Editura Global Info / Literatură

Nicolae Filimon

Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala

Capitolul I - Slujnicăria

Pînă a nu începe povestirea tristelor întîmplări ale eroului acestei nuvele, credem de datorie a noastră indispensabilă a esplica lectorilor noştri ce înţelegem prin slujnicar şi slujnicărie; căci daca zicem slujnicar, cată să zicem şi slujnicărie, precum militar — militărie, cizmar — cizmărie şi altele mai multe ce se termină prin ar şi rie.

Slujnicăria este o societate secretă ca a francmasonilor, carbonarilor şi sansimonienilor¹, este o plantă exotică şi detestabilă, a căria naştere şi întindere în ţara noastră o datorăm sărăciei vicioase şi marei lipse de cultură morală a unei părţi din junimea noastră.

Ca societate secretă, slujnicăria are maeştrii ei, lojile, venditele, prozeliţii şi chiar cinismul ei². Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăţi tind foarte mult la degradare şi materialism.

Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întîi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dînsele şi să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia şi alte calamităţi, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.

Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala şi mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chiţul şi Biserica lui Tîrcă…

Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut.

El este totdauna un june de la douăzeci şi doi pînă la douăzeci şi cinci de anişori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat şi înmănuşat întocmai ca un lion de Paris.

Acest lux ar face pe oamenii fără experienţă să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moştenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel şi vă încredinţez cu mîna pe conştiinţă că vestmintele după dînsul sînt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decît leafa, şi această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale³.

La primul debut al aventuroasei sale juneţi, gentilomul nostru o duce binişor: înşală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier şi chiar pe birjar; iar leafa o ţine numai ca să nutrească amoraşele sale cu fetele de pe la marşande.

Aceştia sunt timpii cei mai fericiţi din viaţa gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguţătorii amăgiţi îi taie creditul şi încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfînta noastră Convenţie şi, armîndu-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, rîde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipseşte, credit nu mai are la nimeni. Ce face el oare în această critică poziţiune? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar!…

În această nouă condiţiune, spiritul său se supţiază ca firul de borangic, imaginaţia lui se înalţă pînă la al noulea cer, devine filosof peripatetic⁴, patriot şi încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcţia lui (daca are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură şi îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gîndească că această clasă despreţuită de dînsul este fenixul dezertului⁵, carele se renaşte din cenuşa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înţelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat şi puternic şi că mai toţi cei ce să rădică din noroi la putere şi bogăţie devin başi-ciocoi şi, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere şi bogăţie, ne loveşte cu copita mai des şi mai rău decît caii născuţi şi crescuţi în grajduri: în fine, slujnicarul nu voieşte să înţeleagă că ciocoiul Convenţiei este mai venal şi mai fără inimă decît acela al Regulamentului.

Slujnicarii sînt de mai multe categorii sau tagme.

Cînd face parte din ortaua poeţilor, atunci cată să fugi cît vei putea de dînsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ţi dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile şi declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs.

Nu apucă să-ţi zică bună ziua şi te înăbuşaşte cu citaţiuni din Milton, lord Byron, Victor Hugo şi alţi mai mulţi poeţi păgîni şi creştini; iar dupe aceea începe a-ţi înţepa urechile şi a te face să-ţi pierzi logica şi bunul simţ prin poezii de felul acesta:

CIOCOIUL INFERNAL

Ce groaznic întuneric!…
Şi luna cum luceşte!…
Teribil suflă vîntul!…
Şi glasul filomelei
Îmbată ochii mei!…
În aste triste locuri
Şi pline de amor,
S-arată înainte-mi
Un trădător ciocoi,
Ce ţara-ntreagă face
Să geamă surîzînd;
Ş-înfige ciocu-n sînul,
În sînul maicii sale;
Ş-a doua zi cu botul
Mînjit d-al ţării sînge,
Se plimbă prin oraş!…

Cearcă de-i spune că aceste versuri sunt făra sens şi mai întunecoase decît ale lui Numa Pompilie⁶ şi vei vedea cum te va taxa cu numele de ignorant, om fără gust şi inemic al născîndei noastre literature.

Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbeşte din jus regiae, jus papirianum⁷, cele zece şi mai în urmă douăsprezece table de plumb sau de tinichea, lex Flaviana⁸, lex scatinia de nefanda Venere⁹, Breviarum Alaricianum¹⁰, Justinian, etc., adăogînd pe la soroace cîte un ipso jure, in abrupto, ex officio şi alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte!…

Dar soiul acesta de slujnicari rămîne nulă pe lîngă slujnicarii politici.

Aceştia sînt teribili!

Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulţumeşte. N-apucă să se formeze bine un minister şi slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori şi se sileşte prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam şi trădător.

Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari¹¹ sunt două: grădina Cişmegiului pe timpul de vară şi cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanţele, de-şi varsă veninul asupra oamenilor ajunşi la putere.

De cîte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe şi vei auzi pe vreunul dintre dînşii vorbind cu agitaţiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea rîurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră şi formarea unei flote pe Marea Neagră, să ştii că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai ştii şi aceasta că slujnicarul este o fiinţă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decît să zică un cuvînt şi ţara este brăzdată cu şosele şi drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura şi instrucţia ajunge pe cea din Germania, cu un cuvînt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu ştie să se folosească de consiliele patrioţilor slujnicari şi de aceea lucrurile merg cu susul în jos.

Slujnicarul adevărat, pe lîngă alte daruri, mai are şi virtutea cumpătării; el şade toată ziua în cafenea, fără să guşte ceva, sau daca din întîmplare bea o cafea neagră sau o dulceaţă, potriveşte tocmai timpul cînd cafeneaua este plină de oameni şi pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracţiune, dar gurele rele susţin că nu plăteşte fiindcă nu are parale.

Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecţiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoţiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societăţii lor.

Iată ce este societatea slujnicarilor în simţ colectiv şi ce este slujnicarul în parte.

Capitolul II - Mitică Rîmătorian¹²

În una din nopţile lui decembriu din anul 1858, vîntul muscălesc sufla cu tărie, ploaia curgea în mari cătăţimi de apă amestecată cu zăpadă şi grindină. Pavagiul Capitalei era plin de noroi amestecat cu gheaţă; era, în fine, tempo d’innamorati, precum zice Figaro în opera Bărbierul de Sevilia.

Orologiul de la Bărăţie suna cu lene şi melancolie miezul nopţii. Liniştea solemnă a naturei nu era turburată de nimeni, afară de desele patrulii militare care străbăteau capitala în toate direcţiunile, căci guvernul dupe timpul acela, nemulţumindu-se pe întreruperea comunicaţiei provenită din furia elementelor, declarase oraşul Bucureşti în stare de asediu, ca să asigureze viaţa unuia din membrii căimăcămiii de trei, pe care umbla să-l asasineze un factor cu o sfeclă găurită sau cu o sticlă de cerneală turcească umplută cu nisip, pe care voia să o facă a trece în ochii nobilului caimacam de o bombă fulminantă.

Adevărul poate să fie altfel, dar asta nu ne priveşte. Noi facem romanţ, iar nu istorie.

Pe acest grozav timp, un june ca de douăzeci şi doi de ani, cu părul lung şi negru, acoperit cu o pălărie bombée¹³, înfăşurat într-o manta tăiată dupe moda carbonarilor şi cu galoşi de gumelastic în picioare, sta lipit de uşa galeriei ce duce la bucătăriile caselor lui Hötsch et Müller pieptănarul.

Daca cineva ar fi privit cu băgare de seamă pe acest june, ar fi descoperit în trăsurile feţei sale pe omul contrariat de fortună sau pe amorezul certat cu amoreaza sa.

Dupe ce se mai plimbă puţin, ca să-şi încălzească picioarele ce-i îngheţase de frig, se apropie iarăşi de uşe şi bătu într-însa de trei ori cu o maniereă particolară, ce avea în sine un ce misterios şi semnificativ. Puţin după aceea se auzi pe dinlăuntru un zgomot de paşi; era cineva care venea către uşă.

Eroul nostru, reluîndu-şi curajul ce cu puţin mai nainte îl pierduse, începu a striga cu o voce iarăşi convenţională:

— Rezi!… Rezi!…

— Ei, bine, aud, nu sunt surdă, răspunse vocea dinlăuntru, cu un acent de nepăsare sau răzbunare.

— Deschide-mi, Rezi dragă, c-am îngheţat de frig.

— Ba aia e vorbă, domnişorule; du-te la coconiţele dumitale de pe la marşande cu care-ţi cheltuieşti banii şi lasă-mă-n pace.

— Deschide, Rezi! Deschide, Rezişoara mea, că mă loveşte guturaiul de frig.

— Nu, nicidecum.

— Deschide, că-ţi dau o faţă de rochie.

— Nu deschiz!…

— Să fiu al dracului, daca nu ţi-oi cumpăra mîine o pereche de botine de la Ianoş pantofarul.

— Nu mă mai înşăli dumneata cu gogoşi d-astea.

— Rezi, te jur pe ce ai mai scump în lume, deschide.

Văzînd însă că sălbatica sa amantă nu deschide, începu să declame cu un accent patetic şi comic versurile acestea:

Deschide-mi, copilă,
Deschide-mi că mor;
Aibi puţină milă
De al meu amor.
Ploaia de sus pică,
Măntăluţa-mi strică.
Nu mi-e de manta,
Pricepi dumneata!…¹⁴
Că mi-e de tartan,
C-am slujit un an
Ca să-l dobîndesc
Şi să mă fălesc,
Ca un nobil mare
Cu spirit şi stare.¹⁵

Versurile acestea, pronunţate cu o mare doză de duioşie, îşi făcură efectul lor, căci inima maghiarei noastre se muie, uşa se deschise şi amanţii noştri dispărură prin întunecoasele coridoare ce ducea la sanctuariul amorului lor.

Acum, cu voie sau fără voie, o să introducem pe lectorii noştri în templul amorului acestor două turturele, ca să auză espresiunile cele înfocate prin care slujnicarul cearcă să atragă asupră-i simpatia amantei sale.

Ne facem însă datoria a îndemna pe bunii noştri lectori a-şi procura cîte o sticluţă de eter, căci parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele.

Camera în care locuia amanta domnului Mitică Rîmătorian slujnicarul era o bucătărie nemţească cu maşină.

Mobilierul ei se compunea din maşina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lînă şi o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereţi erau atîrnate o mulţime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean şi forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colţ era o oală colosală cu grăsime de rîmător şi un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză şi de ţelină. Într-un cui, dupe uşe, erau atîrnate nişte cizme ungureşti şi un pieptar de blană.

Dupe ce frumoasa Rezi deschise uşa slujnicarului nostru şi străbătu împreună cu dînsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumînare de seu şi o puse pe masă, iar dupe aceea şezură unul lîngă altul şi începură a se săruta ca nişte porumbei; apoi, dupe ce trecură acele convulsiuni nervoase, slujnicarul nostru o privi cu ochii plini de amor şi începu a-şi pleda pasiunea prin frazele următoare:

— Frumoasă Rezi!… Angel de candoare care te-ai coborît din regiunile imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să făurează trăsnetile şi fulgerile, ca să creezi fericirea unui nenorocit muritor ce te adoară precum adoară tînăra mumă pe primul ei născut, ca fanaticul principiele credinţei sale, ca avarul comorile sale!… Iubită Rezi!… Tu, care, prin fizionomia ta mai albă decît hîrtia ministerială, ai ştiut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului, aibi pietate de un om care nu trăieşte decît ca să contemple ochii tăi cei mai verzi decît granitul, buclele tale cele azurii, dinţii tăi cei de roze şi buzele tale cele mai lucitoare decît marmora. Iată-mă la genunchele tale!… Fii şeful de secţie al inimei mele şi mă voi crede foarte ferice ocupînd postul de pomojnic în amorul tău!… Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanţul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale şi politice ale amorului nostru¹⁶.

Juna bucătăreasa ascultă toate paralogiile lui Rîmătorian cu o surpriză neînţeleasă; biata fată nu mai auzise în toată viaţa ei o asemenea declaraţiune de amor atît de năbădăioasă.

Slujnicarul, luînd extazul amantei sale drept efect al poeticei sale declaraţiuni de amor, căzu la genunchile ei şi, oftînd de mai multe ori, îi zise:

— Priveşte-mă, crudo!… Iată-mă zăcînd la picioarele tale, întocmai ca robul ce geme de lanţul robiei, pe patu-mi de moarte eu zac ....................tînguios! ................................. să moară bătrînul de ani gîrbovit!... Să piară ciocoiul ce ţar-a strivit!¹⁷ iar eu, dragă Rezi, să trăiesc pentru tine. Da! pentru tine şi pentru sărmana mea ţară, ca s-o rădic din căderea la care a ajuns din cauza ticăloşilor de moderaţi!… şi deodată cu pronunţarea acestor vorbe, strînse mîna bietei femei cu atîta violenţă, încît tresări de durere. Apoi, privind pe amant cu un aer agitat, îi zise:

— Da bine, măi omule, ce ai astăzi? Ori eşti lunatec? Ce sînt întortocheturile şi învîrtelile astea? În loc să vorbim de ale noastre, ca oamenii, tu te apuci de vorbeşti cu duşii dupe lume.

Gentilomul nostru, înţelegînd că inima amantei sale nu este primitoare de împresiuni poetice, schimbă rolul şi deveni vesel şi spiritos ca un bărbier.

Metamorfoza aceasta plăcu prea mult bucătăresii.

— Aşa te voi — îi zise ea, lovindu-l pe umăr cu mîna sa cea frumoasă, dar nespălată — fii sprinten ca un Kossuthhusar, basama teremtete… ia spune-mi, cînd o să-mi cumperi faţa de rochie?

— Peste cîteva zile, iubita mea, poate şi mai curînd, daca mi-o da casierul leafa pe fevruarie¹⁸.

— Nu mă mai înşeli dumneata cu minciuni de acestea.

— Rezi, îţi jur că în săptămîna aceasta vei avea rochea ce ţi-am promis.

— Dar daca nu mi-o vei cumpără?

— Să-mi face ce vei voi.

— Adu-ţi aminte că mi-ai făgăduit de mai multe ori şi…

Capitolul III - Cafeneaua din pasagiu

În acest stabiliment, aranjat dupe moda şi gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găseşte în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanţă, domino, table, şah şi chiar bancofaro la necesitate.

Aci este locul de întîlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliţilor, căci mai toţi cei ce şed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.

Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale şi false ale vocei unui june ce cînta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida¹⁹.

Acest june atît de entuziasmat era Mitică Rîmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobîndise totul de la amanta sa.

El deschise cu repeziciune uşa cafenelii şi, străbătînd mulţimea, se opri la masa despre care vorbirăm, şezu pe un scaun, apoi, dupe ce-şi netezi părul cu mîinile, puse coatele pe masă şi începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudîndu-i de cîte ori făceau cîte un joc frumos.

În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, şi se aşezară tot la masa faliţilor.
Mitică Rîmătorian le întinse mîna la amîndoi, şi îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresîndu-se către unul dintre dînşii, zise:

— Ce noutăţi ne aduci, monşer Găinescule?

— Despre ce voieşti să mă întrebi, şer Rîmătoriane?

— Despre orice, mon ami.

— Am o mulţime de noutăţi politice, dar…

— Dar ce?

— Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei.

— Da ce, căimăcămia are spioni?

— O mulţime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă.

— Ce bombă spui, mă, omule! Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în ţară!…

— Asta se poate; dar apropo de invazie, ştii că vin muscalii?

— Cine ţi-a spus această minciună?

— Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dînd ordine ca să se repareze toate podurile şi podişcele din districtele Buzău şi Rîmnicu Sărat.

— Nu ştii tu că cui-i este foame visează codri? E! monşer, muscalii nu pot să iasă aşa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris.

— Mai ştiu încă o noutate, dar este atît de frumoasă, încît sînt sigur că o să te facă să sări de bucurie.

— Spune-o, Găinescule! Spune-o!

— Ţara noastră o să să facă împărăţie!

— Împărăţie!

— Da, amice, împărăţie; şi încă împărăţie, ştii colea, zdravănă!

— Şi pe cine o să avem împărat?

— Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru!… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de şerpi; iar noi ăştia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin!

— Numai de nu s-ar face şi el ciocoi, căci Dîmboviţa noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fîntîna Letei²⁰. Vine neamţul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea şi francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume şi, cum şed două-trei luni în Bucureşti, devin mai ciocoi decît ciocoii noştri!…

— Aşa este, nene Rîmătoriene, ai dreptate…

— Şi da şi nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu şefia ta de masă?

— Cam în doi peri.

— De ce aşa?

— Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea.

— De ce nu te consulţi cu şeful de secţie?

— Dar el este mai slab decît mine.

— Întreabă pe ajutorul mesei!

— Îl întreb şi încă foarte des, dar vai! orice consultare la dînsul mă costă cîte un prînz la Lazăr²¹, şi ar fi bine dacă aş scăpa numai cu atîta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor îşi bate joc de mine.

— Ce-ai zis, cutează să facă aceasta?

— Ba bine că nu, şi încă chiar în prezenţa scriitorilor mei!

— Şi ai putut să suferi?

— Ce eram să fac!?…

— Să-i tragi palme…

— Ce-ai zis?… Palme!

— Da, palme, să înveţe minte, ştrengarul, a nu mai rîde altă dată de şeful său.

— Ce stai de vorbeşti, amice!… Abia am cutezat să-i fac cîteva mici observaţii şi el mi-a trîntit hîrtiile pe masă şi s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă şi-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ.

— Cel mai lesne lucru din lume.

— O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu.

— De ce?

— Fiindcă n-am făcut niciodată referate.

— Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea?

— Am luat condeiul în mînă şi mi ţi-am trîntit un referat de cele tătărăşti.

— Îţi aduci aminte ceva dintr-însul?

— Îl ştiu pe tot din memorie.

— Recitează-mi-l o dată, te rog!

— Ascultă:

„Onorabilului Consiliu administrativ.

Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăzneşte a cuteza să se refere la înţelepciunea onorabilului Consiliu, şi a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei şi a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă şi consideraţie, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviinţă.“²²

— Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon!…

— Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, ştii ce mi s-a întîmplat?

— Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu.

— L-am transcris, nenişorule, pe hîrtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, ştii ce am păţit?… O! Dar este oribil!… Numai mă gîndesc şi sîngele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mînie!… Îi dau referatul în mînă, citeşte cîteva rînduri dintr-însul şi îl aruncă cît colo; apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zice cu un zîmbet batjocoritor: „Domnule şef de masă, ştii că eşti un farsor din cei mai mari ce am văzut în viaţa mea? Cine te-a învăţat să faci astfel de referate? Cum ai cutezat să-mi prezinţi o ticăloasă scriere de bucher? Afară, magarule! du-te de-nvaţă carte şi apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăţ carte! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viaţa pentru sfîntul principiu al libertăţii, egalităţii şi fraternitătii.

— Şi ce i-ai răspuns tu la aceste injurii?

— Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conştiinţă, care şi-a vîndut ţara la muscali şi la nemţi?

— Trebuia să-l faci să înţeleagă că are a face cu un om de principe şi independent.

— Aşa este, frăţiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă şi aş fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu ştie!…

— Răbdare, frate, răbdare!… Ne va veni şi nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel îşi răzbună oamenii de principe, cînd sînt atacaţi la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îţi omori timpul de cînd ţi-ai dat demisiunea?²³

— Cu amorul, bunul meu amic!

— Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinînd la picioarele ei?

— Asta nu se poate spune la nimeni.

— Afară de mine, care sînt confratele şi confidentul tău.

— Ai dreptate, tu eşti unicul meu amic şi, ascunzînd acest secret de tine, aş da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian?

— Ce însemnează această întrebare?

— Îţi voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi?

— Am auzit-o în Traviata.

— Cum ţi s-a părut?

— De minune! Cîntă mai bine decît Ponti dell’Armi.

— Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea!…

— Geamfredi, amanta ta!

— Da, amice, şi încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dînsa.

— Nu te crez!

— Să n-apuc pînă mîine, daca minţ; ba încă, la adio, m-a strîns de mînă şi mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima!…

— Măi Rîmătoriene, vino-ţi în simţiri; o fi fost slujnica Geamfredii şi ţi s-a părut că este ea. Actriţele nu se uită la ştrengari ca d-alde noi; ele caută aur, şi tu n-ai nici cinci bucăţi de aramă ca să-ţi cumperi tutun.

— Aşadar, tu te îndoieşti? Ei bine, necredinciosule, priveşte!

În momentul acela scoase din sîn un portofoliu şi dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicîndu-i cu o mîndrie trivială:

— Ţine, monşer, ceteşte acest bilet şi te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată.

Găinescu luă biletul şi citi următoarele fraze, înecat de un rîs nervos:

„Amico mio!

Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia.

La vostra per sempre,
Rachelle Geamfredi.“²⁴

Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul.

Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte şi industrie, tot cu logica de care deteseră probe pînă aci, apoi ieşiră din cafenea, cîntînd cu vocea lor de cotoi sugrumaţi, şi se duseră pe la casele lor.

Capitolul IV - Rezi

Această jună femeie era de năţiune maghiară, născută în satul Caransebeş din Transilvania. Deşi soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societăţii, natura însă o dotase cu o frumuseţe rară şi cu un suflet plin de bunătate. Ea era naltă ca un grenadier şi delicată ca un silf; pieliţa feţei sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei cei mai negri decît murile, armaţi de nişte gene şi sprîncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene, făcea dintr-însa o fiinţă adorabilă.

Daca această femeie ar fi avut nenorocirea să se nască în ţara noastră, unde corupţia şi viciul a vestejit şi încă vestejeşte cele mai frumoase flori ale societăţii noastre, ce s-ar fi făcut ea oare cu atîta frumuseţe? Desigur că ar fi închiriat o casă cu perdele roşii şi şi-ar fi vîndut corpul şi sufletul cu tereziile ca precupeţii, precum fac multe din femeile noastre. Ea însă venea dintr-o ţară în care femeia nu a deşertat pînă la drojdii cupa desfrînării; de aceea prefera mai mult sărăcia, care nu-i impunea nici un sacrificiu contrariu inimei sale, decît bogăţia şi opulenţa ce vestejeşte carminii frumuseţii şi aduce mustrarea de conştiinţă.

Trecuseră şase luni de cînd locuia în casele, sau mai bine în bucătăria domnului Hötsch-Müller, şi trei luni de cînd se afla înamorată de Mitică Rîmătorian.

La începutul acestui amor, ea se detese cu totul amantului ei, şi îl iubea pînă la idolatrie: el însă nu o iubea deloc şi încă de multe ori o maltrata.

Juna maghiară, văzînd că amantul ei nu o iubea şi nu venea pe la dînsa decît numai cînd se afla fără mijloace de a curteni pe junele fete de la madam V…, văzînd iarăşi că din acest amor nu se folosea cu nimic, părăsi pe Mitică Rîmătorian şi se înamoră cu un june maghiar din ceata lui Bontilă; şi, daca ea mai priimea încă pe slujnicarul nostru, o făcea numai cu speranţa de a-şi răzbuna o dată despre tot ce suferise de la dînsul.

Într-o zi şedea la vorbă cu noul ei amant; conversaţiunea, deşi începuse prin cele mai dulci vorbe şi mîngîieri amoroase, dar către finit ajunse la cea mai simplă proză din lume; cu alte cuvinte, începură a vorbi despre necesităţile vieţei.

— Cum o să ieşim noi în primăvară, iubite G…, zise acea maghiară; eu nu mai am decît ceea ce vezi pe mine, tu iarăşi nu ai decît paltonul acela rupt şi plin de pete. Şi deodată cu esprimarea acestor dureroase cuvinte, pieptul ei se umflă şi lăsă să iasă dintr-însul un teribil oftat întrerupt de dese suspine.

În timpul acesta G… fuma din pipa sa predilectă, cufundat în acea dulce extază pe care o simt numai adevăraţii fumători de tutun. Dar oftările amantei sale îl făcură să tresară, faţa lui se întunecă şi luă un aspect sinistru. De mai multe ori cercă să vorbească, dar cuvintele se opreau pe buzele lui cele groase şi crăpate. În fine, dupe o luptă internă de cîteva mintue şi o dulce privire ce aruncă asupra încîntătoarei Rezi, el zise:

— Ai dreptate, iubita mea; amîndoi sîntem foarte săraci şi golani; cu toate acestea nu cunosc decît un singur mijloc ca să ieşim din această tristă poziţiune!…

— Spune-mi, iubite G…, care este acel mijloc?

— Acest mijloc este să…

— Ce să…

— Ei bine, iubita mea, acest mijloc este să ne facem spioni.

— Spioni!

— Da, spioni!

— Şi la ce să obligă cineva cînd se face spion?

— La o îndatorire foarte mică. Spre exemplu: să asculţi tot ce va vorbi stăpînă-tău şi stăpînă-ta; şi cînd vorbele lor vor fi în contra guvernului, să te duci la escelenţia sa domnul poliţai, şi să i le spui.

— Dar asta este oribil! Este vînzare de suflet, pe care nu o voi săvîrşi, chiar daca aş şti că voi muri de foame…

— Atunci dar suferă, iubită Rezi, fără a te plînge în contra soartei… E! e! draga mea! Tu tremuri numai la ideea de a te face spioană, fără să te gîndeşti, sărmană copilă, că în ţara aceasta se găsesc oameni carii, în copilăria lor, n-au fost decît nişte simple slugi: dar prin spionagiul ce făceau adevăraţilor capi ai ţărei, prin vînzarea ţărei la străini şi prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnităţi ale ţării, şi-au creat stări colosale şi stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat!… Tu nu ştii că în Bucureşti există cocoane mari şi bărbaţi nobili, carii în faţa lumei trec de onorabili şi de cei mai înfocaţi patrioţi, iar noaptea intră deghizaţi în ospelul poliţiei şi tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili; şi, cu toate acestea, pe faţa lor nu se vede mustrarea conştiinţei ce oroarea trădării imprimă pe fizionomia celui mai de rînd mişel.

Rezi privi cu atenţiune pe junele maghiar şi, dupe o mică ezitaţiune, îi întinse mîna şi, strîngînd pe a lui cu convulsiune zise:

— Primesc să fiu spioană. Să trăiască spionagiul!…

— Bravo, Rezi! Acum văz bine că am o amantă demnă de mine. La lucru, iubita mea. Eu mă duc să anunţ domnului poliţai deciziunea ta de a intra în onorabilul corp al spionilor; pînă la întoarcerea mea, tu îngrijaşte de prinde pe cineva în laţ. Ieşi prin pasagiu, vezi că trec pe acolo tineri de cei frizaţi şi pomădaţi, cari cîntă arii de la operă, bănănăind din mîini ca nişte ieşiţi din minte; aruncă-le priviri amoroase, vorbeşte despre tot ce se întîmplă prin oraş şi, cînd îi vei crede ameţiţi de ajuns, adu vorba despre bomba fulminantă ce s-a aruncat în camera caimacamului, vezi ce-ţi răspund ei şi, daca vei vedea că se încurcă în vorbă, priveşte-i bine, ca să-i poţi cunoaşte la trebuinţă.

La aceste cuvinte trăsurele feţii junei maghiare se încruntară, ochii ei se roşiră întocmai ca ai tigresei în momentul cînd voieşte să dea asalt pradei sale. Ea se gîndea în acele momente la Mitică Rîmătorian, la torturele ce o făcuse el să sufere şi la ocaziunea ce-i procura noua ei meserie de a-şi răzbuna în contra lui!

Maghiarul privi cu mulţumire agitaţiunea amantei sale, apoi o părăsi plin de bucurie şi se duse să anunţe poliţiei triumful său.

Puţin dupe aceasta, un zgomot uşurel se auzi la uşa despre pasagiu. Rezi tresări şi alergă să deschiză uşa; iar dupe cîteva momente se întoarse împreună cu Mitică Rîmătorian, celebrul Don Juan al slujnicilor din pasagiu.

Ei şezură pe pat şi începură a vorbi de amor. Rezi însă era foarte picantă şi provocătoare în espresiunile sale.

— Ei bine, Mitică, zise ea cu un aer în care se vedea pînă la evidenţă răzbunarea femeii amăgită. Ei bine, amoraşul meu, sunt trei luni de cînd mi-ai promis o faţă de roche şi o pereche de cizmuliţe de neamţ şi nu mi le-ai mai dat. Ce însemnează aceasta?

— Nimic, scumpa mea Rezi, decît că nu m-am înlesnit.

— Nu te-ai înlesnit? Dar ieri ce căutai în sanie cu Eliza de la madam V…?

— Eu, cu Eliza?

— Da, Mitică dragă, dumneata însuţi şi încă te prefăceai că nu mă vezi.

— Ai dreptate, Rezi, sînt culpabil, iartă-mă!

— Să te iert!… Frumos lucru! Să te iert pe tine care mă înşeli de trei luni şi tocmai cînd te-am prins asupra faptei? Asta mi-este cu neputinţă; nu ţi-e ruşine să amăgeşti o femeie sărmană care te-a iubit din toate puterile inimei sale, pe mine care ţi-am spălat şi ţi-am călcat cămăşile, ca să placi fetelor de pe la marşande, fără să-mi plăteşti cel puţin scrobeala? Piei d-aici, sau îţi săr în cap şi te jumulesc întocmai ca pe o gîscă.

În momentul cînd Rezi voia să puie în lucrare ameninţările sale, uşa camerii se deschise şi maghiarul G…, cu mustăţile sale unse cu muc de lumînare şi cu pălăria alla Kossuth, intră în cameră.

Mai întîi se făcu o tăcere solemnă, întocmai ca la finalul actului al doilea de la Lucia; după aceea maghiarul înaintă pînă lîngă înamoratul nostru, îl fixă cîtva timp şi încordîndu-şi pumnul îi zise:

— Pe cine cauţi aici, domnule?

Nenorocitul Rîmătorian, ameţit de privirile ameninţătoare ale maghiarului, îşi aruncă ochii asupra junei bucătărese; dar în loc să întîmpine în faţa ei acele zîmbiri pline de bunătate ce-l încînta alte dăţi, ea întoarse spatele.

— Ci spune o dată, domnule, pe cine cauţi aici? adăogă maghiarul.

— Caut peee… Dooo… ba peee… Doa…

— Ţi-oi arăta eu acum pe cine cauţi. Şi deodată cu vorba băgă asprele sale mîini în părul cel frizat al slujnicarului şi mi ţi-l învîrti roată de cîteva ori; apoi, dupe ce îi dete cîteva genunche pe partea dindărăt, îl îmbrînci afară din cameră şi închise uşa.

— Cine era acel ciocoi? întrebă el pe Rezi şi ocupîndu-se cu cel mai mare sînge rece a scoate de printre degite părul cel uns şi parfumat al junelui.

— Este un calic de aceia ce umblă prin pasagiu, urlînd ca nebunii.

— Şi ce căuta aici?

— Ce fel, mă mai întrebi?

— Da de ce să nu te întreb?

— Dar bine, nu mi-ai zis tu să ies prin pasagiu şi să mă silesc a trage asupră-mi amorul vagabonzilor?…

— Da! da! îmi aduc aminte, ai dreptate, ţii! proasto, de ce nu mi-ai făcut vreun semn, poate că bietul june scăpa cu tot părul pe cap.

— Bine i-ai făcut, să se înveţe minte, că prea era obraznic.

— Ia spune-mi, ai aflat ceva de la dînsul?

Rezi rămase un moment gînditoare, apoi zise:

— Da, este unul dintre cei care au aruncat bomba în casa caimacamului.

— Este el unul dintre aceia?…

— Da, chiar dintre acei sceleraţi.

— Spune-mi, unde pot să-l găsesc la trebuinţă?

— Aci, la cafenea.

— Bucură-te, Rezi. Norocirea noastră este făcută. Adio!

El plecă.

Capitolul V - Trădarea

Pe cînd maghiarul ieşea din camera amantei sale cu capul plin de idei aurifere, sărmanul Rîmătorian se oprise dinainte cafenelei din pasagiu, ca să-şi puie părul la orînduială, apoi, intrînd repede în cafenea, se opri drept la masa faliţilor, la care se afla numai Găinescul.

Zgomotul paşilor lui Rîmătorian deşteptă pe Găinescul din visările sale cele melancolice; el întinse mîna amicului său. Dar pe cînd voia să-l salute, privirile sale căzură pe capela şi paltonul amicului său, le esamină puţin, apoi, prorumpînd într-un rîs sardonic, îi zise:

— Dar bine, şer Rîmătoriene, ce ţi s-a întîmplat? Pălăria ta, parcă ai ţinut ouă într-însa; iar paltonul seamănă ca cum ai fi măturat podul cu dînsul.

Rîmătorian luă pălăria din cap, ca să o privească, şi lăsă să se vază frezura sa în neorînduială şi şuviţe de păr căzînd pe umerii lui.

— Dar asta e grozav, Rîmătoriene! Părul tău este mai pe jumătate scos din piele.

— Curînd, amice, ajută-mi să-mi curăţ hainele şi dă-mi pieptenele tău să-mi dreg frezura²⁵.

Dupe ce sărmanul slujnicar îşi regulă oarecum părul şi vestmintele, şezu pe scaun şi începu să ofteze.

— Ce ai, amice — întrebă Găinescul — spune-mi, ce ţi s-a întîmplat?

— Ah, amicul meu, mi s-a întîmplat una mare, răspunse el.

— Spune-mi şi mie această nenorocită întîmplare.

— M-am bătut cu amorezul cel vechi al Geamfredii şi mi-e teamă că l-am omorît.

— Să-ţi lipsească această frică, căci dupe starea în care te văd, nu cred să fi suferit mult rivalul tău.

— Să dea Dumnezeu, frate, dar dupe ghionturile şi păruielile ce i-am dat, cred că l-am… şi uite parcă simţ eu însumi durerea!

— Dar bine, cum s-a întîmplat?

— Să vezi amice: mă dusesem să văd pe Geamfredi, dar tocmai pe cînd mă aflam în cea mai interesantă convorbire cu dînsa, veni amantul ei de mai nainte şi se puse între mine şi dînsa, întocmai ca umbra lui Banco din Macbeth; apoi, după ce mă fixă cîteva momente, îmi zise cu un aer foarte arogant:

"Ştii, domnule, că prezenţa domniei tale în această casă mă supără?"

"Tocmai aceasta voiam să-ţi zic eu domniei tale!…"

"Eşti un impertinent."

"Eşti un infam", îi răspunsei eu, şi deodată începui să-l croiesc pe spate cu bastonul. Ce se va mai fi petrecut dupe aceasta nu ştiu; îmi aduc aminte că m-am deşteptat din turbarea mea pe trotuarul ospelului Török.

— În deplorabila stare ce te afli acum, ar fi o mare brutalitate să nu cred ceea ce-mi spui. Dar uite, nene Rîmătoriene, starea în care te văd şi părul tău smuls cu atîta barbarism din sărmanul tău cap mă face să cred c-ai avut de rival vreun rîndaş de bucătărie sau vreun…

La pronunţarea numelui de rîndaş, faţa lui Rîmătorian suferi o mică schimbare, care încredinţă şi mai mult pe Găinescul că bănuielile lui erau adevărate; el începu a rîde cu mare zgomot, apoi, schimbînd vorba, trecu la discuţiuni politice, comerciale şi economice.

Puţin în urma acestei scene comico-dramatice, un june ca de treizeci şi doi de ani intră în cafeneaua din Pasagiul român. Noul venit avea ochii negri şi plini de flacără infernală; privirile lui fixe şi pătrunzătoare părea că caută o victimă de sfîşiat.

După ce aruncă cîteva priviri cu coada ochiului în toate direcţiunile cafenelei, zări în fine masa faliţilor şi se îndreptă către dînsa.

Această masă era înconjurată, ca totdeauna, de cei mai faimoşi slujnicari, iar Rîmătorian ocupa postul de onoare şi ţinea un discurs relativ la canalizarea rîurilor.

Dupe ce arătă nenorocirile ce suferă ţara din cauza înecăciunilor rîului Dîmboviţa, cauzată din grămădirea băncilor de nisip aduse de morile din susul rîului, decise, în mirarea tutulor slujnicarilor, a se abate rîul de la sorgintea lui, a i se adînci albia şi a se aşterne cu scînduri de brad unse cu seu, ca să nu se mai poată opri nisipul, şi atunci nu se vor mai face înecăciuni.

N-apucase să termine discursul celebrul Rîmătorian şi adunarea începu a-l aplauda şi a murmura în contra guvernului, că nu l-a orînduit membru la Comisia dunăreană.

Străinul, care voia cu orice preţ să intre în vorbă, zise cu entuziasm:

— Da, domnilor, trebuia să-l numească inginer idraulic… O!… unde am fi astăzi, daca guvernul ar încuragea pe oamenii de capacitate şi talent?… Ţara noastră ar fi ajuns la cel mai înalt grad de civilizare, dar vai!… căimăcămia de trei persecută pe toţi oamenii cu merit.

— Să nu mai vorbim despre sceleraţii de caimacami, zise Găinescul.

— Sînt buni să-i ucidă lumea cu pietre, adăogă Rîmătorian.

— Ai dreptate, replică străinul. Îmi pare foarte rău că nu cunosc pe acel curajos june care au aruncat bomba infernală în casa caimacamului, ca să-i fac complimentele mele.

Rîmătorian, văzînd că subiectul acestor laude şi incriminări l-a dat el prin disertaţia ţinută asupra canalizării rîurilor, luă un aer de o foarte obraznică modestie, apoi zise necunoscutului:

— Persoana care a aruncat bomba este unul dintre amicii mei.

— Aşadar îl cunoşti?

— Întocmai cum mă cunosc pe mine.

Faţa necunoscutului se acoperi de o bucurie infernală; el mai rămase puţin, apoi, luîndu-şi adio, părăsi cafeneaua.

Grabnica plecare şi sinistrul aspect ce luase faţa necunoscutului nu rămase neobservate de Rîmătorian şi amicii săi.

— Eşti pierdut, Rîmătoriene! esclamă Găinescul. Necunoscutul acela era un spion al căimăcămiei.

— Asta nu se poate. Nu ai văzut ce aer de sinceritate avea şi cît de bine vorbea în favoarea principiului?

— Să dea Dumnezeu să fie aşa precum zici, dar nu cred.

Orologiul suna miezul nopţii, slujnicarii se despărţiră şi luară fiecare drumul către casa sa. Rîmătorian rămase mai în urmă decît ceilalţi companioni ai săi, dar cînd ieşi din cafenea şi voi să se îndrepteze către locuinţa sa, se deşteptă în faţa unui ofiţer de poliţie, acompaniat de doi gendarmi.

— Cine este acolo? întrebă ofiţerul cu vocea sa cea răguşită.

— Om bun, răspunse slujnicarul.

— Numele dumitale?

— Mitică Rîmătorian.

— Eşti tocmai omul pe care-l caut, vino cu mine la poliţie. George! zise ofiţerul către unul din gendarmi — adu curînd o birjă; iar tu, Ioniţă — adresîndu-se către celălalt — păzeşte pe domnişorul acesta să nu fugă; şi, dacă se va împotrivi, moaie-i spinările cu teaca sabiei.

Birja veni într-o clipă. Ofiţerul şi prizonierul intrară înlăuntru, iar gendarmii încălicară pe cal şi se îndreptară către onorabila poliţie, făcînd escortă lui Rîmătorian, carele de astă dată se plimba pe contul guvernului.

Capitolul VI - Tortura cu nuiele şi cărămizi

Ajungînd la poliţie, deteră pe culpabil în mîna gendarmilor, cari îl conduseră în prizonul cel nobil, zis în limba oficială de pe atunci „odaia de cinste“, spre deosebire de închisoarea comună, numită în deriziune „bodîrlău“²⁶.

Odaia de cinste în care închiseră pe Rîmătorian era spaţioasă, bine ţinută şi foarte luminoasă; avea două paturi, o masă de scris şi cîteva scaune; în fine, nu-i lipsea nimic din ceea ce ar fi putut să ceară cineva de la o cameră ca să poată locui într-însa cu plăcere; un singur defect avea, că era închisoare şi, dupe părerea mea, o închisoare, fie mobilată întocmai ca palatul Marelui Mogol²⁷, tot nu poate cineva locui într-însa fără teroare şi mustrare de conştiinţă!…

Nenorocitul slujnicar se lăsase pe unul din cele două paturi ale închisorii şi sta cufundat în reflecţiunile cele mai triste. Zilele cele din urmă ale vieţii sale se strecurau înaintea ochilor săi; fantasme cu diferite forme bizare se prezentau înaintea lui şi-l ameninţau. Suvenire de tot felul făceau ca trăsurile feţei sale să ia cînd un aspect teribile, cînd altul dulce şi plin de amor.

Aceste dese schimbări îi veneau din aducerea-aminte despre amorul său cu Rezi şi urîtul tratament ce priimise de la barbarul maghiar. „Da! da! este adevărat, zise el, sculîndu-se din pat cu repeziciune. Ticăloasa! Ea m-a trădat! Acel grosolan maghiar, care m-a tratat cu atîta neomenie, negreşit că a fost înţeles cu dînsa; dar acel spion infam, care m-a vîndut poliţiei, nu este el oare o maşină a ei? O! infamă Rezi!… O! de trei blestemată slujnică!“

Pe cînd slujnicarul se afla în cel mai înalt grad al mîniei şi disperării sale, uşa închisorii se deschise; un gendarm nalt şi cu mustăţile răsucite intră înlăuntru şi îi ordonă să-l urmeze.

Ei ieşiră împreună şi intrară într-o altă cameră, în care nu se vedeau alte mobile decît o masă cu postav roşu, avînd pe dînsa toate obiectele necesarii pentru scris.

Lîngă această masă şedeau pe scaune doi amploiaţi poliţieneşti: unul înveştmîntat milităreşte, iar cellalt cu haine civile. Primul amploiat, ce părea a fi un agent superior, făcu un semn gendarmilor şi ei dispărură; după aceea, luînd un aer brusc, obicinuit oamenilor de meseria lui, zise slujnicarului cu o voce răguşită:

— Apropie-te, domnule!

Rîmătorian făcu cîţiva paşi înainte.

— Spune-mi, domnule, cum te numeşti? esclamă agentul poliţiei.

— Mitică Rîmătorian.

— Cum ai zis?

— Am zis, domnule, că mă numesc Mitică Rîmătorian.

— Ai părinţi?

— Am numai tată.

— Cum se numeşte el?

— Se numeşte ftore-vistier Bănică Rîmătorian.

— În ce mahala locuieşti?

— În Cuibul cu barza.

— Ce meserie ai?

— Mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proştii au meserii.

— Aşadar eşti vagabond? Scrie, logofete, că dumnealui nu are nici o meserie, zise omul poliţiei colegului său, ce sta lîngă dînsul şi nota în tacrir toate întrebările şi răspunsurile slujnicarului.

— Dar bine, domnule, eu am zis că nu am nici o meserie, de ce dar m-ai trecut în tacrir vagabond?

— Spune-mi, te rog, cum trebuie să te numesc?

— Numeşte-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani²⁸, căci sînt fecior de boier.

— Fii ce vei voi, prea puţin îmi pasă. Spune-mi cu cine te aduni mai des?

— Cu mai mulţi tineri din clasa mea!

— Poţi să mi-i numeşti pe toţi?

— Sînt atît de mulţi, încît mă tem că nu-i voi sfîrşi pînă mîine.

— Spune-mi, dar, numai pe cei mai însemnaţi dintre dînşii.

— Şi la ce vă poate folosi aceasta?

— Asta ne priveşte pe noi; spune mai curînd.

— Fă-mă să înţeleg mai întîi pentru ce m-aţi arestat şi în urmă voi răspunde catigoric la orice întrebare.

— Eşti adus înaintea mea ca să spui numele conspiratorilor.

— Ce conspiratori sînt aceştia?

— Te prefaci că nu-i cunoşti?

— În adevăr, domnule, nu cunosc nimic despre acest complot.

— Lasă dar pe mine, te voi face eu să spui şi laptele care l-ai supt de la ţîţa mumei d-tale!…

Deodată cu aceste ameninţări sună clopoţelul şi ieşiră ca din pămînt trei gendarmi mustăcioşi şi fieroşi.

— Dezbrăcaţi pe domnişorul acesta — le zise el — şi aduce-ţi ceva nuiele să-i netezim spinarea.

Gendarmii dezbrăcară pe slujnicar pînă la cămaşe, apoi ţintiră privirile asupra căpeteniii lor, carele, voind a mai întrebuinţa mijloace dulci pentru aflarea conspiratorilor, zise slujnicarului:

— Domnule, în numele onoarei şi al spinării dumitale, te rog să-mi spui numele conspiratorilor; nu mă sili să întrebuinţez mijloace barbare pentru smulgerea adevărului.

— Dar, bine, domnule, ce voieşti să-ţi spun, cînd ţi-am mărturisit o dată că nu cunosc nimic despre acest complot.

— Gîndeşte-te la ceea ce ai să suferi.

— M-am gîndit de ajuns, n-am ce să spui.

— Gendarmi, făceţi-vă datoria!

La aceste cuvinte ieşite din gura agentului poliţienesc, unul dintre zbiri apucă pe nenorocitul slujnicar de mîini, iar ceilalţi doi îl arseră de cîte două ori cu cîte o nuia de salcie.

Slujnicarul începu să se zvîrcolească ca un şarpe pus pe foc şi să ţipe ca un disperat.

— Spune-mi numele conspiratorilor şi vei fi liber, ţi-o promit aceasta.

— Dar, pentru Dumnezeu, nu ştiu nimic, răspunse slujnicarul, esprimînd durerea loviturilor prin o mulţime de contursiuni comice şi bocituri femeieşti; eu nu sunt liberal, răspunse falsul patriot, sînt cel mai mare adorator al despotismului; iubesc din convicţie Regulamentul şi privilegiile şi sînt cel mai neîmpăcat inemic al Convenţiei.

— Să se repeteze loviturile! strigă agentul de poliţie, indignat de marea laşitate a renegatului slujnicar.
Gendarmii reîncepură operaţiunea; de astă dată însă, loviturile erau teribile, căci laşitatea slujnicarului indignase chiar pe acei simpli oameni.

— Lăsaţi-mă, că spui, răspunse slujnicarul sărind ca un nebun de durerea loviturilor.

— Aştept mărturisirea ta; răspunde: cine sînt acei infami cari au aruncat bomba fulminantă în camera caimacamului?

Slujnicarul, care în adevăr nu cunoştea nimic despre istoria bombei, neştiind cum să iasă din trista poziţiune în care se afla, îngenunche înaintea agentului poliţienesc şi, cu ochii plini de lacrimi, îi zise:

— În numele lui Dumnezeu, nu ştiu nimic; ai pietate de mine, domnule, că nu sunt vinovat. Şi ca să mişte şi mai mult pe fierosul agent, îi acoperi mîinile cu sărutări şi le stropi cu lacrămi.

Agentul, însa, mai rece decît o statuie şi mai neplacabil decît destinul, îl respinse cu despreţ, zicîndu-i:

— Mizerabile! Ce sînt aceste bocituri femeieşti şi linguşiri mîrşave? Cînd ai plecat pe calea conspirării, ai crezut poate că este semănată cu roze? Ai gîndit că nu ai decît să strigi prin cafenele că guvernul este infam, trădător, laş etc…, ca să-l faci să cază şi să te ridici tu şi semenii tăi pe ruinele lui? Acesta este curajul ce cată să aibă un atlet politic? Pentru Dumnezeu, daca crezi într-însul, rădică-te dinaintea mea, căci poziţiunea în care te văz îmi face rău.

Aceste cuvinte pline de dispreţ, în loc să deştepte în inima lui Rîmătorian mîndria şi sentimentul de om, din contra îl făcu să devie mai laş şi mai tîrîtor. Dar această ticăloasă conduită, în loc să mişte inima agentului, îl irită şi mai mult.

— O să mărturiseşti, mizerabile? sau, pre viul Dumnezeu, îţi zdrobesc oasele.

Rîmătorian se păli de frică, dar tăcu.

— Să se aducă cărămizile! Curînd, cărămizile! strigă cu furie agentul.

Gendarmii ieşiră din cameră şi se întoarseră peste puţin purtînd fiecare cîte o cărămidă.

— Puneţi-l la tortura cărămizilor, repetă agentul.

— Domnule agent, ai pietate de mine, eu nu sînt liberal, o mai repet, nu sînt nici conspirator; singura mea culpă este că strig şi eu libertate şi egalitate, dar să n-am parte de tot ce voi cere la Dumnezeu, daca am fost vreodată liberal sau daca înţeleg la ce se obligă cineva cînd pronunţă aceste cuvinte.

Agentul poliţiei, uimit de poltroneria slujnicarului, zise în sine, mişcînd din cap: „Sîrmană Românie!… Iată oamenii cari au să te conducă la fericire!… Iată pretorianii tăi care o să-ţi rumpă vestmintele şi o să puie la sorţ cămaşa ta. La două lovituri de vargă, ei se leapădă de tine ca Petru de Crist şi cu toate acestea, daca soarta m-ar fi pus în poziţiunea acestui mizerabil şi pe dînsul într-a mea, desigur m-ar fi făcut să-mi dau sufletul în torturi.“

În momentele acestea faţa agentului luase o espresiune teribilă, ochii i se întunecaseră, el nu ştia ce deciziune să ia: dar după un moment de ezitaţiune esclamă:

— La tortură! La tortură, mizerabilul!

Gendarmii luară cele două cărămizi şi le puse în mijlocul camerei, alăturate una de alta, iar dupe aceea puseră pe paţient să şează cu picioarele pe dînsele, fără să se mişte cît de puţin.

Agentul privi orologiul şi ieşi din cameră, ordonînd zbirilor să ţie pe paţient în poziţiunea aceea, pînă va denunţa pe conspiratori.

Uşa prin care ieşi el ducea în pretoriul prefecturei, unde poliţaiul aştepta cu nerăbdare rezultatul torturilor.

— Ei bine, căpitane — zise poliţaiul — cum merg lucrurile?

— Rău, escelenţă!

— De ce aşa?

— Ştiu şi eu?

— Nu l-ai pus la tortura cărămizilor?

— I-am aplicat mai întîi nuielele.

— Şi a mărturisit, nu este aşa?

— Ce să mărturisească? E un nebun, un mizerabil, un poltron!

— Poate că ai dreptate, dar spionul meu de la coloarea verde mi-a spus că l-a auzit cu urechile sale zicînd că cunoaşte pe conspiratori.

— V-a amăgit, escelenţă!

— Şi ce-a putut să-l îndemne la aceasta?

— Zelul de a vă servi.

— Curios lucru!

— Ce ordonaţi să fac cu acuzatul?

— Să-i aplici tortura cărămizilor şi daca vei vedea că nu mărturiseşte ceva interesant, să-l dai pe chezăşie.

Pe cînd poliţaiul da acest ordin agentului său, un gendarm intră în pretoriu şi zise agentului că paţientul voieşte să-i vorbească.

Agentul intră numaidecît în camera torturilor şi, venind lîngă slujnicar, îi zise:

— E! vezi, aşa te voi. Spune-mi pe conjuraţi şi vei fi liber ca aerul.

— Îmi promiţi aceasta?

— Îţi jur pe onoarea mea !…

— Ordonaţi dar să scrie!

— Vorbeşte!

— Voiţi numele acelora cari au aruncat bomba?

— Tocmai aşa, domnule.

— Însemnaţi dar: C… A… a făcut bomba, iar B… D… şi I… B… a dat zece sfanţi unui trecător dupe uliţă ca să o arunce.

— Mai ai ceva de zis?

— Nimic.

Agentul intră de al doilea în pretoriul şi, înclinîndu-se înaintea poliţaiului, îi dete mărturisirea. Poliţaiul îşi aruncă privirile pe dînsa şi, prorumpînd într-un rîs omeric, zise agentului:

— Ştii, căpitane, că omul nostru este un adevărat nebun?

— De ce, escelinţă?

— Auzi, acolo, de ce! Ştii că în depoziţiunea lui sunt scrişi cei mai onorabili oameni pe cari, de-i vom aresta, va rîde capitala o săptămînă întreagă pe socoteala noastră?

— Ce ordonaţi dar să facem?

— Nimic mai mult decît să-l liberaţi!

Agentul salută şi ieşi; apoi, după ce povăţui părinteşte²⁹ pe slujnicar, îi dete libertatea.

Cîteva zile în urma acestor evenimente, capitala României se pregătea să serbeze intrarea domnitorului Principatelor Unite, ales la 24 ianuariu 1859 prin votul unanim al Camerii elective.

Piaţa Teatrului Naţional era ornată cu piramide de brazi verzi, pîntre care era aşezate în formă de mozaic miriade de candele pline cu oliu de mai multe culori. Ici-colea se vedeau falnicele obelisce egiptiene împodobite cu trofee şi însemne militare; pe balconul teatrului sta depus un cadru colosal, pe care era zugrăvit preaiubitul nostru domnitor, înconjurat de divinităţile: Justiţia, Abondinţa şi Gloria; iar mai jos, acvila şi zimbrul încadrate într-un singur spaţiu.

Palatele publice erau asemenea frumos împodobite, iar casele particularilor, situate pe strada Mogoşoaiei, se distingeau foarte mult prin ferestrile lor tapeţate cu şaluri scumpe, ghirlande de flori şi desemnuri mitologice aluzive la unirea ţărilor şi gloria domnitorului; trăsuri elegante străbăteau calea în toate direcţiunile şi, prin iuţeala alergării, da frumoaselor dame ce se plimbau într-însele un aspect eroic şi încîntător.

Această magică panoramă îmi escită gustul de a face o cursă pe stradele capitalei. Mă aruncai, dar, într-o caretă (birjă) publică şi ordonai să mă ducă spre bariera oraşului. Acolo văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, rădicat în onoarea lui Septimie Severul³⁰; înaintai spre şosea, privii frumosul joc de ape şi pavilionul gătit de municipalitate ca să priimească pe domnitorul şi să-i prezenteze pîine şi sare, după obiceiul românilor.

Dupe ce privii toate acestea cu o bucurie copilărească, mă întorsei iarăşi în Piaţa Teatrului şi luai loc pe trotoarul caselor lui Török. Privii de al doilea Piaţa Teatrului; de astă dată însă era plină de curioşi ce se îndesau întocmai ca peştii, ca să vază pe preaiubitul nostru domnitor, recomandat cu atîta căldură şi patriotism de fostul pe atunci ministru de interne prin circulara sa cea plină de poezie şi entuziasm.³¹

Trecură cîteva ore fără ca magica panoramă să ia vreo schimbare esenţială, dar cum se auzi vorba: principele! principele! poporul se puse în mişcare şi daca geandarmii nu i-ar fi temperat furia prin amerinţări şi cîteodată prin lovituri, desigur că cortegiul princiar ar fi cătat să-şi schimbe direcţiunea sau să stea în nemişcare.

În fine careta domnitorului se arătă în mijlocul unui escadrom de cavalerie; suveranul românilor, mişcat foarte mult de entuziastica priimire ce i se făcea, saluta popolul cu un zîmbet plin de bunătate, rădicînd cîteodată capul în sus, ca să mulţămească gentilelor doamne ce făceau să plouă în trăsură buchete compuse din cele mai frumoase flori şi columbre albe unite prin legături de panglice roşii.

Dupe trăsura domnitorului veneau miniştrii şi mai multe căpetenii militare ce se distinseseră în memorabilele zile de la 23-24 ianuarie.

Dupe aceştia veneau fraţii tabaci şi alţi isnafi călări pe cai negri şi strigînd din timp în timp: „Hura!… să trăiască măria-sa!…“

În urma acestor cavaleri plini de patriotism şi de curagiu, veneau trăsuri pline de dame şi cavaleri.

Pe cînd cortegiul îşi urma calea încet şi cu o gravitate maiestuoasă, un june călare pe un cal alb venea despre barieră în fuga cea mai mare a dobitocului său; el se opri în Piaţa Teatrului, şi, dînd o privire plină de neastîmpăr asupra poporului, începu a striga:

„Hura… strigaţi hura!… să mergem la Mitropolie, fraţilor, să salutăm pe măria-sa! Grăbiţi-vă, fraţilor, aideţi!…“

Popolul, fiind astfel cum l-a creat natura: vanitos, impresionabil, şi gata totdeauna a lua parte la demonstraţiuni zgomotoase, cum auzi pe june strigînd cu atît entuziasm: „Să trăiască măria-sa!“ începu a se mişca precum se mişcă undele oceanului bătute de vifor, apoi luă calea către Mitropolie, avînd în frunte pe faimosul june cu calul alb.

Acel june era Mitică Rîmătorian, amantul devotat al slujnicelor din Pasagiul român, care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioţi şi abjurase sacrul principiu al libertăţii, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul şi esageratul său patriotism.

Ce se va mai fi întîmplat dupe aceea, nu ştiu. Tot ce cunosc este că, dintr-acea zi, Mitică Rîmătorian s-a făcut nevăzut şi nu s-a mai auzit nimic despre dînsul pînă în ziua de astăzi.

Societatea slujnicarilor, aflînd despre pierderea lui, ordonă doliu general pe termen de trei luni; masa faliţilor numără acum un slujnicar mai puţin, iar Găinescul, convins că un bun patriot slujnicar nu poate fi totdeauna şi bun amploiat, îşi dete demisiunea şi intră în colegiu să înveţe carte. Numai frumoasa Rezi rămase neconsolată pentru pierderea amantului ei, trădat de dînsa, şi daca mai în urmă consimţi să ia de soţ pe complicele lui Bontilă, nu o făcu aceasta decît numai dupe un jurămînt solemnel ce făcu maghiarul că se va da la meseria măcelăriei şi va vinde în toată viaţa carne de rîmător în memoria nefericitului Mitică Rîmătorian.

Capitolul VII - Lupul îşi schimbă părul, iar nu obiceiul

Craiova, 1860 noembre 20

Iubite amice!

Tăcerea ta cea obstinată la atîtea scrisori ce ţi-am espediat probează pînă la evidenţă marea indiferinţă ce ai pentru amicii tăi. Această conduită, neputînd să o iau decît ca o dovadă că voieşti să rumpi orice relaţie cu amicii tăi, hotărîsem să încetez de a mai strica în darn hîrtia şi negreala, minus bulinele şi taxa transportului.

Cu toate acestea, evenimentele de mai multe feluri ce se petrec de la un timp în capitala Olteniei mă sileşte să iau pana în mînă, chiar în contra sentinţei poetului italian:

„Un bel tacer tutta la vita onora“ ³²

şi să-ţi scriu această leteră, care are să formeze începutul unei corespondenţe regulate sau rumperea definitivă a relaţiunilor amicale dintre noi.

Încep dar această leteră, arătîndu-ţi că demoralizarea şi corupţiunea în care a căzut o mare parte din concetăţenii noştri m-a făcut să deviu mai sceptic decît Carneade, filosoful grec³³. Am pierdut speranţa, nu ştiu ce să mai crez despre viitor.

Îmi aduc aminte cînd îmi ziceai că patriotismul este o floare delicată, care se păleşte şi moare pe dată ce o atinge aburul arzător şi pestifer al corupţiunei şi al viciului!…

Îmi aduc aminte iarăşi cînd făceai analiza acestui sacru sentiment. „Priveşte pe românii din ziua de astăzi — îmi ziceai — unde este temerea de Dumnezeu, amoarea de dreptate, modestia şi lipsa de egoism a părinţilor voştri? Unde este devotamentul lor pentru patrie, acel izvor nesecat al tuturor virtuţilor, prin care îşi apăra ţara de cotropitori? Unde sînt căpitanii lui Mircea şi Mihai cari, dupe ce se luptau ca leii la Rovine şi la Călugăreni, se întorceau la vetrile lor plini de întristare că n-au lucrat de ajuns pentru fericirea patriei lor?… Atunci ţara era respectată de străini, iar românul rădică capul în sus cu mîndrie!… Ce mare schimbare!… Astăzi nobilul nu se mai gîndeşte decît la viaţa de Sardanapal în care trăieşte şi caută plăceri noi în moliciune şi desoluţie, fără să gîndească cît de puţin dacă mijloacele prin care îşi procură acele plăceri sînt oneste sau nu!… Plebeul imitează pe nobil în toate!… Clerul a ajuns a fi numai o zicere goală, iar comersantul vinde cu cumpene strîmbe şi sărăceşte lumea întreagă prin falimente.“

Atunci te luam drept un mizantrop, căci capul meu era încă plin de visuri poetice, nu cunoşteam încă lumea. Acum însă, cînd am studiat pe om mai bine, îţi declar că împărtăşesc în toate opiniunile tale. Astăzi, dupe opiniunea mea, tot se mişcă prin ambiţiune, vanitate şi interes; patrioţii adevăraţi, a căror inimă nu s-a corupt încă de veninul viciului, sînt foarte puţini.

Noi, oltenii, am dus totdeauna o viaţă simplă şi laborioasă; dar la zile de restrişte, patria ne-a găsit la locul nostru, hotărîţi a muri pînă la unul pentru apărarea religiei şi a căminului părintesc.

De cîtva timp, însă, pseudopatrioţii şi ambiţioşii s-au înmulţit şi pe la noi; nu este loc public, nici adunare privată în care să nu auzi discuţiuni pasionate şi pline de egoism.

Între aceşti oameni fără pudoare se deosibeşte un june numit Mitică Rîmătorianu, o adevărată lepădătură a capitalei Bucureşti, trimisă Craiovei de primul minister constituţional.

Acest june în aparenţă trece de cel mai înfocat patriot şi de cel mai onest om din toată lumea; cu toate acestea, el fură de la stat şi de la particulari mai rău decît în timpii trecuţi, cînd abuzul şi corupţiunea erau încurageate.

Cunoşti, desigur, vărsarea de sînge întîmplată în Craiova la 7-8 noembre. Cred că ştii ca şi mine cauza ce a produs aceste zile de doliu pentru multe familii din oraşul nostru. Ei bine, amice, eu, împreună cu cîţiva dintre ai noştri, ce trecem în ochii unora de oameni fără sentimente şi parias ai societăţii, am făcut tot ce am putut ca să liniştim spiritele, îndemnînd pe concetăţenii noştri la paza legilor; dar, pe cînd credeam că vom fi susţinuţi de liberalii despre cari îţi vorbii, aflarăm cu destulă mîhnire că cea mai mare parte dintre dînşii îşi fumau ţigările şi îşi sorbeau ceaiul la otelul Minerva, cu cea mai mare linişte, iar Mitică Rîmătorian, căpetenia lor, gusta plăcerile amorului în braţele unei slujnice din hanu lui chir Panait!…

Afecţionatul tău amic, Arcadie Rasolescu

Post-scriptum

Sîntem siguri că mulţi din lectorii noştri o să ne scuze că, prin această scriere, am aruncat în faţa junimei generoase a ţărei noastre noroiul scepticismului şi al celor mai teribile vicii. Ca să prevenim pe amabilii noştri lectori de a ne condamna fără dreptate, venim a le da oarecare esplicaţii asupra caracterelor principale ce formează subiectul acestei scrieri.

Mitică Rîmătorian este tipul junilor ignoranţi, vicioşi, corupţi şi fără avere cari, în ardoarea lor de a dobîndi cu orice preţ mijloace ca să-şi satisfacă nişte plăceri şi ambiţiuni diametral opuse poziţiunei lor sociale, devin tîrîtori, linguşitori şi uneori chiar sperjuri. Oameni de felul acesta, din nefericire, se găsesc mulţi în ţara noastră.

Găinescul este încarnarea omului ignorant şi nătîng, care, neputînd să facă zgomot în societate prin avere şi merite, devine patriot improvizat; ia parte la toate manifestările zgomotoase şi cu lăutari, apoi, crezînd că a servit de ajuns cauza naţională, începe a poza ca amator sau mai bine peţitor la funcţiunea de director de minister şi prefect de district!… Şi ştiţi de ce se agaţă omuleţul nostru numai de aceste funcţiuni? Veţi crede poate că o face aceasta din mîndrie! Nu, domnilor! vă amăgiţi: aceea ce-l îndeamnă la aceasta este mai totdeauna necapacitatea; el ştie mai bine decît oricare că un om ignorant mai lesne poate să fie director sau prefect, căci funcţiile acestea nu cer de la dînşii (cel puţin la noi) decît a subscri corespondenţia cancelariii lucrată de alţii; pe cînd funcţiile de cap de secţiune, grefier şi cap de masă, reclamă cunoştinţe speciale, rutină şi osteneală; şi tocmai aceste calităţi lipsesc cu totul de la Găineştii societăţii noastre.

Cercetaţi cu luare-aminte lucrările administrative şi judiciare, cercetaţi (daca se poate) protocoalele Camerii şi ale Comisiei Centrale şi veţi vedea, mai bine decît mine, că Rîmătorienii şi Găineştii n-a lipsit nici chiar din acele mari corpuri de stat.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA