| Editura Global Info / Literatură |
Nicolae Gane
Şanta
La Şanta, la crâşmăreasă
Cu ochi mari de puică-aleasă,
Bea Codrean, se veseleşte,
Cu Şanta se drăgosteşte.
Poezii populare, Alecsandri
I
Într-un fund de pădure unde se-mpreună două râpi adânci, hăţaşe de vulpi şi de lupi, ardea un foc în jurul căruia doisprezece oameni şedeau culcaţi la pământ şi sfătuiau între dânşii. Căciulile lor ţurcăneşti, de blană de oaie brumărie, îndesate pănă la sprâncene, mintenele de aba albă, împestriţate cu găitane negre şi aninate câte pe un umăr, mănunchiurile de cuţite ce ieşeau din turetce şi oţelele de pistoale ce străluceau în curălele de la brâu, le dădeau o înfăţişare fioroasă, văzuţi mai ales noaptea prin desimea copacilor luminaţi de foc. Ceva mai departe sub crengile unui stejar frunzos se vedea o piramidă de puşti pe ţevile cărora se oglindeau scânteile, şi mai departe încă, la marginea întunericului, unde focul nu mai arunca decât slabe luciri, doisprezece cai priponiţi păşteau printre copaci.
— S-au înăsprit vremile, zise unul dintre cei doisprezece tovarăşi cătră vecinul său, care sta lungit la pământ şi fuma leneş din lulea.
— Da, răspunse celalalt, cucul nu ne mai cântă în faţă de-un timp încoace parc-a perit sămânţa călătorilor cu bani.
— Numai Manoli e mai norocos dintre noi.
— Ba că chiar! răspunse Manoli. Întâlnii şi eu o biată babă, c-un dinte în gură şi c-un suman în spate.
— Şi ce ai făcut?
— I-am luat sumanul.
— Dar baba?
— Baba?... i-am dat răvaş de drum c-o palmă peste obraz.
— Bine, dar ce zice căpitanul de toate aceste?... Cât o să ne facă să mucezim cu mânile în buzunare?
— Căpitanul?... Căpitanul nu-şi bate capul cu noi.
— Ce fel nu-şi bate capul?
— Apoi trebuie să ai puhăiele pe ochi şi lapte în loc de creieri, pentru ca să nu vezi şi să nu înţelegi ce se petrece.
— Ce se petrece?
— Căpitanul are gărgăuni de muiere în cap.
— Am înţeles!...
Aşa, măi Alexa!... Lupul s-a prefăcut în miel şi se gudură la picioarele crâşmăresei Şanta. Nu vedeţi că în toate nopţile el lipseşte dintre noi?
— Nu-i vorbă că crâşmăreasa e frumoasă, băgă de samă un al treilea, dar dragostea şi căpitănia nu merg împreună. Trebuie să-şi aleagă una din două.
— Da!... da!... răspunseră cu toţii, că de nu!...
— Că de nu!... strigă sărind în picioare Duman, un hoţ nalt, spătos, cu sprincenele posomorâte, că de nu!... îi vom arăta dacă cuţitele noastre ştiu sau nu a tăia în carne macră. Meargă să toarcă în furcă, iar nu să ţie puşca în spate şi să steie în fruntea a doisprezece voinici ca noi. N-am lăsat doar satul şi târgul ca să venim în codru să ne muierim. De aceea ascultaţi-mă pe mine: când va veni căpitanul, să-i spunem să-şi caute de drum. Ne-am săturat de zile fără treabă şi nopţi cu prea multă odihnă.
— Bine vorbeşte Duman, strigară cu toţii, să-l însărcinăm să spuie căpitanului hotărârea noastră şi să-l alegem pe dânsul căpitan.
— Pe mine?...
— Pe tine.
— Juraţi!... zise Duman, scoţând cuţitul din teacă.
— Jurăm!... răspunseră ceilalţi, încrucişând cuţitele cu el.
Dar n-apucase să se piardă în sânul codrului ecoul acestui de pe urmă cuvânt jurăm, că un tropot de cal se auzi în apropiere, şi, iute ca fulgerul, un om descălecă şi se înfăţişă dinaintea hoţilor. Era căpitanul.
— Ce larmă se aude între voi?
Toţi muţiră dinaintea lui, văzându-i fruntea încărcată de mânie.
— Nu răspunde nimene? adause el cu un glas care răzbătea ca tunetul în inimile lor.
Atunci Duman spătosul, ieşind din grămada hoţilor şi punându-se în faţa lui, îi zise cu ton hotărât:
— Căpitane!... Tovarăşii mei m-au însărcinat să-ţi spun că ei s-au săturat să-şi vază puştile totdeauna pline şi pungile totdeauna deşarte, că ei n-au venit în codru să prindă vrăbii, nici să culeagă urzici, nici să ofteze de dor de muiere; şi dacă tu ai ajuns a fi de râsul crâşmăresei Şanta, apoi ei s-au hotărât să nu te mai asculte şi şi-au ales alt căpitan. Ce răspuns să le dau?
Mii de scântei scăpărară sub genele căpitanului la auzul acestor cuvinte.
— Iată răspunsul, zise el, şi, scoţând un pistol de la brâu, îl descărcă în pieptul lui Duman, care, învârtindu-se pe călcâie, căzu mort pe loc.
— Mai are să-mi spuie cineva ceva?... adause căpitanul.
Nici o vorbă, nici o şoaptă nu ieşi din pieptul hoţilor încremeniţi.
— Ascultaţi, copii!... zise el cu un glas poruncitor de care erau deprinşi să tremure cei mai aprigi din banda sa. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilic1, de bir, de havalele2, care vă topeau munca şi vă uscau puterile, cine v-a pus puşca-n mână şi v-a insuflat dor de voinicie, voi care nu eraţi deprinşi decât să salahoriţi prin târguri şi să scurmaţi pământul pe la ţară? cine v-a dat codrul în stăpânire cu toate poticile şi poienile lui şi v-a învăţat să prindeţi ursul în bârlog şi să împrăştieţi poteraşii ca cârdurile de potârnichi, dacă nu eu, căpitanul Codrean?...
— Aşa este!...
— Atunci care-i nemulţumirea voastră? Se crede oare cineva mai vrednic decât mine să vă fie căpitan? Să iasă acela aice la lumină şi să se măsoare cu mine.
Zicând aceste cuvinte, căpitanul Codrean sta drept ca un stâlp dinaintea lor, cu faţa ameninţătoare, cu buzele tremurând de mânie şi aştepta. Nime nu ieşi la luptă.
— Vă iert pentru astă dată, copii; însă să nu mai cerce nimene să-mi surpe drepturile, căci, pe sfântul Dumnezeu, va merge după Duman!... Şotrea, vino încoace!... Să te îmbraci în haine de cerşetor, să-ţi prefaci faţa şi mersul şi mâne în zori de ziuă să pleci la Iaşi, să afli ce se petrece. Am auzit că o poteră mare, mai mare decât totdeauna, are să năvălească asupra noastră. Caută să-i ştii numărul şi drumul pe unde are să apuce.
— Ascult.
Aceste zise, Codrean descinse pistoalele de la brâu, lepădă cuţitul, aruncă puşca din spate şi, intrând între hoţi cu mânile goale, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, se lungi la pământ în apropierea focului, şi-şi aprinse cu linişte luleaua, iar hoţii, devenind blânzi ca nişte miei, abia îndrăzneau să se uite în ochii lui, într-atâta ştia el să-i stăpânească.
Codrean era nalt, frumos, însă de-o frumuseţă sălbatică, la vederea căreia orice om se simţea cuprins de mirare şi spaimă totodată. Braţul său vânjos nu întâlnise încă piept omenesc care să-i stea împotrivă şi glonţii săi niciodată n-au mers în deşert. Codrean avea un al doilea suflet, un cal roib, fugar de viţă, care muşca în carne de poteraşi ca-n iarba pământului, şi-l ducea totdeauna unde erau duşmanii mai deşi, căci acolo îi plăcea lui Codrean să se hârjonească cu moartea. Codrean se primbla pe drumuri, prin sate, prin târguri, totdeauna cu alt nume, cu alte haine, cu altă figură, încât nime nu-l cunoştea; dar era destul să se auză de numele lui ca să se cutremure însuşi scaunul domniei.
Multe poteri au fost risipite de dânsul, căci el şi cu ai lui plăteau în luptă unul cât zece, şi multe pungi de bani erau puse preţ pe capul lui, dar Codrean zicea că, mai degrabă se va găsi cineva care să răteze titva Ceahlăului decât să răpuie capul lui.
II
Un om cu barba sură, c-o pălărie turtită îndesată pe ochi, îmbrăcat într-un suman zdrenţăros şi c-o traistă pe umere, mergea înspre Iaşi şovăind şi şchiopătând prin colbul drumului, sprijinit de subsuoară pe o cârjă de lemn.
— Daţi la sărmanul, la ologul! zicea el, întinzând mâna la trecători, care îi dădeau fiecare după inimă şi după putere, câte un ban roş sau câte un ban alb, primind în schimb bogdaprostele sale. Iată că cerşitorul întâlneşte la jumătatea drumului sub umbra unui copac o căruţă cu un cal poposind. Calul era mic şi îndesat, un cal vânjos de munte, împodobit cu canafuri şi clopoţei, iar în căruţă şedea într-un cot un om rumăn la faţă, bine hrănit, cu musteţele subţiri, cu capul cam între umere, având mijlocul încins într-un şal de lână lat pănă pe subsuoară şi peste şal caţaveică albastră cu blană de vulpe.
— Dă la sărmanul, la ologul! zise cerşitorul cu glas rugător.
Omul cu caţaveica albastră încreţi din sprincene, căută în pungă şi stătu câtva timp pe gânduri: "Aice am aur, îşi zise el, aice argint, aice aramă, dar nu-i destul de măruntă".
— N-am parale, dragul meu, iartă-mă, răspunse el.
— Dumnezeu să te ierte! Dă-mi măcar o bucăţică de pâne, că n-am mâncat de trei zile.
Omul cu caţaveica albastră încreţi iarăş din sprâncene şi căută într-o desagă: "Aici am pâne pentru mine, aici un curcan fript. E prea bună mâncare pentru un calic".
— Iartă-mă, că n-am ce-ţi da, întâmpină el, căci n-am eu singur pentru mine.
— Domnul să-ţi deie!... Dar, dacă nu-ţi va fi cu bănuială, ia-mă măcar în căruţă pănă la Iaşi, căci sunt olog de picioare şi nu pot merge pe jos prin arşiţa soarelui. M-oi pune aşa pe marginea căruţei cu picioarele afară, ca să nu te supăr.
Omul cu caţaveica albastră, făcându-şi socoteală că aceasta nu-l costă nimic, fiindu-i căruţa sănătoasă şi calul voinic, îi zise cu un aer de binefăcător:
— Haide.
— Dumnezeu să-ţi scurteze calea şi să-ţi lungească zilele, răspunse cerşitorul închinându-se adânc.
Biciul plesni în aer şi calul plecă în trap mare, ridicând valuri de colb în jurul căruţei.
— Se mai aude vorbind pe aice de Codrean? întrebă, după câtva timp de tăcere, stăpânul căruţei.
— Se aude şi nu prea.
— Dar de Şanta?
— De Şanta?... Aşa ş-aşa.
— Drept să fie că-i încurcată cu hoţul?
— Ha!... ha!... ha!... răspunse cerşitorul cu un râs prostesc. Aşa vorbesc oamenii... ştii cum sunt oamenii.
— Auzi, Şanta... care e aşa de frumoasă, încât ar putea să fie soţie în dreptate a oricărui boier mare din Iaşi!...
— Codrean nu-i şi el cât un boier? băgă de seamă cerşitorul.
— Boier, da! cu mâna în punga altora, şi care mâne-poimâne o să moară în ştreang... Ce păcat!... Ce ruşine, să trăiască c-un asemene om în nelegiuire!
— Ai dreptate, zău, muierea pentru un hoţ nu-i bună decât pentru a-l da pe mâna poteraşilor.
— Bine zici tu, aşa o să facă şi Şanta, sunt sigur; şi dacă nu va face ea, voi face eu, căci vreu să o scap de afurisitul de haiduc, care o pângăreşte pe dânsa şi neamul ei.
— Să-ţi ajute Dumnezeu! zise cerşitorul c-un aer cuvios. Dar cum vei face aceasta?
— Foarte uşor, doar eu sunt fratele Şantei!
— Frate!... zise cerşitorul tresărind.
— Frate!... da!... însă frate numai de sânge, dar nu şi de inimă.
În acest timp căruţa înaintase iute, soarele se coborâse spre asfinţit, şi iată-i ajunşi la marginea târgului.
— Acum fă bine de te coboară, zise omul cu caţaveica albastră.
Cerşitorul se coborî cu mii de bogdaproste, şi căruţa, intrând răpede în târg, se pierdu prin cotiturile uliţilor. Acest om care se declarase a fi fratele Şantei şi duşmanul lui Codrean se numea Stanciu răzeşul, om cunoscut prin averea şi zgârcenia sa în tot ţinutul în care locuia. El era bun de gură, meşter la corciocuri3, răbdător la judecată; postea toate posturile şi mergea des la biserică, căci pentru multe păcate avea de cerut iertare de la Dumnezeu. Dragostile Şantei cu Codrean îi stăteau pe inimă nu atât pentru necinstea ce se revărsa asupra ei, cât pentru miile de galbeni ce erau puse preţ pe capul hoţului, şi pe care el, ca frate, putea să le câştige mai lesne decât oricine.
Şi ce rău făcea el cu aceasta?... Prinzând hoţul, mântuia lumea de un rău; el punea banii la chimir, iar pe sora sa, întorcând-o la calea dreaptă, o ridica la neamuri. Astfel, şi interesul, şi conştiinţa se împăcau de minune. El merse drept la armaşul cel mare, şi, închizându-se cu dânsul în odaie, îi descoperi dragostile haiducului cu sora sa, îi spuse cum el mai în toate nopţile petrecea nevăzut de nimeni la crâşma Şantei, cum acolo, cu oarecare ghibăcie, l-ar putea prinde ca din oală, şi în cele din urmă ceru un ajutor de oameni, îndatorându-se a-i aduce capul lui Codrean fără sminteală, sub condiţia numai de a i se da miile făgăduite de domnie.
Armaşul mulţămi răzeşului pentru vajnica descoperire făcută, îi făgădui pentru a treia zi de dimineaţă cincizeci de călăraşi cu armele şi merindele trebuitoare, şi, cât pentru miile de galbeni, primi a le împărţi drept în două.
Stanciu răzeşul se supuse cam cu voie, cam fără voie la această din urmă tocmeală, şi, după ce toate fură bine chibzuite şi puse la cale între dânşii, deschise uşa spre a ieşi din casă, când deodată, se împiedecă de-un om ce sta afară lungit lângă prag de-a curmezişul uşei.
— Cine-i acolo? strigă armaşul cu îngrijire.
Omul culcat nu răspunse nimic; el horăia pe nas ca un hogeag şi mirosea a vin ca o pivniţă.
— Cine să fie acesta, zise armaşul, şi ce caută la uşa mea?
— Ian stăi!... ian stăi!... răspunse răzeşul uitându-se cu pătrundere la omul care horăia. Oare nu cumva?... Ian să vedem!...
Apoi plecându-se pe el, începu să-i cerceteze figura şi hainele, îl întoarse în toate părţile, căci omul, fiind beat, nu făcea nici o împotrivire şi, după câtva timp de cugetare:
— Nu zise el, mi s-a părut deodată că samănă, dar m-am înşelat.
— Samănă, cu cine?
— Cu un cerşitor care a venit cu mine în căruţă pe drumul Vasluiului... dar oricum fie... mai bine e să-l închizi până ce te vei încredinţa cine-i şi de unde-i.
— Nu-i lucru curat, adause armaşul, clătinând din cap. Hei soldaţi! luaţi pe acest beţiv şi-l puneţ în başcă sub pază, iar mâne dimineaţă să-l aduceţi înaintea mea să-l cercetez.
Porunca fu îndată îndeplinită, Stanciu răzeşul îşi luă ziua bună de la armaş, şi, după un popas de câteva oare, se îndrumă în aceeaşi noapte spre Vaslui, ocolind crâşma Şantei; iar omul cel beat, îndată ce se simţi singur în odaie, unde fu închis spre siguranţă, se râdică încetişor pe picioare şi ascultă cu luare-aminte la uşă.
Bun... zise el... nu-i nimene... Nătărăii!... Ei nu ştiu că nu este broască în lume pe care Şotrea să nu o poată deschide... Uf!... prin ce feredeu am trecut; de mă cunoştea tâlharul de răzeş, pace era de mine!... De acum la lucru... ba nu, să mai înnopteze puţin... cincizeci de călăraşi cu armele şi merindele trebuitoare au să plece peste trei zile la crâşma Şantei... ce chef!... ce chef!... câţi oare se vor întoarce înapoi?... Ei nu puteau împărţi miile pentru capul căpitanului, şi eu nu dau trei parale pe capul lor... S-a făcut noapte... lună nu-i... de minune... să te văd, măi Şotrea!...
Atunci el băgă mâna într-un buzunar ascuns, scoase o barbă minciunoasă şi şi-o lipi pe sub fălci.
"Iată-mă-s din tânăr, bătrân; ş-apoi cum ştiu eu să-mi încrucişez ochii şi să-mi strâmb gura, nici dracul nu mă mai cunoaşte."
Pe urmă îşi întoarse pe dos minteanul care avea două feţe.
"Alt om, alte haine... De acuma la treabă, copile, şi cu socoteală, cu chibzuinţă, să nu ne înecăm la mal, vorba ceea!"
Astfel grăind cu sine, el scoase din tureatca ciobotei o cheie, o pilă şi un cleşte.
"Să vedem unde să lucrăm, se întrebă el, la uşă sau la fereastră?"
El se gândi mult, observă mult şi, în sfârşit, se hotărî pentru fereastră, care nu era mai naltă deasupra pământului decât de un stat de om. În câteva minute gratiile fură tăiate şi, întocmai ca o şopârlă, hoţul lunecă de pe fereastră în josul zidului, se tupilă un moment în întuneric, şi văzând că străjile sunt departe de dânsul, o luă la picior, zicând: "Să ne vedem sănătoşi, căpitane armaşe!"
Mai multe puşti detunară în urma lui, însă plumbii atinseră streşinile caselor şi vârfurile copacilor, iar el coti în dreapta şi în stânga aşa de bine, că i se pierdu urma cu desăvârşire.
În acelaş timp Stanciu răzeşul cu căruţa şi cu calul său mic şi îndesat se întorcea în pas la Vaslui, însă pe un alt drum decât pe acela pe care venise, căci o îndoială îi rămăsese în suflet despre asemănarea ce i se păruse că există între beţivul de la uşa armaşului şi cerşitorul care venise cu dânsul; şi cum mergea încetişor, el gândea felurite lucruri: la Şanta, la Codrean, la chipul de a-i prinde, apoi la bănişorii ce avea să-i capete, la o răzeşie frumoasă pe care-şi pusese ochiul să o cumpere, când iată că, deodată... se văzu oprit în mijlocul drumului fără veste, şi un glas sălbatic îi răcni în faţă:
— Cine vine?
— Om bun! Creştin pravoslavnic!...
— Dracul să te ieie... hai la căpitanul!...
— Pentru ce să merg la căpitanul? săracu de mine!... Poftim ceasornicul, poftim punga! numai lasă-mă în pace... viaţa mea n-are la ce să-ţi fie bună.
— Vino după mine, fără vorbă lungă, c-acuş îţi măsur spatele cu stratul puştii.
— Maică Precistă!... Maică Precistă!... în ce capcană am intrat?... Sfinţi patruzeci de mucenici, scăpaţi-mă!...
Şi bietul Stanciu se văita, de-i mergea gura la ureche.
Dar neavând chip de împotrivire, el se dete jos din căruţă şi urmă tremurând pe omul care-l oprise în drum. Începuse acum a se revărsa de ziuă. Un alt om, mustăcios, c-o sabie lungă aninată de şolduri, îi ieşi în cale strigând aceleaşi cuvinte înfricoşate:
— Cine vine?
— Om bun, cu frica lui Dumnezeu... nu mă omorî, că am o casă de copii!
— Taci din gură, mişelule!... De unde vii?
— De la Iaşi.
— Unde mergi?
— La Vaslui.
— Mai întâlnit-ai pe cineva pe drum?
— Nu.
— Cum? n-ai auzit despre vreo pregătire de poteră?
— Ba da!... Ba nu!... Ia să-mi aduc aminte.
— Spune tot ce ştii, că-ţi scot măselile din gură.
— Mă rog, nu mă omorî!... Iaca spun tot... Am auzit, ba chiar ştiu cu încredinţare, că o mare poteră de călăraşi se pregăteşte să vie asupra...
— Asupra cui?
— Asupra unui... asupra lui... asupra măriei-tale; şi crede-mă ar fi bine să fugi de-aici cât mai curând, căci treaba se sluţeşte... De la Iaşi vin pozderie.
Un lung hohot de râs curmă vorbele lui Stanciu răzeşul.
— Cu cine crezi tu că vorbeşti?
— Cu căpitanul Codrean, răspunse bietul răzeş, care, de frică, se făcuse mic ca un şoarece.
— Mişelul a căpătat orbul găinilor, adause căpitanul, uită-te bine la mine, şi vezi am eu chipul unui hoţ.
— Ba nu!... Ba da!... ştiu şi eu?
— Eu, păcătosule, sunt Dragomir, căpitanul de călăraşi din Vaslui, care slujeşte cârmuirii de douăzeci de ani; care mi-am muiat sabia în sângele a vreo doisprezece haiduci, şi care merg acum să prind tocmai pe Codrean cu care tu mă asemăluieşti.
— Maică Preacurată!... Maică Precistă!... răspunse răzeşul, făcându-şi cruce şi răsuflându-se din piept. De ce nu mi-aţi spus aceasta de la început şi m-aţi lăsat să vărs sudorile morţii? Apoi răzeşul istorisi lui Dragomir tot ce ştia despre Şanta şi Codrean, precum şi toată convorbirea ce avusese cu armaşul cel mare din Iaşi.
— Ce gândeşti acum să facem? întrebă Dragomir.
— Să-l călcăm la noapte chiar.
— De ce să nu aşteptăm potera din Iaşi, ca să-l luăm între două focuri?
— Nu, pentru că până în trei zile, cine ştie ce se poate întâmpla? Codrean are mirosul subţire, ş-apoi cerşitorul şi beţivul nu-mi vin la socoteală. Cât pentru noaptea viitoare, el desigur nu se aşteaptă la nimic; îl vom lua ca din oală.
— Bine zici.
— Ş-apoi de ce să împarţi d-ta cinstea cu armaşul?
— Ai dreptate.
— Cât despre răsplata bănească, adause vicleanul răzeş, ea va fi a mea, de vreme ce cinstea rămâne întreagă a d-tale, împreună cu cinurile de boierie ce-ţi vor fi hărăzite drept mulţămită.
— Fie!
— Batem palma?
— Batem palma!
— A! Codrene, hoţ blăstămat!... zise răzeşul frecându-şi mânile cu o nespusă bucurie, se vede că ţi-a fost scris să-mi cazi în laţ cu trei zile mai înainte... Am să dau trei sărindare, dacă se va isprăvi lucrul cu bine. De acum, căpitane, dă poruncă oamenilor să descalece şi să se odihnească colo în pădure, să nu-i vadă şi să nu-i audă nimeni; căci iată se face ziuă şi mâţa cu clopot şoareci nu prinde. La noapte vom pleca tiptil, tiptil; n-avem decât două oare de drum până la crâşma Şantei; o să punem mâna pe el, vorba ceea când îi va fi lumea mai dragă. Sărmane Codrene!... Tu nu ştii că ai a face cu Stanciu răzeşul!
III
Într-o verde poiană, la poalele dealului Bordea, ce de atâtea ori a fost cutreierat de haiduci, se află şi astăzi încă o casă veche sprjinită pe furci, care se numeşte Crâşma Şantei. Într-însa locuia odinioară o crâşmăreasă cu numele Şanta, a cărei frumuseţă pereche nu avea. Zâmbetul ei era izvor de mângăiere, ochii ei, două bucurii, părul, haină de mătasă, sânul, taină de desfătări. Câţi bogaţi treceau pe drumul mare se opreau în calea lor spre a vedea pe Şanta şi o îndemnau să împartă cu dânşii averile: câţi săraci veneau la crâşma ei, ca să-şi potoale setea, se întorceau mai beţi de chipul ei frumos decât de vinul din păhare; iar Şanta nu voia să părăsească crâşma din poiană, nici să se uite la vreunul din câţi suspinau în dorul ei, căci iubea pe căpitanul Codrean. În toate nopţile Codrean se desfăta la pieptu-i în dulci şi nespuse fericiri, ş-apoi păn-a nu se ivi zorile, lua iarăşi calea codrului.
Într-o noapte el şedea culcat pe braţele ei, iar Şanta îi dezmierda părul. Buzele ei însă surâdeau şi inima i se bătea aşa de tare, că străbătea până în auzul lui Codrean.
— Ce ai, dragă? zise el.
— Sunt tristă, răspunse ea, căci am visat pe frate-meu Stanciu.
Codrean ştia tot ce Stanciu urzise contrea sa, din spusele lui Şotrea care-l urmărise pănă la uşa armaşului, dar nu ştia despre potera din Vaslui care avea să sosească chiar în acea noapte.
— N-aibi grijă, draga mea, cât va fi Codrean pe picioare, nici un fir din părul tău nu se va clătina.
— Fereşte-te de Stanciu, urmă ea, el e crescut în viclenie şi inima lui e neagră ca un cuib de şărpi. De câte ori voi visa de dânsul e semn rău pentru mine.
— Dă-mi, dragă, o sărutare, ca să-ţi întăreşti sufletul, şi alungă spaimele ce te împresoară. Stanciu e departe de noi, dar aice aproape am sabia şi puşca, două surori nedespărţite, şi colo în marginea pădurii unsprezece fraţi dintre care cel mai mişel plăteşte cât o sută de răzeşi.
Atunci Şanta, înseninându-şi privirea, îşi plecă faţa pe faţa lui şi buzele lor se atinseră într-un sărutat aşa de dulce şi aşa de lung, încât inimile lor de fericire încetară parcă de a bate. Multă vreme ei stătură în această uimire, vârtej al minţii, dulce uitare de sine; când, în sfârşit, Şanta, simţind lacrimile că-i înecau ochii, zise cu glas tremurător:
— De ce, dragul meu, suntem noi osândiţi de soartă să nu întâlnim pretutindene decât ochi de ură şi inimi duşmane... să nu înşirăm în viaţa noastră decât zile înnourate şi nopţi fără somn... să nu avem parte să călcăm iarba verde, fără a lăsa după pasul nostru urme viclene, menite a ne pierde. Oare dragostea noastră supără lumea, sau suntem noi mai răi decât oricine pe pământ?... Şi ce puţin lucru near trebui nouă ca să fim deplin fericiţi! Nimic, decât uitarea oamenilor pe care nime nu o vrea!... Dar nici atâta Dumnezeu nu se îndură să ne deie, el care singur a urzit dragostea noastră.
Şi glasul Şantei, dulce ca un cântec, îmbăta auzul iubitului ei; dar, deodată, săgeţi de foc s-aprinseră în ochii ei şi ea urmă astfel:
— Ba nu... dragul meu!... nu... Dumnezeu ştie ce face... fericirea n-o dau anii, ci minutele o dau... Iar duşmănia lumii ne întăreşte inima şi ne sporeşte dragostea... Ascunşi, prigoniţi, în luptă necurmată, precum am fost, să fim şi de acum înainte, căci aşa ne vom iubi mai tare... Focul mai frumos străluceşte în întuneric şi, înăduşit, el aduce cutremur...
Aşa grăi Şanta, şi mai grăi încă multe vorbe izvorâte din inima ei iubitoare, pănă când Codrean, răzemat cum era cu capul pe braţele ei, adormi înecat în fericirea lui. Iar Şanta rămase trează, neliniştită, cuprinsă de mii de griji, căci, deşi împărtăşea fericirea iubitului ei, dar se temea parcă să nu o piardă.
Miezul nopţii sosi, oara spaimei, oara vedeniilor.
Atunci o cocoveică începu să cobească pe vârful casei.
Şanta simţi un fior de gheaţă străbătându-i din tălpi şi pănă-n creştet şi fără voie smulse pumnarul de la brâul lui Codrean.
Inima i se bătea tare, ochii ei întrebau cu îngrijire întunericul, când iată că auzi la uşa din afară o mică ciocănitură ce părea a fi bătaie de om.
"Ce să fie?... gândi ea... Oare să deschid uşa sau nu?... şi de ce maş teme?... De câte ori nu vin oamenii să poposească la crâşma mea chiar la miezul nopţii!..." Atunci ea râdică încetişor capul lui Codrean de pe braţele ei, îl răzemă pe o perină, căci n-ar fi voit, cu preţul vieţii, să-i tulbure liniştea somnului, şi, intrând în tindă, deschise uşa.
Un chip de om se arătă în lumina candelei ce se revărsa dinlăuntrul casei... şi inima Şantei sări din loc, recunoscând pe frate-său Stanciu.
— Bună seara, surioară!... Bucuroşi de oaspeţi? zise Stanciu cu zâmbetul cel mai nevinovat.
— Ce cauţi la mine, Stanciule, acum în miez de noapte, tu care niciodată nu mi-ai călcat pragul la lumina soarelui?
— Caut, draga mea, un căpătăi pentru capul meu ostenit şi ceva hrană pentru biata inimă, care de astăzi dimineaţă rabdă de foame.
— Stanciule, tu nu vii cu gând bun la mine, zise Şanta, străpungându-l cu privirea.
— Auzi vorbă!... un frate nu vine la soră-sa cu gând bun... mai ales când n-a văzut-o de-atâta vreme!
— E de mult, în adevăr, de când nu ne-am văzut, de când a murit tata; ţi-aduci aminte atunci când era bolnav pe patul morţii şi tu, în loc de apă, i-ai dat... tu ştii ce i-ai dat, Stanciule, căci îndată apoi i-ai moştenit averile.
— Şantă dragă, nu se cade să primeşti cu asemene vorbe pe un frate care vine aşa de departe să te vadă. Lasă-mă să mă odihnesc puţin în casa ta, şi-ţi jur pe cei doisprezece apostoli că te voi încredinţa pe deplin despre nevinovăţia mea; căci un dreptcredincios ca mine nu poate să săvârşească păcatul de care tu mă bănuieşti.
— Stanciule, nu vei intra.
— Pentru ce?
— Pentru că, deşi în noi curge acelaş sânge, dar ce ne desparte este ura şi ce ne poate apropia este numai dorul ce tu hrăneşti în suflet de a-mi face rău. Nu vei intra, pentru că suflarea ta otrăvită mi-ar molipsi casa, pentru că părintele meu ar lăcrăma în mormânt văzând că găzduiesc pe ucigaşul său. Frate, dacă ţi-e dragă viaţa, fugi!...
Zicând aceste cuvinte, ea arătă lui Stanciu pumnarul de oţel ce ţinea în mână; sângele ei fierbea şi fruntea-i încreţită esprima neclintita hotărâre de a-l pedepsi cu moartea, dacă ar mai îndrăzni să facă un pas.
Şanta, astfel cum sta pe pragul uşei, aurită de lumina candelei, cu pumnarul în mână, cu ochii mari, deschişi, din care izvorau nu lumini, ci pară de foc, era înfricoşată de frumuseţă şi mânie. În acele momente ea părea mai mult decât o femeie; părea a fi îngerul blăstămului ce cade pe capul lui Stanciu.
Stanciu, înspăimântat, făcu un pas îndărăpt, părându-i-se că vede umbra părintelui său, dar, venindu-şi iute în simţiri, zise cu glas mai îmbărbătat:
— Pe viul Dumnezeu, Şanta, tu mă ameninţi!...
— Fugi! răspunse ea.
— Apoi, dacă ţi-e aşa povestea, surioară, să-ţi arăt eu cum se primesc oamenii la gazdă... Copii, la mine!... Puneţi mâna pe dânsa şi pe oricine veţi găsi înlăuntru. Să nu scape o muscă, auzitu-m-aţi?... Iar voi înconjuraţi casa şi staţi gata cu puştile la umăr, căci hulubaşul nu va voi să se deie cu una cu două, deşi, nu are în ajutor decât pe hulubiţa lui.
N-apucase însă Stanciu să-şi mântuie vorba, că pumnarul Şantei, strălucind ca un fulger în întuneric, se înfipse în pieptul lui Stanciu, care, lovit de moarte, căzu cu faţa la pământ, scăldat în sângele ce-i gâlgâia din rană.
În acelaş moment, Codrean, trezit din somn de vuietul oamenilor ce năvăleau asupra Şantei, se aruncă ca un leu afară şi, descărcând în grămadă pistoalele de la brâu şi carabina cu două ţevi, răsturnă patru poteraşi; apoi iute ca gândul el întoarse carabina cu stratul, cu cealaltă mână scoase sabia şi începu să deie în dreapta şi în stânga lovituri groaznice, întovărăşite de moarte şi care făceau deşert împrejurul lui; iar la urechile lui şuierau glonţii deşi ca grindina şi nici unul nu-l nimerea, căci norocul şi de astă dată îi ţinea credinţă.
Vălmăşagul era înfricoşat. Săbiile scăpărau în întuneric, trăsnetele puştilor răsunau pănă în inima codrilor, urletele poteraşilor sămănau a urlete de fiară sălbatece ce se mănâncă între dânsele, iar în mijlocul lor, unde primejdia era mai mare, unde freamătul era mai asurzitor, Codrean fără frică de moarte se-nvârtea ca o vijelie.
Negreşit că e mai presus de puterea unui om de a se lupta singur cu o poteră întreagă şi Codrean ar fi trebuit pănă în sfârşit să cadă jertfă voiniciei sale, dacă tovarăşii săi, care erau aşezaţi de pândă nu departe de drumul Iaşului, auzind împuşcăturile, n-ar fi alergat îndată în ajutorul său. Atunci biruinţa nu mai fu îndoielnică. Atăcaţi pe la spate fără veste, poteraşii fură cuprinşi de spaimă şi într-o clipă toţi câţi mai rămăseseră în picioare o împunseră de fugă.
Urmele luptei fură îndată nimicite, trupurile îngropate, afară de unul singur... al Şantei, care, lovită de-un plumb drept în inimă, căzuse sărmana pe pragul uşei, voind parcă şi moartă să apere pe iubitul ei.
Înşiraţi în noapte pe cărarea codrului, haiducii duceau pe braţe pe frumoasa Şanta, a cărei păr de mătasă spânzura pănă la pământ, iar lângă dânsa mergea Codrean în tăcere cu moartea în suflet, cu ochii uscaţi, căci tot ce iubise el în lume, tot ce-i încălzise inima şi-i îmbucurase vedeniile într-o viaţă întunecată de griji şi de primejdii fusese ea, care acum nu mai era. Casa ei rămase în urmă pustie, cu uşile deschise, cu ferestrele sparte, şi împrejur, unde şi unde, câte un strop de sânge mărturisea încă despre trădarea lui Stanciu şi voinicia lui Codrean.
IV
În sfârşit, soarele îşi arătă iarăş faţa de raze la răsăritul înflăcărat şi la sosirea lui totul reînvia, se mişca, strălucea, numai Şanta, frumoasa Şanta, cuprinsă de somnul cel vecinic, stătea în nemişcare cu faţa întoarsă spre ceri şi, cu toate aceste, întreaga fire părea că nu crede în moartea ei, într-atâta frumuseţa are harul de a sămăna cu nemurirea; iar la capu-i tot atât de nemişcat, ca un al doilea mort, şedea căpitanul Codrean, privind-o cu ochi rătăciţi şi neînţelegând nimic. Haiducii, cu capetele descoperite dinaintea tainei morţii, împărtăşeau durerea căpitanului şi mulţi din ei îşi simţeau genele umede, lucru nemaipomenit încă în viaţa lor. Apoi ei săpară o groapă în mijlocul codrului pe piscul cel mai înalt, unde pământul era mai aproape de soare, şi acolo aşezară trupul Şantei, punându-i la cap o cruce de lemn.
Apoi căpitanul zise tovarăşilor săi:
— Copiii mei... De astăzi înainte eu nu mai pot fi căpitanul vostru. Inima-mi e moartă şi braţul fără putere. Mergeţi unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veţi fi decât cu mine, dar câteodată aduceţi-vă aminte de căpitanul Codrean.
— Să trăieşti, căpitane!... răspunseră haiducii, Dumnezeu să-ţi trimită mângâiere şi bărbăţie în suflet!
Ei se împrăştiară în lumea mare, unii la plugărie, alţii la voinicie, iar Codrean rămase singur lângă crucea de lemn şi, uitându-se împrejur, i se păru că lumea întreagă nu are altă menire decât să jăluiască moartea iubitei sale.
Atunci el îşi sfărmă puşca de-un copac, aruncă pistoalele într-un fund de prăpăstie, rupse sabia pe genunchi şi, sărutând crucea de la capul Şantei, plecă pe drumul Iaşului, însărcinat cu povara durerii sale.
— Mă duc, zise el, să-mi dau viaţa domniei, căci nu mai am ce face cu dânsa.
Trei zile după aceea el se înfăţişă înaintea domnului ţării.
— Să trăieşti, măria-ta!... zise el plecându-se pănă la pământ. Eu sunt Codrean căpitanul, pe a cărui cap ai pus preţ aurul haznalei.
Domnul se-nfioră auzind aceste cuvinte.
— N-aibi grijă, măria-ta, sunt fără arme, am venit să-mi pun capul la picioarele măriei-tale şi să-mi primesc pedeapsa pentru rălele ce-am făcut. Fă cu mine ce ştii, căci m-am săturat de hoţit şi de trăit.
Domnul porunci să-l închidă în temniţă şi adună boierii la sfat spre a chibzui asupra pedepsei ce i se cuvine.
Unii ziseră să-l spânzure, alţii să-l înţape. Iar domnul, care ştia taina lui Codrean, grăi astfel:
— Socotinţa domniei-mele este nici să-l spânzurăm, nici să-l ardem, nici să-l înţepăm, ci să-i deschidem uşile temniţei şi să-i dăm drumul.
Boierii, plini de mirare, se uitau unii la alţii, fără a înţelege gândul domnului.
— Da!... adause acesta, moartea pentru dânsul este un bine, căci doar pentru aceasta datu-s-a prins în mânile noastre. Nu se cuvine să-l supunem pedepsei ce el însuşi doreşte, ci mai nimerit este să-l osândim să trăiască ca să-şi poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele; astfel pedeapsa lui va fi mai mare, iar noi nu vom călca sfatul bătrânilor care ne învaţă să nu tăiem capul celui ce se pleacă!
— Ai dreptate, măria-ta, răspunseră boierii.
Porţile temniţei se deschiseră în două lături şi Codrean, alungat de la moarte ca un nevrednic, ieşi trist, cu capul plecat, cu braţele încrucişate, înaintând încet pintre oamenii ce se fereau din calea lui.
El se urcă iarăşi la codru, care singur părea a nu-l răspinge de la sânul său, şi acolo, obosit, se puse pe-un trunchi de copac şi stătu mult timp cu capul răzemat pe mâni într-o stare de amorţire, astfel că toate gândurile îl părăsiră, pănă şi gândul Şantei.
Dar într-un târziu, deşteptându-se, el se uită împrejur şi zări în albastra depărtare culmile munţilor. Atunci o rază de bucurie îi lumină faţa, el îşi luă toiagul de drum, îşi puse traista pe umere şi plecă.
De-atunci de numele lui Codrean nu s-a mai auzit prin ţară.
V
Treizeci de ani după aceste întâmplări, muri într-o peşteră din Munţii Vrancii un bătrân sahastru pe care orfanii, văduvele şi săracii nu conteneau de a-l jăli, căci treizeci de ani de-a rândul el fusese binefăcătorul lor. Acest sahastru, ajuns la adânci bătrâneţe, avea barba până la genunchi şi sprâncenele aşa de lungi, încât le ridica cu cârja. El umbla totdeauna desculţ şi mijlocul lui era încins cu un curmei de tei. De unde venise şi ce făcuse el mai înainte, nime nu ştia, dar iarăş nime nu putea să numere binele ce el făcea în toate zilele.
De avea cineva vreo pricină cu megieşul său, la dânsul găsea judecata dreaptă, la care se supuneau amândoi; de avea vreun sfat de cerut, găsea vorbe înţelepte şi priincioase; de avea vreun necaz, găsea mângăiere; de avea vreo boală, găsea buruiene de leac. De aceea toţi locuitorii din munte îl priveau ca un sfânt. El se hrănea cu rădăcini, şi capul său nu se odihnea decât pe piatra goală. În toate dimineţele el se închina cu faţa întoarsă spre răsărit, însă închinăciunea sa era scurtă şi aşa de fierbinte, că, după ce sfârşea, obrajii săi păreau că primesc colorile răsăritului. Două oare înainte de a muri, el spuse duhovnicului viaţa sa trecută, cum a hoţit, cum a iubit, s-a dat sigur în mâinile dreptăţii care l-a iertat, şi această mărturisire îi uşură întratât inima, încât el primi moartea cu fericire, ca o iertare de la Dumnezeu. Mormântul său fu acoperit cu flori, şi în toate dimineţele locuitorii din munte se rugau pentru sufletul lui, zicând:
"Dumnezeu să-l fericească pe lumea cealaltă, că mult bine ne-a făcut aice!"
Convorbiri literare, anul VIII, nr. 12, 1 martie 1875
Note
1. Zapcilic - execuţie banească.
2. Havalele - zile de clacă pentru boieri.
3. Corciocuri - glume, şotii.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
