Naum Râmniceanu

Rugăciune

Dumnezeule prea sfinte
Cel de toate le priveşti;
Adu-ţi de mine aminte,
Nu-n veci să mă pedepseşti.

Vezi necazurile mele
Că s-au foarte înmulţit,
Dureri, scârbe, nevoi grele,
Cu totul m-au covârşit.

Vezi a mea dărăpănare
Că sunt aproape ca să per,
Nu mă lăsa[-n] perzare,
Ajutor la tine cer.

Caută din cer jos, la mine
Şi-mi vezi focul cel aprins,
Întoarce-te-acum cu bine,
Că mai cu totul s-au stins.

Eram slobodă grădină
Ver' la cine-ar fi venit,
Cu tot felul de rod plină,
Făr-a fi nimic oprit.

Şi-acum am ajuns în stare
Mai de tot să mă sfârşesc,
Plâng, suspin fără-ncetare,
Din zi-n zi mai rău slăbesc.

Până când a ta mânie
Să petrec tot în oftat?
Întoarce-ţi a ta urgie
Vezi că m-am dărăpănat.

O tâlhărească pornire
Dodată m-au prididit,
A mea toată moştenire
Foarte rău s-au risipit.

Frică, spaimă, deodată
Peste mine au venit,
Ai mei fii, norod mult, gloată,
Pribegind m-au năpustit.

Toţi s-au răspândit departe
Prea ticăloşi ai mei fii,
Sate, şi oraşe sparte
Au rămas goale, pustii.

Întoarci-a ta milostivire
Şi-m[i] rădică acest nor,
Ai mei fii, a ta zidire
Vezi necazurile lor.

Nu mai poci avea răbdare
A-i vedea înstreinaţi,
Arat-a ta îndurare,
Ca să-i văd iar adunaţi.

Până când să fiu scârbită
Şi jalnică d-ai mei fii,
Până când voi fi mânită,
Suferind ticăloşii?

Nu eram cea răsfăţată
Cu tot felul d-adunări,
Eu eram cea desmierdată
În plimbări şi desfătări.

Şi-acum podoaba mea toată
M-au stins de pre pământ,
Nu gândesc ca vreodată
Ce-am fost iar să zic că sunt

Casele cele frumoase
D-a lor mie prea iubiţi fii,
Când să le văd luminoase
Din tunerecu cest pustiu.

Eu mă bucuram odată
D-ai mei fii noaptea umblând,
Şi-acum sunt foarte-ntristată
Noaptea de câni tot urlând.

Ale mele uliţi toate
Saltă noaptea veselii,
Şi-acuma a nu plânge nu poate,
Văzându-se că sunt pustii.

Toată uliţa-acum plânge
Sângele ce s-au vărsat,
Nu mai pot înghiţi sânge
Fie chiar şi vinovat.

Tineri, bătrâni, prunci, fecioare,
Plâng, suspină, făr' soroc,
Întoarce ceastă durere
Şi potoleşte-acest foc.