Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Andrei Florea Curcanul

I

Sunt vasluian de loc din satul Floreştii. Eram abia de douăzeci şi unu de ani, când îmi veni rândul să trag la sorţi. Îmi aduc aminte cu ce sfială vârâi mâna într-un vraf de hârtiuţe răsucite şi scosei no.13.

— Bun! strigară cei dimprejurul meu. Eşti băiet cu noroc.

Apoi doftorul mă dezbrăcă pănă la piele, mă căută în gât, la încheituri, mă ciocăni în piept şi-n spate, iar comandantul mă măsură cu o curăluşă să vadă dacă sunt destul de nalt, mă întrebă de tată, mamă, fraţi, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spiţa neamului, şi, după ce-mi trecu numele într-o condică, îmi zise:

— Măi băiete, n-avem ce-ţi face, ai scos număr mic, eşti sănătos şi bine făcut, n-ai nici un drept de scutire; trebuie să rămâi în oaste. Şi nouă ne trebuie voinici ca tine.

Nu bine sfârşi comandantul de vorbit, că un gulerat ce şedea lângă mine strigă cât îi luă gura:

— La tuns!

Îndată doi dorobanţi mă împinseră într-o odaie de alăturea şi mă aşezară pe un scaun; foarfecele începură să sune prin pletele mele întocmai ca secera-n prin grâu şi cât ai bate în palme mă trezii gol la cap ca un harbuz.

Nu eram, ca să zic aşa, nici vesel, nici supărat, căci tocmai bine nu puteam să-mi dau samă de ce se petrecea cu mine în ziua aceea. Numai când văzui pe tata răzemat de uşorul odăii, mâhnit, parc-ar fi rămas singur pe lume, simţii atunci că mă taie la inimă. Însă m-am stăpânit şi mi-am înghiţit lacrimile care cercau să-mi năvălească în ochi, căci îmi era frică să nu râdă satul de mine. Avui noroc că tata era om cuprins, cu popuşoi în coşere şi cu vitişoare împrejurul casei, încât el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui, numai să nu mă piarză de lângă el, şi astfel rămăsei soldat în Regimentul de dorobanţi no. 13.

Fără să mă laud, pot zice că nu-mi şedea tocmai rău în uniforma mea de dorobanţ, cu opincile bine şfăruite la picioare, cu mantaua cea lungă încinsă la mijloc cu curea, şi mai ales cu căciula cea îndoită pe ureche şi împodobită cu pene de curcan. Când mă roteam aşa prin sat pe dinaintea fetelor, care nu se prea fereau din calea mea, îmi venea în adevăr, vorba ceea, să mă umflu în pene ca un curcan.

— Măi, că fioros, mai eşti!... Îmi zicea Catrina, chicotind la spatele mele. Ai să tai mămăliga în două.

— Ian vezi-l parcă-i un ţap logodit, zicea Mărioara, trăgându-mă de mâneca mantalei. Iar eu le fugăream, le pişcam, şi, când îmi cădea vreuna la îndemânâ, îi astupam gura c-un sărutat.

Slujba mea nu era tocmai grea; căci şedeam zece zile la cazarmă şi douăzeci acasă. Ce m-a încurcat mai mult a fost reglementul pe care a trebuit să-l învăţ pe de rost ca Tatăl nostru. Noroc că ştiam câteva buche de la dascălul Chiriac din sat. Iar celelalte datorii ale slujbei: ,,La stânga, la dreapta, puşca la umăr, la picior!... le-am deprins ca apa, pentru că nu eram stângaci din fire şi mâna-mi era dată pe puşcă, pe când vânam vulpile şi căprioarele prin codrii Racovei. Când mă aflam în front mergând cu paşi măsuraţi: ,,Una, două, trei, sau când dinaintea comandanţilor cu mâna la cocardă strigam: ,,Ascult, domnule căpitan!... Să trăiţi, domnule maior!..., ar fi zis cineva că-s croit pe soldăţie. Numai de scos oamenii la munca câmpului nu eram bun, căci aveam faţa blajină şi ei nu erau deprinşi să se teamă de mine. Chiar Catrina îmi zicea că nu mă prinde când mă sluţesc.

Astfel o dusei doi ani şi mai bine în care timp mama muri, iar tata din ce în ce se gârbovea. Într-una din zile el mă chemă la o parte şi-mi zice:

— Măi băiete, eu ca mâni o să mă duc pe urmele maică-ta şi tu încă nu eşti pus la cale, n-ar strica să avem în casă o gospodină care să caute de tinereţele tale şi de bătrâneţele mele. Eu gândesc că fata Catrina, deşi nu-i bogată, dar e cuminte şi harnică, şi va ţine la cinstea casei noastre... dar tu cum socoteşti?

Aceste vorbe ieşite din gura bătrânului tată mă pătrunseră la inimă. Eu nu mă gândisem la Catrina şi nici pot zice că-mi era dragă, precum nu-mi era dragă nici o fată din sat, însă cuvintele lui erau pentru mine o tainică poruncă care părea că vine de sus. M-am dus drept la Catrina şi i-am spus voia tatei care acum era şi a mea; iar ea nu-mi răspunse nimic, ci se înroşi ca focul şi plecă ochii în jos. Aş fi voit să o sărut ca altădată, pe când mă hârjoneam cu dânsa la scrânciob, dar acum nu mai îndrăznii; de când gândul însuratului mă urmărea, mă făcusem ruşinos ca o fată mare şi vorbele nu-mi ieşeau slobode din gură. Apoi de la Catrina făcui stânga-împrejur şi mă dusei drept la căpitanul pentru a-i cere voie să mă însor, însă căpitanul îmi răspunse:

— Andrei nu-i vreme acum de însurat; în curând avem să plecăm în jos spre Dunărea cu tot batalionul din Vaslui, şi, dacă o vrea Dumnezeu să ne întoarcem sănătoşi, îţi voi fi eu nun; pănă atunci trebuie să mai îngădui, fătul meu.

— Să trăiţi, domnule căpitan! zisei eu întorcându-mă pe călcăie ca un şurub, şi fără mai multă vorbă plecai spre casă.

Tot drumul nu putui să deschid gura pentru a zice buna dimineaţa trecătorilor cu care mă întâlneam. Eram mâhnit cum nu fusesem niciodată... şi de ce, nu ştiu... că doară nici tata nu era pe pragul morţii, nici Catrina nu avea să se mărite cu altul, şi nici Dunărea nu mă spăria păn pe-acolo, căci mai fusesem eu în jos toamna cu oştirile, şi, mulţămită Domnului, m-am întors bine acasă. Cu toate aceste, inima nu-mi era la loc. Ajuns în sat, auzii felurite zvonuri care posomorau feţele; ba că ruşii trec Prutul, ba că turcii năvălesc în ţară, ba că românii intră în bătaie cu turcii ori cu ruşii, nimic lămurit, tot vorbe fără şir, însă era ceva; văzduhul părea a furtună!

Peste câteva zile un vătăjel mă chemă la primărie unde găsii adunaţi toţi flăcăii din sat, care erau soldaţi în batalionul meu. Căpitanul şedea în capul mesei cu o hârtie în mâni.

— Andrei Florea! strigă el.

— Faţă!... răspunsei eu.

— Neculai Drugă!

— Faţă!

— Petrea Doncilă!

— Faţă!

— Vasile Grăunte!

— Faţă!
Şi tot aşa mai departe ne chemă pe toţi de-a rândul după izvodul ce ţinea în mână.

— Copii! ne zise el. Avem poruncă să mergem în lagăr la Dunărea; grijiţi-vă bine armele, luaţi-vă schimburi îndeajuns, şi de astăzi în patru zile să vă aflaţi la Iaşi, de unde vom pleca împreună cu armata deacolo. Căutaţi ca nimene din voi să nu lipsească.

— Ascultăm!... răspunserăm toţi punând mâna la coardă.

Apoi ieşirăm din primărie spre a ne duce fiecare la casele noastre. Neculai Drugă se apropie de mine şi-mi zise:

— Ai auzit, Andrei?... Trebile se-ncurcă. Nu-i a bine.

— Bine, rău, n-ai ce face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i poruncă s-a mântuit. Zi că nu-ţi e tată, vorba ceea.

— Ş-apoi, ce mai la deal la vale, adause Petrea Doncilă; putem oare să ne ferim de ce-i scris să fie?... Câţi se întorc sănătoşi din bătălie şi câţi mor acasă pe cuptor? Asta nu-i voia omului, ci a Domnului.

— Bine vorbeşti, Petre, zise moş Toader a Paraschivei, un om bătrân care fusese treizeci de ani puşcaş la curtea boierească. De când aud că o să fie bucluc în jos parcă mă umflă în coş să merg şi eu. Păcat că picioarele şi mânile nu-mi sunt după inimă, căci acuma ar fi vremea să văd dacă durduliţa cu care m-am hrănit treizeci de ani mai ştie să facă treabă. Ei, băieţi!... omului nu-i e dat numai să se întindă la soare: în viaţă este şi nevoie şi voie şi dacă nu vom fi harnici să ţinem piept la nevoie, apoi mai bine să lăsăm babele să ne apere casele, iar noi să toarcem în furcă.

Grăind astfel ochii lui moş Toader a Paraschivei străluceau şi trupul lui răzemat în cârjă se îndrepta ca lumănarea. Ai fi zis că întinereşte pentru a doua oară.

— Haideţi, băieţi, cu mine, adause el, să cinstim un pahar de vin. Când vremile se înăspresc, nu-i bine să ne despărţim, fără să ne urăm unul altuia noroc bun.

Cu toţii merserăm la crâşma din sat şi ciocnirăm câte un păhar, însă mie unuia, drept să spun, nu-mi luneca vinul pe gât, căci voia bună îmi era, ca şi spuma vinului, numai în faţă, iar în inimă drojdiile grijii. Mă gândeam la tata, la Catrina, la casă, la vitele noastre, apoi la turci, la ruşi, la ghiulele, şi, luat înainte de vârtejul gândurilor, şedeam tăcut pe o laviţă fără să bag de seamă că rămăsesem în crâşmă numai cu moş Toader a Paraschivei care se uita cu milă la mine.

— Nu-ţi mai face inimă rea, copile, îmi zise el, punându-mi mâna pe umăr. Du-te acasă şi te pregăteşte de drum, căci la slujbă ceasurile sunt numărate.

Trei zile după aceea eram îmbrăcat soldăţeşte şi gata de plecare. Opincile îmi erau nouă-nouţe, mantaua curată, încât bumbii pe dânsa străluceau ca aurul, în spate aveam raniţa cu schimburile şi pe umăr puşca. Când mă dusei la tata să-mi iau bună ziua, mi se umeziră ochii, iar el, după ce mă sărută pe frunte, îmi zice cu glas înduioşat.

— Mergi cu bine, Andrei!... Dumnezeu să te apere de primejdii şi să te întoarcă sănătos acasă!
Îmi luai asemene ziua bună de la vecini, însă pe Catrina n-o găsii nicăiurea. Pe la prânz eram în crucile satului împreună cu toţi flăcăii din batalionul meu.

Bătrâni şi copii, babe şi fete, toţi, afară de Catrina, erau adunaţi împrejurul nostru ca să ne vadă plecând. Iar noi, optsprezece de toţi, eram înşiraţi doi câte doi cu caporalul în frunte.

— Puşca la umăr!... Marş!...

Atunci cu piciorul stâng înainte plecarăm. O sută de căciulit şi de pălării, o sută de năframe se ridicară deodată în aer pentru a ne ura drum bun. Tot satul ne petrecu pănă la poarta ţarinei; moş Toader a Paraschivei cu vorbe de îmbărbătare în gură veni şi el în cârja lui dimpreună cu mulţimea, iar Anton Aghiuţă, un pitic ghebos care era caraghiosul satului, se acăţă deasupra porţii strigându-ne în gura mare:

— Mergeţi sănătoşi, copii! Să-mi aduceţi fiecare câte un pistol ca să aflu cum e turcul; că ştiţi; după turc şi pistol. Tot satul porni într-un hohot de râs, iar noi le mulţămirăm milităreşte cu mâna la cocardă.

II

Greu e omului pănă a nu intra în nevoie, dar odată intrat, apoi, vorba ceea, îşi pune capul între umere şi merge orb înainte. Aşa se întâmplă şi cu mine. După ce am plecat de acasă intrând în viaţa de oştean, începui să-mi las grijile îndărăpt şi puţin câte puţin venii în cheful meu obicinuit. Un singur lucru mă mai supăra. Îmi părea rău că n-am găsit pe Catrina să-i zic rămas bun, căci, cine ştie? se putea să n-o mai văd. Cu acest ghimpe în inimă mersei pănă în sară.

Era pe la începutul lui aprilie, pe când ciocârliile se învaţă a cânta şi codrul prinde a mugurin. O lună plină şi frumoasă îmi lumina calea, când iată că la câţiva paşi de mine zării o umbră de femeie ascunsă în dosul unui frunzar. Numai o săritură făcui pănă la dânsa şi o apucai de mână.

Era Catrina, însă aşa de slabă, încât mi se păru că ochii i se mărise în cap.

— Bine că te văzui, Catrino, înainte de a mă duce la bătălie, îi zisei eu uitându-mă cu jale la dânsa. Dar ce-ţi sunt mânile aşa de răci?

— Mi-e fircă să nu mă uiţi, răspunse ea cu glas înecat în lacrimi.

— Eu să te uit!... Doar nu mă duc la joc sau la şezătoare, acolo. Roagă-te mai bine la Dumnezeu să nu mor, Catrino. Apoi, îmbărbătându-mi inima, o cuprinsei în braţe şi o sărutai pe frunte, iar ea suspină din greu şi-mi zise:

— Andrei, jură-mi că-ţi vei ţine cuvântul ce mi-ai dat!

— Jur!

— Să ştii bine, Andrei, că ceasul în care-ţi vei călca acest jurământ va fi ceasul morţii mele. Aşa simt eu că-mi este scris.

— Atunci vei trăi mult, Catrino, afară numai dacă vreun glonte îmi va curma zilele.

— Tu nu vei muri în război, adause ea c-un glas care sămăna a prorocie.

Voii să o sărut încă o dată, pentru cea din urmă dată înainte de a o părăsi, însă ea se depărtă din braţele mele şi se făcu nevăzută prin umbrile copacilor. Auzii numai din depărtare un glas care şi acuma parcă-mi răsună în inimă:

— Mergi sănătos, Andrei, şi nu mă uita!

Acuma pot să zic că-mi venise cheful la loc. Nu ştiu pentru ce, dar mă simţeam mult mai îmbărbătat de când auzisem din gura Catrinei că n-am să mor în război. Îmi închipuiam că femeile au câteodată prevestiri tainice asupra viitoruluui; iar grija ei să nu o uit îmi părea prea copilărească ca să mă mai supere câtuşi de puţin.

Trecuse miezul nopţii când ajunserăm în pădurea din valea Racovei. Acuma nu mai păzeam rânduiala pasului milităresc, ci fiecare mergea cum putea, după cum îi mergeau şi gândurile prin cap. Luna începea să se coboare pe cealaltă parte a ceriului şi umbrele se întindeau lungi pe pământ ca nişte braţe de urieşi. Îmi adusei aminte de spusa bătrânilor că aici românii se războise odinioară cu turcii şi risipise oardele lor, şi iată că acuma după atâţia amar de ani, ne veni şi nouă rândul să ne măsurăm cu dânşii... Ciudată potrivire!... Bine-a zis cine-a zis că nimene nu ştie ce-i ascuns în poala vremilor. Şi cum mergeam aşa gânditor prin acest loc udat de sânge omenesc, îmi simţeam creierii înfierbântaţi, şi nu o dată mi se păru că văd în zarea lunii răsărind din pământ tidve goale care se rânjeau la mine.
Trei săptămâni după aceea străbătusem ţara de-a lungul pănă la Dunărea pe malul căreia mii şi mii de români erau adunaţii în deosebite locuri aşteptând numai ordinul de trecere. Dar pănă când veni ordinul, în nenumărate rânduri ne jucarăm de-a mingea cu turcii, trimiţând ghiulele în cetăţile lor şi primind altele de la dânşii.

Apoi pe la mijlocul verii un pod se făcu peste Dunărea a cărui capăt abia se zărea la malul celălalt şi, înşiraţi cinci câte cinci, prinserăm a trece dincolo. Erau frumoase de văzut şirurile noastre de călăreţi şi pedeştri a căror arme străluceau la soare, mergând cu steagurile fâlfâind şi urmate de-o sută de tunuri de oţel sub roatele cărora părea că geme pământul.

— Strigaţi, copii, să trăiască măria-sa! zise comandantul, căci sunt multe sute de ani de când vulturul şi zimbrul românilor n-au călcat în ţara păgânească.

— Ura!... Să trăiască măria-sa!... strigară o dată mii de glasuri care clocotiră departe în văile Dunărei.
Inima se bătea tare în piepturile noastre, şi, hotărâţi cum mergeam pe viaţă şi pe moarte, simţeam pentru întâia dată în noi o tainică mândrie. Acum eram şi noi ceva!

Peste şase zile ajunserăm în faţa întăririlor Plevnei împotriva cărora oştirile ruseşti se frânsese de atâtea ori. Aici începu pentru noi o viaţă mai grea, mai ostenitoare, căci, fiind aproape de turci, trebuia mereu să străjuim şi să săpăm la şanţuri pentru a nu fi loviţi pe furiş. Totdeauna îmbrăcaţi şi cu arma lângă noi, totdeauna gata a sări la cel mai mic semn, dormeam noaptea somnul iepurelui şi ziua de multe ori nu ne ticnea mâncarea amestecându-se în borşul nostru glonţii turceşti. Însă omul se deprinde şi cu binele şi cu răul; fiecare îşi făcea slujba, fără să plângă, numai când cădeau ploile cele putrede, când, uzi pănă la oase, trebuia să dormim în glod, atunci fără voie ne aduceam aminte de acasă şi feţele noastre se posomorau. Dar, vorba ceea, un ceas de bine te face să uiţi un an de necaz; cum se furişa printre spărturile nourilor o rază de soare, îndată ne venea cheful la loc, şi doinele începeau să răsune în şanţurile Plevnei.

În unele locuri eram aşa aproape de turci, încât puteam vorbi unii cu alţii. Într-o zi Vasile Grăunte, tovarăşul meu, care era un poznaş şi jumătate, strigă la dânşii:

— Bre bostangii, bre ciorbagii, aşa-i că vă dorm şoarecii în pântece?... Ce nu vă închinaţi nouă mai bine?

— Minciuni spui; iaca ce mâncăm noi, răspunse un glas de la dânşii, şi în aceeaşi clipă o pâne albă căzu în şanţurile noastre.

— Asta e furată de la noi, jur pe fesul lui Mahomet!

— Cine-a zis vorba asta să-şi arate faţa, dacă-l ţine cureaua.

— Îndată, răspunse Grăunte, şi, punându-şi un fes în cap, ieşi pănă la jumătatea trupului din şanţ afară.

Atunci o ploaie de glonţi îi şuieră pe la ureche.

— Dar din voi care-i harnic să-şi arate scăfârlia, strigă el coborându-se în şanţ.

— Eu, răspunse un turc care se arătă cu o căciulă de curcan pe cap.

— Aferim! strigară ai noştri, împroşcându-l la rândul lor cu o salvă de puşti. Turcul se făcu nevăzut.

Glumele aceste uşor se puteau întoarce în rău, căci cu moartea nu-i de şuguit; dar ce era să facem?... Să ne arătăm mai mişei decât turcii asta nu se putea. E ciudat cum eu, om milos de feliul meu, trăgeam aici drept dragul în carne de om, ba încă îmi părea rău de câte ori plumbul meu mergea în deşert. Parcă nu mai eram eu băietul Andrei Florea cel blajin din sat de la Floreşti, pe care fetele îl hărăţeau, fără leac de grijă. Războiul mă încruntase în sânge şi-mi schimbase firea, şi, de-aş fi avut putere, aş fi ucis pe toţi turcii din ţara turcească, ca să se mântuie buclucul şi să mă întorc mai curând acasă. Însă treaba mergea mai încet decât doream, căci fiecare zi aducea cu sine nouă întâmplări şi nouă muncă.

După ce întăririle noastre fură isprăvite, prinserăm să umplem saci cu năsip, să facem legături de strujani şi ţarcuri de nuiele pe care românii în deprinderea lor de a porecli lucrurile le numiră "frăsini"¹. Toate aceste erau menite să slujească de apărătură în şanţurile noastre, sau să fie aruncate în şanţurile turcilor în ziua când vom năvăli asupra lor. Iar şăgile întovărăşeau necurmat lucrul.

— Măi, frăsina ta e cam înfoiată, zicea unul, mă tem că n-ai s-o poţi duce peşcheş² la turci.

— Ba e numai bună de strâns în braţe, răspundea celălalt; cu dânsa mă duc pănă în pânzele albe.

Astfel făcând treabă, glumeau între dânşii băieţii noştri după obiceiul lor din copilărie; căci, fie zilele cât de aspre şi împletite cu primejdii, ele tot se mai îndulcesc, dacă le presuri cu ceva chef şi voie bună.

III

În ziua de 30 august, o mare mişcare domnea în tabăra noastră. Ceriul era înnourat şi o ploaie subţire curgea ca prin sită. De cum se ivise zorile, generalii, coloneii, maiorii alergau călări în toate părţile dând feliurite ordine; trupele noastre se înşirau în linie de bătaie, altele se aşezau în coloane la aripi; iar după ce soarele se ridicase ca de-o suliţă, începu o groaznică împuşcătură de tunuri care mergea într-un şir ca bătaia darabanei. Erau tunurile noastre, o sută de guri de oţel ghintuite care salutau pe împăratul Alexandru de ziua lui, împroşcând cu foc în întăririle Griviţei. Fiecare lovitură spărgea, brăzda, detuna păreţii de pământ ai duşmanului. Trei ceasuri ţinu acest foc înfricoşat, apoi se opri.

Era acum soarele sus. Un mic paraclis se făcu în câmp; apoi se dădu un prânz în cinstea împăratului, la care măria-sa domnul închină cel întăi pahar. Se spune însă că măria-sa nu a deşartat paharul şi că ar fi zis cu tristeţă generalului său de alăturea:

— Mulţi băieţi de-ai mei n-au să mai vadă asfinţitul soarelui!

Apoi se împărţi mâncarea la soldaţi ceva mai mult decât de deobicei. Eram toţi tăcuţi şi gânditori ca în apropierea unui ceas de cumpănă; fiecare îşi amintea câte un dor de acasă: unul de tată sau de mamă, altul de soţie sau de copii; şi fiecare, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, zicea în gândul său: Cum mi-a fi scris! Iar eu îmi adusei aminte de cuvintele Catrinei că n-am să mor în război şi simţii atâta încredere în inimă, încât aş fi înfruntat fără grijă toate boambele duşmane. Ce putea ea să ştie, o biată fată de la ţară?... nimic... dar eu credeam, şi credinţa mântuie pe om. Poate că era numai o nădejde, o vorbă spusă într-un ceas bun, însă şi aceasta e de ajuns pentru a vărsa mângâiere în sufletul unui om a cărui viaţă atârnă într-un fir de păr.

Iar Vasile Grăunte cel poznaş, pe care niciodată nu l-am mai văzut supărat, îmi zise la ureche:

— Măi Andrei, am semne că am să mor!

Voii să îi răspund, însă el îmi curmă vorba.

— Ascultă, Andrei!... adause el; de-a fi să mor, să nu spui vestea asta mamei aşa deodată; s-o cruţi, sărmana, că-i bătrână, şi să-i dai părăluţele ce am aici în raniţă adunate din leafă.

— Ia taci, răspunsei eu, că nime nu-şi ştie sfârşitul zilelor.

— N-ai tu grijă, Andrei, că nu-mi fac eu inimă rea pentru atâta lucru. Oi căuta şi eu să-mi vând pielea cât se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înşelat.

Vasile, după ce-şi uşurase inima, spunându-mi taina lui, intră iar în firea lui obicinuită cu veselia pe faţă şi cu glumele pe buze.

Apoi după ce soarele trecu de amiazăzi, căpitanul veni în faţa noastră şi ne spune următoarele cuvinte care se pecetluiră în mintea mea:

— Copii!... Vedeţi intrările Griviţei din faţa noastră?... trebuie să le luăm din mâna duşmanilor. Voi merge în fruntea voastră, iar voi să mă urmaţi cu bărbăţie, căci cinstea şi viitorul ţării stau astăzi în mânile voastre... Să nu aveţi grijă de duşman; să nu aveţi decât o singură grijă, că el să nu râdă de voi. Acei care vor cădea pe câmpul de luptă vor fi aleşii lui Dumnezeu, căci numele lor va fi pus în rândul vitejilor ţării, şi ţara întreagă şi urmaşii urmaşilor noştri îi vor binecuvânta. Aşadar, după mine, copii, şi strigaţi: Să trăiască România!...

— Să trăiască! strigarăm cu toţii într-un glas.

Trâmbiţele dădură semnul de atac.

Căpitanul scoase sabia din teacă şi plecă înainte, iar rândurile noastre ca valurile apei porniră înspre Griviţa.

Din a dreapta mea era Vasile Grăunte, din a stânga Petrea Doncilă. Îmi era îndămână între dânşii, căci oricum erau prieteni ai mei dintr-un sat, şi, împărţită între prieteni, nevoia se uşurează Să ne ţinem bine, ne ziserăm, între noi, şi ce-a da Dumenzeu!... De ce înaintam, de ce capetele noastre se înfierbântau, iar turcii, adăpostiţi în întăriturile lor, de unde numai fesurile li se zăreau, ne primiră cu o grindină de plumbi când ajunserăm la bătaia puştii lor. Mulţi de-ai noştri căzură la cea dintâi salvă a duşmanului, dar nici unul nu dădu înapoi. Însă de ce ne apropiam, de ce focul era mai tare. Şuierau glonţii pe la ureche, treceau prin căciulă, treceau prin manta, curgeau mai deşi decât ploaia de sus, încât s-ar fi zis că iadul se deschisese înaintea noastră. Nu era chip să ne răsuflăm. Românii cădeau acum ca snopii şi ar fi căzut toţi până la unul, dacă căpitanul nostru cu sabia goală şi cu steagul în mână, n-ar fi prins să alerge în fuga mare spre a scurta calea până la duşman.

— După mine, copii... nu-i vreme să ne codim!... striga el din toate puterile.

Atunci tot şirul nostru începu să alerge cu pas voinicesc şi în câteva minute ajunse la şanţul de lângă peretele Griviţei. Cât ai clipi din ochi, şanţul fu umplut cu strujani, cu ţarcuri de nuiele, dar mai mult cu trupuri de oameni; apoi sute de scări aduse în spate fură lipite la părete, şi căciularii noştri, deprinşi din copilărie a sări garduri şi pârlazuri, se acăţără pe ele ca mâţele. Aici priveliştea se făcu îngrozitoare, căci lupta era mai de aproape, mai piept la piept; dar aceasta ne venea şi nouă la socoteală, pentru că până atunci noi trăsesem în pământ, iar turcii în carne vie. Doamne sfinte!... multe scări de ale noastre se rupse în două, multă dorobănţime căzu în şanţ, făcând pod cu trupurile lor, şi tot oameni unul şi unul, suseni³ din cei cumpătaţi la vorbă şi răbdători la treabă, însă astă dată şi dintre turci mulţi căzură ca nişte ţărci din înălţimile Griviţei, fulgeraţi de flăcăii noştri.

Căpitanul era totdeauna în frunte, acolo unde primejdia era mai mare. El se suia acum pe scară în mijlocul unei vijelii de glonţi; aproape era să puie piciorul deasupra şi să împlânte steagul în pământul duşman, când un plumb îl lovi în piept. Înainte, copii!, strigă el pentru cea din urmă dată, apoi căzu de pe scară în mijlocul nostru. Îmi veniră lacrimile în ochi, când îl văzui dându-şi sufletul, căci fusese om bun căpitanul nostru, dulce şi purtător de grijă pentru noi, iar pentru dânsul fără păsare. Îmi adusei aminte de făgăduinţa ce-mi dăduse că mă va cununa cu Catrina, după ce ne vom întoarce acasă, şi, cum îl ţineam încă cald în braţe, îmi veni un dor atât de înfocat de a-l răzbuna, încât fără voie luai steagul din mâinile lui, şi mă aruncai pe scară în ştirea lui Dumnezeu.

Vasile Grăunte şi Petrea Doncilă veneau după mine. Din nenorocire însă scara nu ajungea pănă la muchea păretelui şi trebuia să mă acăţ cu mâinile pentru a mă urca mai sus. Atunci mă simţii lovit la mâna stângă de-un tăiuş de sabie; însă în fierbinţeala luptei nu băgai de seamă, îmi făcui vânt şi sării deasupra.

Turcul care mă rănise sta gata să-mi mai dea o lovitură dar, vorba ceea, îi luai apa de la moară pocnindu-l cu stratul puştii peste scăfârlie, de s-a dus de-a tăvălugul cum s-a duce un harbuz în vale. Apoi înfipsei steagul în Griviţa!

Năvălise acum ai noştri ca furnicile din toate părţile şi, amestecându-se cu turcii, începuseră să se lupte cu ei piept la piept. Când e vorba de luptă dreaptă şi de ciomag, apoi las pe flăcăii noştri, că nu li-s mânile amorţite! Era drept dragul de văzut cum se învârteau în aer straturile de puşcă lovind câte două, trei tidve o dată, cum zburau fesurile cu creieri cu tot, cum se împlântau baionetele pănă-n rădăcină în carne de turc, încât, înăduşiţi, striviţi de puterea noastră covârşitoare, duşmanii căzură până la unul. Dar ce-i drept, şi ei s-au apărat ca nişte zăvozi!

— Aşa mai înţeleg, zise Vasile Grăunte, care dimpreună cu Doncilă şi cu mine apărasem steagul din toate puterile, plâtind cu dobândă loviturile ce ni se dăduse. Doncilă căpătase o rană la picior; eu o a doua în coaste, dar mă ţineam bine; iar Vasile Grăunte era teafăr ca oul, numai căciula şi mantaua lui se făcuse ciur.

— Asta ştiu c-a fost nuntă, nu şagă! adause el glumind. Păcat că n-am avut şi lăutari!

Nu bine însă îşi isprăvi vorba că un turc lovit de moarte, care sta lungit la picioarele lui, oftă din greu. Milos cum era, Grăunte se plecă spre el şi-l întrebă ce voieşte, iar drept răspuns turcul, care mai avea încă o rămăşiţă de viaţă, scoase un pistol de la brâu şi-l descarcă în pieptul lui Grăunte.

Acesta îşi aţinti atunci ochii într-ai mei cu o căutătură pe care nu o voi uita niciodată, apoi căzu lângă turc fără suflare.

Sărmanul Grăunte!... când mi-a spus că are semne de moarte, a grăit se vede într-un ceas rău.
Dar şi în mine s-a rupt ceva când a murit Grăunte, căci deodată puterile m-au părăsit şi am căzut jos leşinat.

IV

Eram acum în spital. Multă vreme frigurile mă chinuiră aşa de cumplit, că nu ştiam pe ce lume mă găsesc, dar într-o noapte dormii mai liniştit şi a doua zi îmi simţii durerile alinate şi capul mai deştept. Bietul Doncilă, care se afla cu mine în aceeaşi odaie, suferise şi el grozav, însă acum mergea spre bine. Când iată că văzui o mişcare neobicinuită în spital.

— Ce este? întrebai.

— Vine măria-sa doamna! mi se răspunse.

— Auzi, Doncilă!... cată să fii dezgheţat, să nu spui vreo prostie ca la noi la şezătoare.

— N-aibii grijă, că doar m-am deprins acum cu feţele domneşti, ca ţiganul cu scânteile. Nu-ţi aduci aminte colo pe Griviţa, după ce am curăţit-o de turci, că a venit măria-sa şi m-a bătut cu mâna peste umăr, zicându-mi: Te-ai purtat bine, băiete, îţi mulţămesc! Din curcan te-ai făcut vultur! Iar eu stând drept dinaintea lui cu mâna la cocardă, am strigat, de i-au trecut prin urechi: Să trăieşti măria-ta!... Dar ce spun eu?... tu n-ai de unde să-ţi aducei aminte... erai leşinat... dormeai lângă Vasile Grăunte care şi el dormea, sărmanul, însă somnul cel vecinic.

— Nu-mi mai vorbi, Petre, de dânsul, că mi se deschid ranele. Ia mai bine să vorbim de cei ce ne aşteaptă acasă, ca să ne mai îndulcim inima.

— Ei, bre!... da şi când a vra Dumnezeu să ajungem la vetrişoarele noastre, să ne facem trei cruci mari şi să sărutăm pragul uşei, că doar am avut zile câte buruiene..

Deodată se auzi zgomot afară, uşile se deschiseră în două lături şi doamna ţării, întovărăşită de multă lume, intră în odaie.

— Cine-i Andrei Florea? întrebă doamna uitându-se la noi toţi.

— Eu sunt, măria-ta, îi răspunsei.

Atunci doamna se apropie de căpătâiul meu şi mă privi cu ochi miloşi:

— Tu ai pus steagul pe Griviţa?

— Eu, măria-ta.

— Fiindcă te-ai purtat bine în faţa duşmanului şi ai apărat cinstea steagului tău, am venit să-ţi răsplătesc vrednicia. Iată Crucea Sf. Gheorghe pe care ţi-o hărăzeşte marele împărat al Rusiei, iată şi Steaua României din partea măriei-sale domnitorului. Când vei ajunge acasă, să spui părinţilor şi rudelor tale că ai câştigat aceste semne de vitejie cu preţuil sângelui tău, şi să le păstrezi totdeauna ca lucruri sfinte!

— Să trăieşti, măria-ta!

Apoi doamna îmi anină ea singură crucile pe piept; iar eu abia îmi puteam stăpâni inima, de tare ce se bătea, şi doar nu ştiu să fi făcut aşa mare izbândă.

Apoi pe când doamna se întoarse să vorbească cu ceilalţi, o duducă care venise cu dânsa, cea mai tânără din toate, cu nişte ochi negri şi gene lungi cum nu mai văzusem încă, se apropie de mine şi-mi zise:

— Andrei, aşa-i că nu mă cunoşti?

— Nu, zău nu-mi aduc aminte să vă fi văzut.

— Eu te-am căutat când aveai frigurile cele mai mari; mâni o să vin iară.

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, răspunsei eu, uitându-mă cu recunoştinţă în ochii ei cei cu gene lungi.
Doamna, după ce spuse fiecăruia câte o vorbă bună, ieşi din odaie împreună cu lumea ce o întovărăşea. Petrea Doncilă căpătase şi el Steaua României şi o privea acum cu ochii aprinşi de bucurie; fiecare primise câte ceva, câte o cruce sau câte un alt dar potrivit cu vrednicia lui, numai unul singur şedea într-un colţ şi plângea.

— Nu mai plânge atâta, că doar nu piere lumea pentru o cruciliţă, îi zise Doncilă a cărui ochi nu se dezlipeau de pe a lui.

— Ţie ţi-e uşor a zice, că dacă vei merge acasă au să creadă oamenii că te-ai bătut, dar pe mine o să mă ieie în bătaie de joc.

— N-ai rana?

— Or zice că am căpătat-o sprăvălindu-mă cu carul.

— Ai dreptate, îi zisei eu. Şi tu te-ai purtat ca toţi ceilalţi. Las, c-oi pune eu un cuvânt pentru tine când o mai veni doamna pe la noi.

Mă simţeam oarecum în drept a-i făgădui mijlocirea mea către doamna, căci ea cu mine stătuse mai mult de vorbă, şi numai mie dintre toţi îmi dăduse două cruci. Apoi, mulţămit în suflet, mă acoperii cu plapoma, închisei ochii şi prinsei să gândesc la duduca cea frumoasă... Ce deosebire între Catrina şi dânsa!... Catrina are ochi albaştri, părul galben, peliţă arsă de soare, în sfârşit, e ca toate fetele din sat, nimic mai deosebit; dar ea!... Ce ochi negri şi luminoşi!... Ce gene lungi, parcă-s stavili de lacrimi... ce gură croită numai pe zâmbet!... De mult ce gândii la dânsa, adormii, iar de mult ce-mi intra în inimă o visai.

A doua zi, când mă deşteptai, simţii o mare bucurie văzând-o la capătăiul meu. Însă acum nu era îmbrăcată cu haine alese, ci avea pe cap un tulpan alb sub care ochii ei cei negri cu gene lungi păreau şi mai luminoşi; avea la piept o pestelcă albă cu semnul crucii roşie; avea o rochie scurtă care lăsa să se vadă neşte picioruşe mici ce numai bine ar fi încăput în palma mea, şi, cum era aşa gătită, îi şedea şi mai bine decât în hainele cele alese. Îmi venea să nu-mi ridic ochii de pe dânsa.

— Cum îţi mai este, Andrei?... mă întrebă ea cu glas dulce, pătrunzător.

— Mai bine, duducă, mai bine.

— Ia spune-mi, Andrei, ce simţeai când erai în bătălie, fostu-ţi-a frică sau nu?

— Apoi, dă ce să spun?... Tocmai îndămână nu mi-a fost; dar am făcut şi eu cruce şi-am mers înainte ca toţi ceilalţi, şi, dacă am avut zile, am scăpat.

— Şi nu ţi-a venit niciodată prin gând să dai înapoi?

— Da unde se poate una ca asta, duducuţă! Nu ştii că-i scris la reglement că nu putem da înapoi decât atunci când se dă semnul de retragere? Morţi, copţi, trebuie să mergem înainte, aşa-i pravila noastră.

Vedeam că vorbele mele îi făceau mulţămire, căci ochii ei s-aprindeau şi mai viu. La vremea prânzului ea îmi răcorea mâncarea şi mi-o punea dinainte. Uneori mă pipăia la braţ, ca să-mi vadă bătaia vinelor, altă dată îmi punea mâna pe frunte să vadă dacă nu-mi arde capul şi cine, Doamne!... ar putea spune ce se petrecea atunci în mine, când îmi simţeam fruntea atinsă de mâna ei cea dulce şi moale ca bumbacul? Treceau iute ceasurile cu dânsa căci era veselă şi harnică la treabă, gata să ne dea totdeauna ce doream, şi aşa de pricepută, că parcă ne gâcea gândurile. Înspre sară ea se apropie de mine, zicându-mi:

— Andrei, caută să dormi bine, să te găsesc deplin sănătos când mă voi întoarce.

— Când vă întoarceţi?

— După o săptămână, răspunse ea, apoi zâmbind ieşi din odaie.

Aş fi voit să-i spun că-i mult pănă atunci, dar nu îndrăznii. Rămăsei deci cu inima înecată în părere de rău văzându-mă părăsit de dânsa. În zilele următoare veniră multe alte cucoane şi duduci să ne privegheze, însă nici mă uitam la dânsele; eram întruna posomorât şi vorbele mi se scoteau cu cleştele din gură. Ranele începeau iar să mă doară şi pe lângă dânsele simţeam că mi se deschide o altă rană mai adâncă în inimă. Catrina din ce în ce se depărta acum din mintea mea; mai, mai că uitasem cum e la faţă, şi cum era să n-o uit sub privirile acestor ochi ce mă ardeau ca focul? Frigurile iar îmi veniră de când mintea mi se tulburase, şi nopţile nu închideam ochii.

A şaptea zi dimineaţa uşa se deschise şi duduca cea frumoasă intră în odaie cu zâmbetul ei obicinuit. Mi se păru că un nou soare răsări pentru mine. Îndată durerile mi se stinseră, frigurile îmi încetară şi o veselie copilărească mă cuprinse. Vorbeam, glumeam necontenit, căutam să o fac să râdă şi, când îmi râdea arătându-mi albul dinţilor, sau mă privea cu ochii plini de lacrimile veseliei, simţeam atunci că-mi creşte inima de fericire. Când veni doftorul să mă vadă, ea singură îmi dezlegă mâna cea rănită, iar doftorul, văzând-o, încreţi din sprâncene:

— Vei fi destul de bărbat, îmi zise el, să mă laşi să-ţi tai carnea cea rea?

— O, da! negreşit, răspunse ea în locul meu. Auzind-o, aş fi lăsat să mi se scoată şi inima din piept. Atunci închisei ochii şi întinsei braţul. Doftorul îmi curăţi rana fără ca un singur suspin să iasă din pieptul meu, căci mulţămirea ce aveam de a o simţi lângă mine covârşea însăşi durerea. Apoi înspre sară la ceasul obicinuit ea se duse lăsându-mă iarăşi singur cu nădejdea de a o revedea peste şapte zile.
Aşa treceau zilele una câte una pline, când de urât, când de bucurie, şi ranele mele, în ciuda inimii, se vindecau acum văzând cu ochii, iar eu mă-nspăimântam când gândeam că o să vie vremea să părăsesc spitalul şi să nu mai văd pe duduca cea cu gene lungi. De ce nu vrea Dumnezeu să mor aici?... îmi ziceam uneori. Şi doar vedeam prea bine că dragostea care mă orbise era curată nebunie, însă nu mă puteam opri, precum nu se poate opri puhoiul de-a curge la vale.

Într-o zi, în cea din urmă, când am văzut-o, îmi aduc aminte că-mi dezlegă ea rana de la mână şi, după ce-o privi câteva minute, îmi zise cu faţă veselă:

— Aşa-i că acum te simţi mai bine?

Iar eu nu-i răspunsei nimic. Era aşa aproape de mine, că-i simţeam suflarea pieptului, şi-i auzeam bătaia inimii. Atunci... un vârtej îmi cuprinse creierii, îmi întunecă vederile şi, nemaiştiind ce fac, îi apucai fără veste mânile într-ale mele şi le sărutai cu atâta sete, încât ameţit, beat de fericire şi de spaimă, căzui leşinat.

Cât voi fi stat astfel nu ştiu, dar când m-am trezit eram mutat în altă odaie şi doftorul şedea lângă căpătăiul meu.

— Andrei, îmi zise el, privindu-mă răce, ranele tale sunt aproape vindecate, nu mai este trebuinţă să mai stai în spital. Măria-sa doamna m-a însărcinat să-ţi dau această pungă cu parale, ca să ai de cheltuială pe drum.

— Şi când trebuie să plec?

— Chiar acum.

— Dar este voie să-mi iau ziua bună de la cei cu care am stat într-o odaie?

— Nu-i trebuinţă.

— Aş vrea să văd măcar pe Doncilă, zisei cu lăcrimile în ochi.

— Doncilă doarme.

Aşadar, nefiindu-mi iertat să mai stau acolo, mă îmbrăcai în uniforma mea de dorobanţ, şi trist, mai trist decât ziua în care plecasem de-acasă, părăsii acest loc de care mă lega inima mea.

Douăzeci de zile lungi şi obositoare mersei pănă la Floreşti, frământat între dorul de acasă şi dorul dindărăpt, dar când ajunsei la poarta ţarinei şi văzui de departe fumul de la ursoaica caselor noastre, când mă gândii la bătrânul tată răzemat în cârjă, la ogorul şi vitişoarele care-şi aşteptau stăpânul, mi se lărgiră paşii-ntr-atâta, încât mai, mai că alergam. Pe uliţele satului care cum mă întâlnea se lua după mine, şi, când ajunsei acasă, tot satul era la uşa mea. Nu-mi este cu putinţă să spun bucuria tatii când mă văzu şi mă strânse în braţe, lacrimile curgeau păraie pe brazdele feţei lui şi, de ce se uita la mine, de ce mai mult plângea şi suspina, parcă nu-şi credea ochilor.

Apoi care dincotro începu să-mi caute cu de-amăruntul rănile, crucile, hainele cele bortite de glonţi, şi să mă întrebe de întâmplările războiului prin care trecusem. Unii cu mâna la gură se minunau, alţii râdeau şi glumeau zicându-mi că iarba rea nu piere. Aghiuţă mă cerceta mereu dacă i-am adus un pistol, ca să ştie cum e turcul. Moş Toader a Paraschivei se uita cu ochi galeşi la mine parcă i-ar fi părut rău că n-a fost el în locul meu... când deodată auzii clopotul satului sunând!...

Fără să ştiu pentru ce, îmi simţii inima gheaţă.

— Ce este? întrebai eu.

— Nimic, răspunsei Aghiuţă. Ia, biata Catrina merge la groapă. O boală năprasnică a fulgerat-o prin inimă acum douăzeci de zile, luându-i graiul şi vederile, şi tocmai astăzi a voit Dumnezeu să o ierte. S-a luptat mult cu moartea biata Catrina, ştiind că ai să vii, dar nu i-a fost scris să te vadă. Tot satul o jăleşte, că a fost bună fată, sărmana!

— Bună fată, adause tata clătinând din cap. Iar eu am simţit atunci că un nour îmi trece pe dinaintea ochilor, şi sunetul cel de clopot m-a pătruns într-atâta, că şi astăzi parcă-l aud!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA