi civilizaţie, cu nişte bărbaţi ca Mircea, ca Huniad, ca Ştefan, ca Mihai, şi cu atâtea alte nume mari, ce au contribuit la chiar luminarea Rusiei, şi aşa aceşti şapte milioane de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă, ce au aceeaşi origine, aceeaşi istorie, aceleasi obiceiuri, nu sunt naţie, nici trebuie să reclame respect pentru naţionalitatea românească, astăzi când vedem cele mai slabe, mai neînsemnate şi mai adormite naţionalităţi, deşteptându-se din letargie la căldura veacului al nouăsprezecelea, ca nişte flori ce din mijlocul omătului se deschid la razele soarelui de primăvară. Nu aşa a fost însă tonul manifesturilor trecute, nu aşa a fost cuprinsul făgăduinţelor ce de către monarhii Rusiei, Ecaterina II, Pavel, Alexandru şi însuşi Maiestatea sa împăratul Nicolai I, s-au dat românilor, atunci când aceştia se provocau să se scoale în contra Înaltei Porţi, în contra agarinenilor şi păgânilor, şi să jertfească ţara, viaţa şi averea lor, spre a ajuta la sporul armelor pravoslavnice13 şi oare cu pierderea Bucovinei şi a Basarabiei, cu primejduirea ţărilor noastre de a fi prefăcute în paşalâcuri, cu comprometarea driturilor noastre, cu pâraiele de sânge vărsate în campaniile turceşti, cu înşesita pustiire a pământului nostru, toate acestea întâmplate numai din pricina credinţei şi a jertfirii părinţilor noştri pentru Rusia, oare în numele sfintei dreptăţi, în numele lui Dumnezeu şi al aceleiaşi legi, care ne este comună cu Rusia, nu suntem îndrituiţi să cerem de la Maiestatea Sa împăratul Nicolai, realizarea atâtor solanele făgăduinţe, date de atâţia auguşti monarhi, şi împlinirea acelei fericiri, închezăşluite nouă prin tratatul de Adrianopol, şi prin chiar împărăteasca parolă, cuprinsă în vestitul manifest din septembrie 1829? Sau trebuie să ne îndoim de o parolă atât de înaltă? Noi ştim însă că autocratorii Rusiei pururea au ţinut să păstreze încrederea popoarelor în înaltul lor cuvânt, ca la expresia a orice dreptăţi şi a orice legi în imperia lor. Românii cu fală îşi aduc încă aminte de parola dată asemenea unui moldovan de cel mai mare monarh al Rusiei, lui Dimitrie Cantemir, de către Petru cel Mare care, la îndemnarea ce i se făcea de a fi necredincios făgăduinţei făcute unui domn ce şi-a vândut ţara pentru dânsul, şi de a-l da în mâinile turcilor, a răspuns aceste nemuritoare cuvinte, vrednice de a figura în litere de aur în cabinetele tuturor suveranilor: "Voi da mai bine tot pământul ce se întinde până la Kursk, că îmi va rămâne încă nădejdea de a-l redobândi; dar pierderea parolei mele n-aş mai putea-o îndrepta. Nici nu pot să gândesc de a o călca şi de a da pe un principe ce şi-a părăsit domnia pentru dragostea mea. Noi navem al nostru decât cinstea, a lipsi cinstei ar fi a conteni de a fi împărat!"

    Cu durere am citit depeşa Cabinetului rosienesc din 19 iulie, care, ca grozava inscripţie ce Dante pune pe porţile iadului, ne zice: Lasciate ogni speranza, o! voi, ch'entrate aqui.

    Cu adâncă durere am fost siliţi să respingem învinovăţirile sale, şi să-i refutăm nedreptele aserţii. Însă noi, românii, suntem pe calea cinstei şi a dreptăţii; o sfântă lege ne îndatoreşte ca să nu lăsăm să se înrădăcineze în opinia publică nişte false imputări, nişte pretenţii de drituri fatale conservaţiei noastre de naţie liberă şi numelui nostru istoric. Noi nu ne temem de adevăr; şi de aceea curat şi tare ne arătăm durerile şi apăsarea la care cu dispreţul dritului ginţilor suntem osândiţi de către o putere străină, căreia n-am făcut decât bine. Depeşa din 19 iulie aşează nişte principuri, dezvăleşte niste teorii de drituri cu totul deosebite de limbagiul ce Rusia a ţinut până acum în trecutele sale manifesturi şi trataturi. Şi o armie a intrat în Principate spre a pune în practică nouăle drituri ale protectoratului. Într-o asemenea tristă împrejurare, românii s-ar fi sinucis politiceşte, dacă n-ar fi ridicat glasul lor a protesta în contra nepilduitului abuz de putere, sub care naţionalitatea şi existenţa lor ca stat se ameninţă de a se cotropi. Rusia, puternică prin milionul său de baionete, s-a adresat guvernelor şi publicului Europei. Românii tari numai de bunul lor drept au îndoită datorie de a se îndrepta către acest mare tribunal al lumii, şi de a reclama dreapta sa hotărâre între Tărie şi Drit, între asupritor şi asupriţi. Românii au adevărul şi dreptatea în partea lor, unul şi alta dovedite prin chiar mărturisirile Rusiei cuprinse în toate manifesturile, proclamaţiile şi făgăduinţele sale date părinţilor lor într-un veac şi jumătate. Dumnezeu şi oamenii să judece faptele noastre, şi apoi să ne osândească, dacă ne socoate de crimă îndrăznirea că ne apărăm driturile naţionale. Noi însă înaintea Europei întregi protestăm în contra a orice asupriri, ce s-ar face patriei noastre din partea Rusiei, şi fără frică declarăm, că noi nu cunoaştem Rusiei dritul de a hotărî despre soarta noastră. Prin răbdarea şi tăcerea noastră noi nu putem să lăsăm în întuneric dreptăţile ţării noastre; şi de nu am isprăvi altceva, dar măcar istoriei să vroim să păstrăm gloria naţionalităţii noastre!

    În tot cazul bun sau rău, să nu deznădăjduim însă; să avem credinţă în viitorul nostru. O naţie asupra căreia au trecut huni, goţi, avari, vandali şi alte atâtea seminţii străine, o naţie care optsprezece veacuri, cu toate atacurile timpului, cu toate năvălirile barbarilor, a rezistat şi s-a ţinut până astăzi, o naţie de şapte milioane de români, nu este cu putinţă ca să fie osândită de către providenţă să piară tocmai astăzi în secolul naţionalităţilor. Numai să avem vrednicie, statornicie şi unire. Să nu ne descurajăm, mai ales de relele timpuri, de norii trecători ce se pot ivi pe orizontul ţărilor noastre. Pentru popoare, ca şi pentru individe, suferinţele nu sunt totdeauna pierdute; adesea ele sunt menite de a le întări energia, de a le spori râvna, de a le forma caracterul. Prin urmare, prin bărbăţia noastră în nenorocire, să ne arătăm vrednici de fericirea şi de libertatea ce Tatăl Cel-de-sus, de la întemeierea lumii, a pregătit tuturor popoarelor, şi care, prin urmare, curând sau târziu trebuie să vie şi românilor. Să gândim că acest nume strălucit, ce l-am moştenit de la stăpânitorii lumii, ne impune mari datorii, şi prin urmare, oricum să ne fie cartea norocului, să trăim şi să murim români, aducându-ne aminte de marea îndatorire şi de frumoasa făgăduinţă, ce de pe patul său de moarte ne-a lăsat Ştefan cel Mare: "Dacă duşmanul vostru v-ar prescrie condiţii ruşinătoare, atunci mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitorii împilării şi ticăloşiei ţării voastre! Dumnezeul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale, şi va scula dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în libertatea ţi puterea de mai nainte!"

    Note

    1. Ţara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul şi Bugeagul; şi cu toate cetăţile tot a Moldovei să fie. Bir ţara să nu dea. Titlul Domniei să fie: Seninatul Domn al Ţării Moldovei, Samoderjeţ, adică singur stăpânitor, şi colegator, adică prieten ţării moschiceşti. Extract din tratatul de pace din 13 april 1711. Vezi Cronica lui Ioan Neculce, p. 341, şi Fragments tirés des chroniques moldaves et valaques, p. 46.

    2. De a învoi suveranilor ambelor Principate al Moldovei şi al Valahiei de a avea fieştecare pentru sine lângă Înalta Poartă agenţi(chargés d'affaires) creştini de legea grecească, care le vor căuta trebile, şi aceşti agenţi se vor îngriji de interesele ziselor Principate şi vor fi trataţi cu priinţă de către Înalta Poartă, care îi va privi însuşi, cu toată a lor puţină importenţie, ca oameni bucurându-se de dritul gintelor şi prin urmare feriţi de orice asuprire. — Art. XVI. 9. din tratatul de Kainargi. Este o reproducţie a art. 7 din tratatul Moldovei din 1512; căci moldovenii au avut pururea capichihaele sau agenţi la Constantinopol.

    3. Înalta Poartă se primeşte încă că după împrejurările în care se vor afla ambele mai sus zise Principate, miniştrii Curţii Imperiale a Rusiei să poată vorbi în favorul lor; şi Înalta Poartă se făgăduieşte de a lua în privire aceste reprezentaţii, potrivit consideraţiei prieteneşti a luărilor aminte ce Puterile au unele pentru altele. No. 10 al aceluiaşi art. şi tratat. Acest punct, prin convenţia explicativă a tratatului de Kainargi, încheiată în 10 mart 1779, mărgineşte anume dritul Rusiei de a mijloci pentru Principate: "Curtea Imperială a Rusiei, din partea sa, făgăduieşte de a nu întrebuinţa dritul de mijlocire ce este păstrat ministrului său în tratatul de pace în favorul ambelor Principate, decât numai pentru păstrarea nejicnită a condiţiilor specificate în acest articol". Adică libertatea religiei, întoarcerea către proprietari a moşiilor din raielele Brăilei, Hotinul şi Bender, respectarea clerului, regularea birului, păzirea vechilor hatişerife şi dritul românilor de a avea agenţi la Constantinopol.

    4. M. S. împăratul tuturor Rusiilor lasă şi întoarce Înaltei Porţi partea Moldovei din a dreapta Prutului. Şi Înalta Poartă va face ca birul viitor al Moldovei să fie proporţionat cu întinderea de faţă a ţării — Tratatul de Bucureşti, art. 5.

    5. Vezi anaforaua Obşteştii Adunări a Moldaviei din 1817, pentru felul proprietăţii în ţară în vechime. Şi "Magazinul Daciei," t. 2, p. 229.

    6. Cronica lui Ioan Neculce, pag. 348.

    7. Engel. Geschichte der Moldau, p. 300, şi cererile feldmarşalului Münich, în Neculce, pag. 450 etc.

    8. Fotino, Istoria Daciei, t. 2, p. 360, şi t. 3, p. 376.

    9. Tableau de la Valachie et de la Moldavie par Wilkinson, traduit par M. de La Roquette, p. 355. — Depeşa contelui de Nesselrode din 19 iulie seamănă a vroi să depărteze mijlocirea a orice puteri europene în chestia Principatelor Româneşti. Lăsând a vorbi că tuscinci marile puteri, care au garantisat integritatea Imperiei Otomane, prin însuşi tratatul de Londra au dritul şi datoria de a apăra Moldova şi Valahia ca staturi ale Înaltei Porţi, dar apoi şi trecutul ne dovedeşte că Franţa, Anglia şi mai ales Austria au intervenit ades în favorul românilor lângă curtea suzerană. Impăratul Austriei cunoaşte Moldova şi Valahia ca principaturi autonome, căci ca mare princip al Transilvaniei are trataturi încheiate de-a dreptul cu domnii acestor ţări, şi anume din 1638 şi 1685. Aceste trataturi sunt şi astăzi la putere, fiind întărite prin fermanul Porţii din 1786 şi pacea de la Şistova din 4 august 1791. In puterea tratatelor din 1638 şi 1685, neguţătorii şi mai ales păstorii transilvăneni au deosebite folosuri în Principate; tot în puterea acestora, Austria este îndrituită de a avea stărostii prin deosebitele scaune ale ţinuturilor, ş. a. (Engel, Geschichte der Walachei, 2. Theil, p. 53). La 1788 Moldova a cerut formal apărarea Austriei. La 1821 Principatele s-au deşertat de armiile otomane, după cererea Angliei. Asemenea şi mai la toate tratatele dintre Rusia şi Poarta otomană, precum şi la hotărârea intereselor Principatelor, Austria şi Anglia mai ales au făcut parte importantă. Prin urmare, existenţa politică a Valahiei şi Moldaviei este cunoscută şi de alte puteri, iar nu numai de Rusia.

    10. Acest trist tablou nu poate fi învinovăţit de exageraţie, dimpotrivă el este slăbit din altul mult mai grozav, şi care este făcut de un partizan entuziast al Rusiei, în scrierea: La Principauté de Valachie sous le Hospodar Bibesco, par B. A***, ancien Agent diplomatique dans le Levant, Bruxelles, 1847, pag. 14 et 15.

    11. Aceste închezăşluiri sunt scoase din cuvânt în cuvânt din art. 5 al tratatului de Adrionopol şi actul separat adăogit către el în privirea Principatelor.

    12. Generalul Kisselef, în ediţia Reglementului Valahiei din 1832, nu îndrăzni a cuprinde acest fel de adaus, cum îl numeşte vestita anafora a Obşteştii Adunări a Ţării Româneşti din 21 iulie 1837 (vezi în Foaia pentru minte, etc., anul 1848, nr. 29). Acest adaus s-a impus Adunării de abia la 1837 prin un ferman al sultanului, după cererea ministrului rusesc. Vezi mai sus citata scriere: La Valachie sous le Prince Bibesco, p. 45. Autorul acestei brosuri, care sub numele de B. A. *** ascunde pe unul din cei ce au făcut parte mare la redacţia Reglementului, singur mărturiseşte chipul cum această costituţie se compunea, liber de cei mai de frunte locuitori ai ţării: "Canţelaria diplomatică a generalului Kisselef, zice el, p. 30, prefăcea articol după articol lucrările Comitetelor". În Moldova, Reglementul în ediţia românească până acum încă, din porunca Rusiei, nu are tipărite capul I despre alegerea domnului, şi cap. VII, pentru organizaţia miliţiei. Ediţia franceză a Reglementului, începută a se publica în Iaşi, s-a oprit de către general-consulul Daşkov. Tipărirea a fost să i se urmeze în Lipsca; şi acolo iarăşi s-a oprit, după cererile ministrului rusesc de la Dresda, şi de abia a putut a se isprăvi la New York. Aşa acest Reglement, care astăzi se impune cu sila baionetelor, singură Rusia i-a refuzat cea întâi condiţie a valabilităţii a orice legi, adică publicitatea.

    13. Vezi manifesturile împăraţilor şi generalilor ruseşti, adresate românilor la deschiderea a fieştecăruia război în contra Turciei.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Miron Costin: De neamul moldovenilor
    Adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ.
    Vasile Alecsandri: Extract din istoria misiilor mele politice
    Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor! Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri.
    Constantin Cantacuzino: Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini
    Insă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miiazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei ajungând şi până la Maramurăş.
    Mihail Kogalniceanu: Trei zile din istoria Moldaviei
    La 25 februarie 1777, Poarta Otomană, uitând aceea ce cu 78 ani înainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karloveţ, răspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: "cum că ţara Moldovii nu poate să le o dea să le fie lor podană, fiindcă este volnică şi turcilor este închinată, iară nu cu sabia luată".
    Nicolae Iorga: Istoria lui Ştefan cel Mare
    În ziua de 2 Iulie 1504 Ştefan-Vodă cel Mare se stîngea de o moarte blîndă la Suceava, în desăvîrşita pace măreaţă ce se boltia asupra întregei ţeri pe stîlpii puternici ai biruinţilor sale.
    Constantin Cantacuzino: Istoria Ţării Rumâneşti
    Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.