Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Ura din copilărie

I.

A doua zi la oara hotărîtă amîndoi amicii se aflau în aceeaşi odaie aşezaţi dinaintea focului.

— Te ascult, iubite, zise Constantin surîzînd. Începe: A fost, a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Gheorghie însă nu surîdea deloc. Sub povoara amintirilor care înviau şi se întrupau în mintea lui, el părea întristat. Avea de-a face cu o întreagă lume care asfinţise dimpreună cu soarele tinereţei lui. Apoi cu glas mişcat prinse să povestească astfel:

— Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de şase ani. Eram, prin urmare, numai o mînă de om. Din depărtarea din care privesc astăzi acei ani ai vieţii mele, înţelegi, amice, cît trebuie să-mi pară de frumoşi. Pănă la acea vîrstă nu trecusem barierile tîrguşorului în care m-am născut; un tîrguşor mic, dar curat, cu case albe văruite, gătite ca de sărbătoare, cu strade drepte, largi, bine grunduite; un tîrguşor unde-ţi era mai mare dragul să trăieşti. Pe ambele laturi ale stradelor se ridica cîte un şir de plopi nalţi, frumoşi, care parcă străjuiau asupra liniştii locuitorilor şi de vîrful cărora adeseori mi-am aninat zmeii în jocurile mele copilăreşti.

Cea mai însemnată zidire care pe atunci atrăgea privirile mele era biserica "Adormirea", al cărui acoperiş de tinichea îmi lua ochii, singurul acoperiş de tinichea în oraş pe vremea aceea, şi în al doilea rînd venea casa părintească.

Casa părintească era o lume întreagă pentru mine. Deşi sunt mulţi ani de cînd m-am înstrăinat de dînsa, pribegind prin alte locuri, totuşi gîndurile mele necontenit se întorc cu drag cătră acei păreţi, cătră acele unghere, de care mă leagă copilăria. Aş putè să-ţi istorisesc zi cu zi toate jocurile, toate bucuriile, toate supărările mele de atunci, căci îmi sunt mai proaspete în minte decît întîmplările de ieri, însă nu voi sa mă depărtez de la şirul istorisirii mele.

Într-o zi, o trăsură cu patru cai buziş, încărcată cu gemandane, trase la scară. Mama mă luă în braţe, mă puse alături cu dînsa în trăsură şi-mi zise:

— Fiindcă ai fost cuminte, te iau cu mine la moşie!

Simţeam că mă îneacă bucuria văzîndu-mă pentru întăiaşi dată în viaţa mea într-o trăsură cu patru cai, care avea clopot la oişte şi mergea la moşie. Trecui bariera cu lanţ de fer, poarta tainică, care despărţea lumea cunoscută de mine de cea necunoscută, şi mă văzui în prelargul cîmpiei.

„Mergem la moşie! ” repetai în gîndul meu.

Nu puteam tocmai bine să-mi dau samă ce însemnează cuvîntul moşie, dar îmi închipuiam că trebuie să fie ceva frumos, de vreme ce era nevoie de atîta pregătire pentru a ajunge acolo. Înaintam mereu pe un drum cotit, care şerpuia printre sămănături, şi peste puţin pierdui oraşul din vedere. Ochiul meu, deprins într-o lume mărginită între ziduri de case, nu se putea acum sătura de-a rătăci în voie peste şesurile, dealurile, văile, care, înlănţuite unele de altele, se pierdeau în nesfîrşitul depărtărilor. Ce nouă, ce frumoase mi se păreau toate aceste!

— Unde se mîntuie cîmpia asta? întrebai pe mama.

— Nicăiurea.

— Cum, nu se sfîrşeşte la moşie?

— Nu.

Aceste răspunsuri puţin lămurite îmi aprindeau şi mai mult închipuirea. Lacom mă uitam de jur împrejur, şi fiecare lucru, cît de mic, cît de neînsemnat, se întipărea în sufletul meu. Necontenit mă miram şi ameţeam pe mama cu întrebări. Ceea însă ce mă supăra uneori, era să o văd pe dînsa, pe vizeteu şi pe sluga din capră stînd liniştiţi la locul lor, fără să se minuneze cîtuşi de puţin de tot ce li se înfăţişa dinaintea ochilor.

Şi cum, oare erau nimicuri toate acestea? Un cîmp care nu se ştie unde se sfîrşeşte, acoperit cu flori şi cu sămănături, şi nenumărate păsări care zburau în aer, şi cocostîrcii cu lungile lor catalige care priveau nepăsători tot alaiul trăsurii noastre... Toate aceste nu se vedeau doar în oraşul nostru, şi, ceea ce era nou pentru mine credeam că trebuie să fie negreşit şi pentru alţii. Astfel, legănat de trăsură şi de gîndurile ce mă învăluiau, orbit de atîta spaţiu şi atîta lumină ce-mi juca dinaintea ochilor, îmbătat de aerul proaspăt şi viu al dimineţei, prinsei de la o vreme să închid ochii şi adormii de-a binele lîngă mama.

Dormii dus cîteva ceasuri bune în colţul meu de trăsură, cînd deodată un vuiet neobicinuit mă deşteptă în faţa unei privelişti neaşteptate. Trăsura intrase într-o apă mare, curgătoare. Stropii săreau pănă pe noi; caii trăgeau din răsputeri părîndu-mi-se că fug în susul apei; trăsura, cînd de cînd, parcă să se răstoarne; roţile nu se mai vedeau; o frămîntătură, un vălmăşag de valuri, care-mi lua ochii şi auzul; în sfîrşit, era ceva înfricoşat şi frumos totodată. O apă aşa de mare, aşa de lată, aşa de adîncă nu mai văzusem niciodată.

— Ce este? întrebai pe mama înspăimîntat.

— Trecem Moldova, îmi răspunse ea liniştită.

Ajunşi aproape de malul celălalt, trăsura se opri un moment ca să se adape caii, şi atunci avui ocazie să privesc mai în linişte acea apă mare, limpede, care venea nu ştiu de unde, se ducea nu ştiu unde şi curgea fără de sfîrşit pe albia ei de prund, făcînd în faţă mici creţi ce străluceau la soare ca nişte petre scumpe.

Nu departe mă aştepta o altă întîmplare şi mai curioasă. Trăsura intra într-un fel de grădină întunecoasă, plină de copaci, dar care nu sămăna a grădină, căci nu se vedea deloc lucrul mînei de om. De ce înaintam, de ce copacii erau mai deşi, mai fioroşi şi drumul mai anevoios. În orice parte mă întorceam, nu vedeam decît trunchiurile şi frunzişul copacilor, un nesfîrşit pustiu de verdeaţă plin de crengi, de rădăcini împletite, de adîncimi tainice, de voci îngînătoare, de păraie furişate prin fundul rîpelor, toate aceste înecate într-un fel de lumină îndoioasă. Unde şi unde cîte o păsăruică sfiicioasă, mistuită sub frunze, se auzea ciripind; unde şi unde cîte un cuc cînta a jale; iar eu simţeam că o grijă mă cuprinde sub întunecoasele şi nesfîrşitele bolţi de verdeaţă, prin care chiar razele soarelui abia îndrăzneau să pătrundă.

— Suntem în pădure, îmi zise mama.

— A! în pădure!… repetai cu glas serios.

Vra să zică, aici se adăpostesc urşii şi lupii, aici s-aţin tîlharii, aici sălăşluieşte Mama-Pădurii! Mai auzisem de păduri fărmecate, de păduri negre şi dese ca peria, de păduri de aramă; te las, prin urmare, să judeci ce zbor luă închipuirea mea. În fiecare tufă mi se părea că văd nişte ochi crunţi aţintiţi asupra mea; în fiecare colţ mi se părea că aud un glas care mă chema. Nu-mi era deloc îndămînă. Necontenit mă vîrcoleam în trăsură şi mă grămădeam lîngă mama, ca nu cumva să fiu înhăţat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau, însă cu nici un preţ n-aş fi mărturisit frica ce mă stăpînea. Dă, aveam şi eu mîndria mea! Mama nici grijă n-avea de vedeniile ce mă împresurau; caii mergeau regulat îfi drumul lor, îndemnaţi din cînd în cînd de biciul viziteului care plesnea în aer; feciorul dormita pe capră parcă n-ar fi fost în pădure; numai eu mă răsuceam în toate părţile ca-n şurub, privind în fiecare copac cîte un duşman.

Dar nici răul nu-i fără capăt. De la o vreme începu să se lumineze dinaintea mea, ceriul să se deschidă, copacii sa se rărească şi, în sfîrşit, iată-mă ajuns iarăş la cîmp gol. Într-o clipă s-au risipit toate nălucile, toate spaimele ce mă cuprinseseră, şi-mi aduc aminte ş-acuma că, după ce am văzut pădurea rămasă hăt în urmă, m-am întors mînios către dînsa şi i-am aruncat o păreche de ochi de voinic, zicîndu-i în mine:

— De-acum mai fă-mi ceva, dacă poţi!

Puţin după aceea ajunsei la moşie, unde mă aşteptau toate plăcerile: casele cu farmecul noutăţii lor, curtea cea mare, unde puteam bate mingea-n larg, grădina cu pomi roditori şi cu o iarbă verde şi curată, de parcă mă îndemna să mă rostogolesc pe dînsa; apoi libertatea, nebuniile, pofta mîncării şi somnul cel neîntors. Ştiu ca-mi mergea bine acolo, toată ziua la soare, între găinile, răţele, curcanii şi păunii, care cîrduri-cîrduri se roteau împrejurul meu, grăindu-mi fiecare în limba lor şi uitîndu-se galiş la mine, ca la un nou stăpîn. Mi se rumenea faţa văzînd cu ochii, iar mama, cu privirea umedă de bucurie, îmi zicea, dragă-Doamne, mustrîndu-mă:

— N-am mai văzut copil ca tine neastîmpărat şi pîrlit de soare! Nu-ţi e gîndul decît la mîncare şi la nebunii!

Şi într-adevăr aşa era. În fiecare zi făceam cîte o baie în rîuleţul rece şi limpede ca lacrima, ce curgea prin fundul grădinii şi în undele căruia mă lăfăiam ca un păstrăv, iar după baie, să dea Dumnezeu bine, tot cîmpul îmi părea strîmt. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă, care îmi da putere în trup şi voie bună în inimă.

Într-o zi mama primi vestea că o cucoană mare, şi anume Marghioliţa Darie, cu un copil al ei, Mihăiţă, are să ne vie în gazdă.

„O cucoană mare!… gîndii în mine. Ce-o fi asta?”

Cucoană e doar şi mama, căci toate slugile o cheamă aşa. Dar cealaltă se vede că e alminterea, de vreme ce-i zic mare. Eram foarte nedumerit, cu atîta mai mult că nu-mi puteam închipui să fie o altă cucoană mai mare decît mama.

Se făceau toate pregătirile pentru o primire mai deosebită. Odăile se grijeau, se văruiau, se ceruiau; se aduna în grabă şi cu îmbelşugare tot soiul de provizii pentru masă; curcani, claponi, vînat, pescării, lăptarii; cînd, în sfîrşit, într-o amiazăzi, mult aşteptata cucoană mare sosi într-o trăsură închisă cu patru cai, întovărăşită de doi călăreţi la oblon.

O văzui cînd se coborî din trăsură dimpreună cu copilul şi o slujnică, şi, după ce mama îi făcu primirea cuvenită, eu plecai la jocurile mele, fără să-mi mai bat capul de dînsa. Aveam, ca să zic aşa, o ciudă ascunsă pe ea. Mai întăi, pentru că nu văzui la dînsa nimic mai deosebit care să îndreptăţească cuvîntul de cucoană mare, şi al doilea, pentru că mama nu-mi dădu voie să şed ca de obicei la masă cu toţii, zicînd că sunt prea mic, prea pîrlit de soare şi prea neastîmpărat, ca să pot sta cu cinste dinaintea oaspeţilor. Aceasta mă jigni oarecum în mîndria mea copilărească şi de aceea nici mă mai arătam prin casă.

A doua zi, pe cînd mă jucam în grădină, văzui pe cucoana cea mare cu slujnica şi cu copilul venind înspre mine. Cel întăi gînd al meu a fost să fug, dar m-am răzgîndit şi am stat pe loc, să nu crează ea cumva că mi-e ruşine de dînsa sau de copilul cel îmbrăcat în catifea şi cu faţa obraznică, care nu mi-a întors sărutatul în ziua sosirii. A trecut deci pe lîngă mine cucoana cea mare, înţepată, şi fudulă, fără să-mi zică un cuvînt, fără să-mi arunce o ochire, ca şi cînd aş fi fost un copil de ogradă, eu care eram deprins să fiu dezmierdat şi purtat pe braţe de toţi. Aceasta mă atinse la inimă şi pornirea ce aveam în contra ei se prefăcu în ură. Cînd, deodată, mă simţii pe neaşteptate lovit în spate.

Iute mă întorsei şi ce văzui?… Văzui, spre marea mea mirare, pe Mihăiţă, cuconaşul cel îmbrăcat în catifea, cărăbănindu-mi la pumni în spinare, aşa fără nici o pricină, numai doar pentru că mă întîlnise în cale. Nu pot zice că loviturile lui mă dureau, căci, crescut pe puf, cum fusese, neatins de vînt şi de soare, avea sărmanul oasele moi; dar simţii o ciudă nemărginită şi gata eram să-i arăt pe dată ce deosebire este între pumnii lui de cuconaş gingaş şi ai mei de ţăran prăjit la soare, cînd mîna mumei sale mi se puse în piept şi mă despărţi de protivnicul meu. Apoi, liniştită şi nepăsătoare, ca şi cînd nimic nu s-ar fi petrecut, cucoana cea mare îşi urmă primblarea mai departe, dimpreună cu slujnica şi copilul.

Furios şi cu ochii în lacrimi rămăsei în urmă, arătînd pumnii lui Mihăiţă şi strigîndu-i în gura mare:

— Las’, că te-oi prinde eu! Am să te fac turtă.

El nici îşi întoarse capul spre mine, iar eu alergai desperat la mama, care, ascultîndu-mi plîngerea, mă sărută pe amîndoi obrajii zicîndu-mi:

— Nu-i nimic, drăguţă!… Ei pleacă astăzi. Sunt musafirii noştri; n-avem ce face!

În ziua aceea cucoana cea mare plecă într-adevăr, şi mama avu mare greutate să mă facă să vin spre a-mi lua ziua bună de la dînsa.

Mihăiţă, căruia se vede că-i părea rău de isprava ce făcuse, mă sărută de astă dată cu voie bună, iar eu la rîndul meu nu-i întorsei sărutatul şi rămăsei posomorît şi cu buzele umflate pănă ce musafirii se urcară în trăsură şi se făcură nevăzuţi.

De atunci am rămas mult timp cu un fel de duşmănie în contra tuturor aşa-numitelor cucoane mari, cunoscute sau necunoscute, făcîndu-le pe toate răspunzătoare de neajunsurile ce suferisem de la cucoana Marghioliţa Darie.

II.

Răpede ca un vis au trecut cele întăi zile ale copilărici mele, şi iată-mă ajuns la vîrsta unde începu necazul învăţăturii. Cel întăi care mi-a pus cartea în mînă a fost popa Ion Catihetul de la „Adormire». De la dînsul am învăţat az, buche, vede, glagore, după moda veche; iar nemţeşte începui cu un profesor care şedea în casa noastră şi care era mai mult vînător decît dascal. În toate duminicile şi zilele de sărbători, îl vedeam întorcîndu-se de la vînat cu cîte o raţă sau un iepure la torbă, ceea ce mă făcea să am despre dînsul o mare idee.

Dar toată învăţătura mea era numai o şagă, căci puţin mă stingherea de la jocul mijoarcei, al zmeilor şi al oinei.

Mai găsisem şi meşteşugul de a ascunde cărţile, prefăcîndu-mă că le-am pierdut, sau de a rupe filele unde mi se dădeau lecţiile, aşa că învăţătura mergea nu mergea, dar nebuniile mergeau strună. Însă cînd împlinii opt ani, atunci, vorba ceea, mi se închise calea-n codru. Părinţii mei mă aduseră în capitală şi mă aşezară într-o şcoală.

Cea mai amară zi a copilăriei mele a fost negreşit aceea cînd, departe de tot ce-mi era drag în lume, de părinţi, de casa unde eram deprins, de grădina cu flori, de patul meu, de cămara cea plină de bunătăţi, mă văzui între păreţii posomorîţi ai şcolii, în mijlocul unor dăscăli şi pedagogi cu figuri străine şi serioase, şi a unei turme de băieţi, care făceau o larmă asurzitoare şi se uitau la mine ca la urs. Multe lacrimi am vărsat într-un colţ, fără ca nimeni să-mi zică un cuvînt de mîngăiere, însă de la un timp suspinele încetară, lacrimile se uscară şi, însenindu-mi faţa, prinsei să mă uit împrejur.

Doamne, ce urîtă odaie! Nişte mese şi bănci de lemn înnegrite, scrijilate cu cuţitaşul; o sobă stricată la gură şi afumată; nişte păreţi painjiniţi, acoperiţi cu hărţi mari pe care mi-aduc ş-acum aminte că am citit atunci pentru întăiaş dată cuvintele: „Ocean boreal, Ocean austral”. Apoi într-un colţ o tabelă neagră, pe care erau nişte semne neînţelese, scrise cu crida, iar în faţa meselor şi a băncilor o catedră de lemn mai naltă, care sta ca o statornică ameninţare dinaintea noastră. Cîte gînduri mi-au trecut atunci prin minte! Schimbarea era aşa de mare, că parcă însuşi eu mă schimbasem; simţeam că s-a rupt firul între trecut şi prezent, şi că de acum am intrat, fără speranţă, într-un noian de necazuri.

Încetul cu încetul băieţii se apropiată de mine întrebîndu-mă unii cum mă cheamă, alţii împingînd curiozitatea pănă a mă pipăi ca pe o dihanie sălbatică, cînd, deodată, zării printre dînşii pe Mihăiţă, cel care mă pumnise în grădina noastră de la ţară. Fără să mă mai gîndesc la cearta noastră de acum doi ani, şi bucuros ca, în sfîrşit, văzui o fiinţă cunoscută între atîta lume străină, sării în gîtul lui să-l sărut, însă se vede că el nu avea inima blajină ca mine, căci mă îmbrînci fără veste aşa de tare, că, împiedecîndu-mă de-o bancă, căzui jos. Un hohot de rîs se stîrni ca o furtună în jurul meu.

— Ε slăbuţ, mititelul!… strigă unul.

— Ε papă-lapte, strigă altul.

— Cuconaş hrănit cu papanaşi! adause un al treilea.

Iar Mihăiţă, punîndu-şi mînile în şolduri, mă măsură cu nişte ochi obraznici, de parcă-mi zicea:

— Poftim şi altă dată!

Atunci tot sîngele clocoti în vinele mele. Iute ca săgeata mă aruncai asupra lui, şi o luptă furioasă începu între noi. Lupta însă nu fu lungă, căci eu, cel cu braţele coapte la soare, pot să zic că n-am avut ce face cu Mihăiţă cel plăpînd, deprins în catifele. Într-o clipă l-am trîntit la pămînt şi am început să-i plătesc cu dobîndă pumnii din grădină şi brînca de la şcoală. I-am dat cît i-a încăput în piele, iar după ce a scăpat din mînile mele ca un iepure flocăit, toată dragostea băieţilor se întoarse către mine. Învingătorul are totdeauna dreptate.

— Ei, bravo, ţi-ai cîştigat rangul! zise unul.

— Vrednic eşti să fii din tagma noastră! adause un altul.

Mihăiţă de atunci ca mai ba să-mi cate ceartă.. Din contra, se arăta dulce către mine, încît rămaserăm prieteni. Ce-i drept, uneori parcă zăream o lumină îndoioasă în fundul ochilor lui, care nu-mi mergea la inimă, dar, neprepuielnic cum eram, nu dam nici o însemnătate acestei păreri. Negreşit, nu putea să mai aibă nimic în contra mea. Mă bătuse, îl bătusem; eram quit.

Mă deprinsesem acum cu viaţa de şcolar, şi nu-mi mai părea sarcină aşa de grea; numai cu mîncările nu mă prea împăcăm, căci erau pe sponci şi nu tocmai gustoase. Dealtfel, cheful îmi venise la loc, şi dacă la carte nu eram chiar cel dintăi, apoi la joc şi nebunii pot zice că nu mă întrecea nimene.

A mers treaba cu bine o jumătate de an, în care timp Mihăiţă din ce în ce se împrietenea cu mine. La orice împrejurare sau ceartă, în faţa sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ţinea parte, aşa că băieţii îi deteră porecla de nevasta mea.

Dar o dată se întîmplă un lucru care mă puse pe gînduri. Se apropiase examenele şi fiecare dintre noi avea datoria să facă o compunere oarecare, după placul lui. Eu îmi alesesem în taină ca subiect o furtună pe mare. Ce-i drept, nu văzusem marea niciodată şi mai puţin încă o furtună pe mare; dar, cine mai scrie despre lucruri ştiute şi văzute? Îmi trebuia un subiect mai deosebit, care să mişte pe cititori, şi acesta îmi păru cel mai nimerit. Astfel, din cele ce citisem prin cărţi şi văzusem prin panorame, alcătuii o compunere în care fulgerele jucau negreşit un rol straşnic despicînd ceriul de sus pănă jos, valurile se înţelege că se ridicau cit munţii, corabia pîrîia în toate încheieturile ei, iar căpitanul, cu fruntea senină, sta pe punte şi încuraja pe marinari, zicînd:

— Copii, n-aveţi grijă, sunteţi cu mine!

Nimărui n-am citit această compunere. Nimeni nu ştia ce am scris măcar. Tot timpul am ţinut-o ascunsă în saltarul meu, sub lacată. Însă, lucru de mirare! În ziua hotărîtă pentru a arăta profesorului încercările noastre, se întîmplă ca furtuna mea să semene bucăţică ruptă cu furtuna lui Mihăiţă, care alesese tocmai acelaş subiect. Dar ce asemănare?… cuvînt cu cuvînt, punct cu punct, virgulă cu virgulă. Parcă fusesem amîndoi insuflaţi de acelaş duh sfînt. Te las să judeci în ce ameţeală căzui. A fost o adevărată măciucă ce primii în cap. Dar pe cînd stam bezmetic şi mut, neştiind ce să cred şi ce să zic, deodată amicul meu Mihăiţă apucă cu gura înainte că sunt un răutăcios, că i-am copiat compunerea, şi vorbea apăsat, şi cu atîta căldură şi siguranţă, încît oricine ar fi putut crede că sunt adevărate spusele lui. Mă apăram şi eu cît puteam, dar pe lîngă că nu aveam înlesnirea lui de vorbă, apoi şi frica ce-mi intrase-n inimă, ca nu cumva să fiu bănuit, îmi micşura puterile şi-mi tăia glasul, aşa că răspundeam slab şi într-un chip de tot stîngaci. Mihăiţă, simţindu-se mai tare, mă rupea din cuvinte; apoi, cu o mişcare plină oarecum de o dreaptă mînie, ridică cu amîndouă mînile caietul său în sus şi-l rupse în văzul tuturor, zicînd că se leapădă de munca lui, iar eu rămîn liber să mă folosesc de dînsa, dacă nu mi-e ruşine. Atunci profesorul, voind să descurce adevărul, făcu cercetări în clasă, al căror rezultat a ieşit în defavoarea mea; căci s-a constatat că saltarul lui Mihăiţă a fost totdeauna descuiat şi al meu încuiat; că Mihăiţă, vechi şcolar, intrat cu doi ani înaintea mea, n-a fost niciodată pedepsit pentru vreo minciună sau pîră nedreaptă; că de la venirea mea în şcoală, el mi-a arătat totdeauna prieteşugul cel mai sincer, şi că, prin urmare, nu era de crezut că ar fi voit fără nici un cuvînt să mă compromită dinaintea profesorilor. Astfel, toate bănuielile cădeau asupra mea. Ruşinat, pierdut dinaintea năpastii, n-aveam nici o putere alta de a mă apăra, decît de a căuta să dovedesc că eram şi eu în stare a face o compunere fără să am trebuinţă de a copia. Acest mod de probare fu primit de profesor, care ne dădu la amîndoi acelaş subiect, cu ordin de a nu comunica cu nimeni dintre străini şi nici noi doi unul cu altul. Din această nouă încercare ieşii eu învingător, căci compunerea mea s-a recunoscut a fi mai bună decît a lui. La examen de asemenea l-am răpus în toate materiile. Cu toate aceste, chestiunea cu furtuna pe mare a rămas încurcată; iar eu, lesne iertător cum eram, uitai neajunsurile ce-mi făcuse şi ma împrietenii din nou cu el, nefiind în natura mea de a păstra ură în contra mai ales a unui mai slab decît mine.

Alte şase luni le-am petrecut cu bine în şcoală, cînd, într-un rînd, jucînd mingea în curte, Mihăiţă, în loc să mă lovească cu mingea, după cum era regula jocului, mă lovi cu o piatră în spate, încît din această pricină m-a înăbuşit sîngele pe gură şi am stat vreo trei săptămîni în pat. Nimeni nu s-a arătat mai nenorocit şi mai nemîngăiat decît Mihăiţă, care, desigur, fără precugetare, a comis această greşală. Dar era vederat că prietenia cu dînsul nu-mi era a bine. După un an însă el ieşi din şcoală, nefiind în stare să-şi mîntuie învăţăturile; iar eu trecui clasele treptat, treptat, pănă cînd, în sfîrşit, făcui examenul clasei din urmă. A fost o sărbătoare mare pentru mine cînd profesorii îmi dădură atestatul de isprăvirea cursului. Această hîrtie, cîştigată cu preţul muncii mele, o priveam ca pe cel mai nepreţuit odor, şi multa vreme după aceea nu mă puteam opri de a o tot scoate din buciumul ei de tinichea şi de a-mi ceti şi răsceti numele. Parcă aveau un farmec literele cele de aur, care necontenit îmi atrăgeau privirile, parcă printr-însele mi se sporise meritele, mă schimbasem la faţă. Eram într-adevăr alt om de cînd urcasem această întăie treaptă pe scara învăţăturei, şi cu drept cuvînt mă uitam de sus la cei ce-mi rămăseseră în urmă.

Nu-ţi mai povestesc, amice, viaţa ce am petrecut apoi în străinătate, căci n-are nici o legătură cu istoria ce voiesc a-ţi spune. Destul să zic că, revenit în ţară burduf de teorii, dar cu sacul ispitelor gol de tot, prinsei să intru în lume, să fac vizite, cunoştinţi, cînd, într-o zi, spre marea mea bucurie, întîlnii pe vechiul meu camarad de şcoală, Mihăiţă Darie, în casa doamnei Zorescu, a cărei frumuseţă atrăgea multă lume.

Amîndoi furăm încîntaţi de a ne revede după atîta timp de despărţire. El era acum schimbat, om în tot locul, cu barbă şi cu musteţe; însă în fundul ochilor lui mi se păru un moment că zăresc aceeaşi flacără îndoioasă pe care o zărisem odată în timpul copilăriei mele, flacără care ca un fulger strălucea ş-apoi se făcea nevăzută. Dar negreşit eram înrîurit de amintirea celor petrecute odinioară între noi, căci ar fi fost cu totul neînţeles să mai aibă el vreun ghimpe contra mea.

De vreo două, trei ori încă îl întîlnii în salonul d-nei Zorescu, unde se vede că el nu mergea fără oarecare scopuri, căci din ce în ce se arăta mai răce cătră mine şi mai nemulţămit. Cea din urmă dată, mi-aduc aminte că abia m-a salutat. Îl lăsai la o parte ca pe un om cu toane, şi mă răzbunai în contra-i petrecînd de minune cu doamna de gazdă. A doua zi, închipuieşte-ţi lucru neaşteptat, doi domni bătură la uşa mea. Ei îmi remiseră următoarea scrisoare din partea lui Mihăiţă:

„Domnul meu,

Mergerea d-tale în casa doamnei Zorescu îmi desplace cu totul. Prin urmare, vei avè bunătatea a nu mai pune piciorul acolo. Iar dacă ai de gînd să treci peste voinţa mea, atunci te rog să-mi trimiţi marturi.

Al d-tale etc… ”

Am căzut cu adevărat din ceri cetind această scrisoare deşanţată, şi un moment am stat la îndoială, dacă el nu şi-a pierdut cumva simţirile. Cu toate aceste, dinaintea provocării lui şi a declaraţiunilor netede ale marturilor, nu aveam decît două căi de ales; sau să mă hotărăsc a nu mai merge la doamna Zorescu, ceea ce ar fi fost o ruşine pentru mine, în faţa mai ales a unei ameninţări, sau să mă bat cu dînsul în duel. Fără multă socoteală, mă hotărîi pentru acest din urmă mijloc de a dezlega gîlceava, şi în aceeaşi zi îi trimisei marturii mei.

Aşadar, iată-mă cu un duel în spinare, fără nici o pricină binecuvîntată şi cu un vechi camarad de şcoală! Ciudat lucru!… Aşa-i?…

Vei crede, negreşit, amice, că această împrejurare, oricum serioasă în viaţa unui om, a trebuit să mă tulbure, să mă neliniştească, deoarece a doua zi aveam să-mi pun pieptul în faţa unui pistol? Ei bine, deloc!… Mai întăi, ştiam că Mihăiţă nu pusese în viaţa lui mîna pe o armă de foc, în timp ce eu eram recunoscut ca un trăgaci destul de bun. Prin urmare, aveam mulţi sorţi de a scăpa cu obraz curat din încercarea duelului. Dar, osebit de aceasta, simţeam în mine un fel de tainică siguranţă, dealtfel neîntemeiată pe nimic, cum că e cu neputinţă să mor de mîna lui Mihăiţă. De unde îmi venea această siguranţă?… Eu singur nu ştiu. Negreşit de la vîrsta tinereţelor, totdeauna nepăsătoare de ziua de mîni; căci la douăzeci şi trei de. ani omul e ca bogătaşul risipitor, care nu crede în putinţa de a sărăci. Credeam că orice se poate întîmpla în lume, afară ca plumbul lui Mihăiţă să mă atingă, pe mine. Astfel, în ajunul duelului meu, în loc să-mi fac testamentul ca un om cu rînduială şi prevăzător, sau cel puţin prin o scrisoare să-mi cer iertare de la părinţi în cazul nenorocit al căderii mele în luptă, eu mă culcai fără grijă şi dormii dus pănă a doua zi, aşa că mărturii mei au trebuit să mă scuture bine, pentru a mă trezi din somnul adînc ce mă cuprinsese. A doua zi mersei fără bătaie de inimă la faţa locului, într-o poieniţă din pădurea învecinată cu oraşul, şi mărturisesc în cuget curat că toată înscenarea duelului meu îmi păru o comedie demnă de rîs. Încărcarea şi alegerea pistoalelor, numărarea paşilor, luarea poziţiunilor noastre faţă în faţă, aerul serios şi preocupat al marturilor, în loc să mă mişte, mă făceau să surîd, nu doar că voiam să mă arăt voinic, ci pentru că eram încredinţat că toate, aceste sunt numai nişte forme goale, din care n-are să iasă nimic. Cînd veni momentul comandei: una, două, trei, eu luai la ochi un trunchi de copac şi-l lovii, iar Mihăiţă mă luă pe mine la ochi, dar lovi un alt trunchi de copac; apoi, onoarea fiind satisfăcută după toate formele admise, dădui mîna protivnicului meu, şi fără nici o explicare mă împăcai cu dînsul pentru a treia oară. Neînţeles lucru! Mihăiţă nu avea inima rea, nici era căutător de gîlceavă; dovadă că niciodată cu nimene n-a avut cea mai mică ceartă. Din contra, era molatic, un fel de „lasă-mă, să te las”, ca toţi tinerii crescuţi pe saltea, care-şi cheltuiesc averile cu luxul şi jocul cărţilor. Cu mine însă avea ce avea. De cîte ori îl întîlneam, mai ales fără veste, mi se părea că tresare şi că i s-aprinde în fundul ochilor lumina cea îndoioasă care mă supăra. Dar aceasta putea să fie numai o părere şi, fără a căuta să urmăresc mai departe cauzele certelor noastre, odată împăcat cu dînsul, închideam ochii asupra trecutului şi rămîneam bun prieten cu el.

III.

După cîtva timp întîlnii pe stradă pe amicul meu Mihăiţă, galbăn la faţă şi aşa de zdrenţeros, încît, dacă n-aş fi ştiut cine e, l-aş fi luat drept un cerşitor. Dar întocmai, ca şi un cerşitor el îmi întinse mîna, zicîndu-mi:

— Mă vezi în ce stare sunt; te rog, ajută-mă cu ce poţi şi nu mă întreba mai departe.

Buzele-i tremurau, rostind aceste cuvinte, şi ochii lui căutau în alta parte, spre a nu se întîlni cu ai mei. I-am dat tot ce am avut la mine, fără a-l cerceta, fără a-i zice un cuvînt de mustrare. Nu era mare lucru ce i-am dat, el însă mi-a mulţămit şi s-a depărtat. Apoi, întorcîndu-se iute îndărăpt, mă opri din nou, zîcîndu-mi:

— Să ştii că-ţi voi înapoia aceşti bani, căci mînile mele s-au deprins acum a munci, şi, fără să aştepte răspuns de la mine, fugi ca un om ce se teme să nu fie urmărit.

Trecu o bucată de vreme, fără să am vreo ştire despre dînsul, cînd, într-o dimineaţă, pe cînd mă găteam dinaintea oglinzii, ca să fac cea întăi vizită doamnei Rădeanu, o frumoasă văduvă cătră care aveam o scrisoare din partea unei mătuşe a mele, iată că uşa se deschise cu zgomot şi Mihăiţă se înfăţişă dinaintea mea. Astă dată era bine îmbrăcat şi ochii lui nu se mai fereau de-ai mei.

— Am venit să-ţi înapoiesc împrumutul, îmi zise el, punîndu-mi în mînă punga cu paralele; banii tăi au fost cu noroc, căci mi i-ai dat, se vede, cu bună inimă.

Îl sărutai şi-l întrebai despre întîmplările lui trecute, iar el îmi răspunse cu tristeţă:

— Frate! ce-a fost, nu merită să-ţi spun; dar atîta pot să-ţi spun că ce-a fost n-o să mai fie.

Atunci, schimbînd vorba, îl întrebai dacă cunoaşte pe d-na Rădeanu, pentru ochii căreia făceam atîta găteală dinaintea oglinzii.

— N-o cunosc, dar am auzit de dînsa, îmi răspunse el. Se zice că e cea mai frumoasă femeie din oraş şi cea mai primejdioasă.

— Primejdioasă, pentru ce?

— Pentru că nu-i om care să nu fi căzut în laţul ei şi te sfătuiesc să nu prea ai…

— Să nu am, cum s-ar zice, în clin sau în mînecă cu dînsa. Auzi, mă rog, e primejdioasă!... Dar dacă s-ar întîmpla să-mi placă asemine primejdie, atunci ce-ai zice?

— Aş zice că vei ieşi şi tu din această încercare cu capul dogit sau cu punga deşartă, cum au păţit-o şi alţii… ş-ar fi păcat de tine.

Apoi Mihai urmă a-mi face icoana cea mai înspăimîntătoare despre frumoasa văduvă, de parcă era o mîncatoare de oameni. El vorbea vesel, cu glas tare şi gesticula mult, ceea ce nu era în deprinderea lui. Prin lumina veseliei lui însă vedeam uneori cum un nor de tristeţă îi împresura fruntea ş-apoi iar se risipea. Poate că erau urmele, nu tocmai bine şterse, ale suferinţelor prin care trecuse, sau poate că nu era nimic, dar glasul lui nu-mi părea limpede răsunător, nici căutătura lui nu era deschisă şi netulburată, cum e a unui om ce nu are nimic pe conştiinţă.

Apoi, luîndu-şi pălăria şi strîngîndu-mă de mînă, îmi zise:

— Rămîi sănătos; îţi doresc bună izbîndă!

Iar eu, aruncînd cea din urmă privire în oglindă, îi răspunsei:

— La revedere!

Curioasă fiinţă de om mai era şi amicul meu Mihăiţă! După ce şi-a risipit averea şi tinereţele ca un destrămat, după ce-a făcut toate nebuniile din lume, iertate şi neiertate, iată-l acum pocăit şi cuminte, vrînd oarecum să mă privegheze în calea vieţii… El!… Auzi, doamna Rădeanu primejdioasă! Rîzînd în mine de aceste copilării, îmi aşezai pe cap pălăria cea naltă şi pe mîni nişte mănuşi nouă, bine întinse, şi plecai spre locuinţa primejdioasei văduve. Trebuie să mărturisesc însă că, de ce înaintam, de ce simţeam un soi de neastîmpăr. Parcă vizita aceasta nu era ca toate vizitele, parcă ar fi atîrnat ceva de la această primă întrevedere a mea cu doamna Rădeanu, într-atîta cuvintele lui Mihăiţă mă pătrunseseră fără voie. Ajuns la uşa salonului ei, abia mă puteam răsufla; mă aşteptam să văd o frumuseţă care să-mi ia ochii… În sfîrşit, iată-mă în faţa ei. Vorba ceea: la lauda mare cu sacul mic! Unde a văzut Mihăiţă atîta primejdie?… Mă mir şi eu. Închipuieşte-ţi un cap acoperit cu păr galbăn, cum aş zice auriu, nimic mai deosebit. Cîte capete astfel mai văzusem în viaţa mea! Nişte sprincene de asemene aurii, dealtfel bine arcate, sub care se mişcau nişte ochi albaştri, limpezi şi vii ce-i dreptul, dar care nu aminteau, după zisa poeţilor, nici albastrul ceriului, nici adîncul mării. Restul era destul de bine proporţionat. Întipărirea ce mi-a făcut a fost cu mult mai prejos de ceea ce mă aşteptam după spusa lui Mihăiţă şi de unde îmi simţisem inima bătînd în faţa necunoscutului, iată-mă acum liniştit şi nepăsător dinaintea icoanei vii a doamnei Rădeanu. Într-adevăr, nu avea în înfăţişarea ei nimic poetic, gingaş, melancolic, precum îmi închipuiam eu femeia în visurile mele. Din contra, nasul ei puţin întors în sus, în contra regulelor frumuseţei clasice, gura ei mică, dar croită oarecum pe luare în rîs, în sfîrşit, chipul ei blond, foarte blond din cauza părului, îi dădeau aerul unei lune pline, dar şirete. Ε de prisos să istorisesc aici convorbirea mea cu. dînsa. Destul să zic că, nemaigăsindu-mă în faţa unui duşman care să-mi inspire cea mai mică sfială, i-am vorbit cu sînge rece despre lucrurile cele mai neînsemnate din lume, şi după o jumătate de oară am plecat.

„Bun! gîndii eu în mine, primblîndu-mă în sus şi-n jos pe stradă; se vede că Mihăiţă are puhăiele pe ochi. Dacă şi această femeie mă va face să-mi pierd capul, apoi atunci capul meu nu mai plăteşte doi bani.”

— Ce te primbli aşa ca vodă prin lobodă? îmi zise Mihăiţă, ieşindu-mi fără veste înainte la o cotitură de uliţă.

— Ce mă primblu? Ia am făcut cunoşţinţă cu cea mai frumoasă şi cea mai primejdioasă femeie din oraş. M-am expus săgeţilor ei ucigătoare, şi iată, priveşte acum în mine un om înamorat, pierdut, desfiinţat şi gata de a se sinucide.

— Nici în glumă nu e bine să vorbeşti asemene lucruri, răspunse el cu glas serios. Am mai văzut eu viteji din gură ca tine, care s-au întors acasă smulşi de pene, de nu şi-au mai venit în fire.

— Ce spui, iubite? Tu parcă-ai avè oarecare parapon de vorbeşti aşa... Nu cumva?...

— Eu... eu... nu-i vorba de mine!

— Te-am prins cu mîţa în sac... Tu eşti cel smuls de pene... Apoi, dacă-i aşa, spune-mi încaltea tot, ca să ştiu şi eu de ce să mă feresc. Şi fiindcă tot e vremea mîncării, zisei eu, arătînd tocmai otelul dinaintea căruia ne aflam din întîmplare, haide să intrăm aici să prînzim împreună, şi cu această ocazie îmi vei spune istoria ta pe larg.

După cîteva minute eram amîndoi într-o odaie deosebită a otelului, aşezaţi faţă-n faţă la o masă rotundă şi cu cîte o garafă de Cotnar dinainte. Mihăiţă avea fruntea încreţită, aerul misterios şi profetic. Mă aşteptam să aud grozăvii.

— Cunoşti pe Valerian, mă întrebă el după o pauză.

— Adecă l-am cunoscut, căci a murit sărmanul.

— Aşa este, a murit; însă de oftică din cauza ei.

— Din cauza ei!...

— Cunoşti pe Dragoş?

— Adecă l-am cunoscut, fiindcă de vreo cîţiva ani a dispărut dintre noi. Nu cumva a murit şi el de oftică din cauza ei?

— N-a murit, dar s-a înrolat ca voluntar într-o armata străină şi a căutat să moară în războaie; însă n-a izbutit. Duce viaţa cea mai tristă în gunoaiele cazarmelor şi tot din cauza ei.

— Tot din cauza ei!... Auzi!...

— Cunoşti pe Arbore?

— Da.

— Ei bine, Arbore, bogătaşul Arbore, acela care număra cu sutele de mii, a ajuns să-şi vadă tot avutul vîndut la darabană, şi astăzi mănîncă pe la mesele creştinilor.

— Ciudat!... Şi ea i-a mîncat averea?

— Nu zic asta, dar din cauza ei a pierdut-o, căci s-a dedat la cărţi şi la beţie ca să se ameţească.

— Apoi atunci?

— Ascultă!... Pe mine mă cunoşti, nu-i aşa?... Ei bine, eu, camaradul tău de şcoală, am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei... era să-mi împlînt mîna în crime... şi numai mulţămită întîmplării şi banilor tăi mă vezi astăzi cu fruntea curată.

Zicînd aceste cuvinte, Mihăiţă se răsuflă din greu şi bău de duşcă paharul de Cotnar ce-i sta dinainte. Eu însă, ce să spun?... nu mă simţeam deloc spăriet. Din contra, eram oarecum în mirare cum această prozaică femeie a putut să tulbure minţile atîtor oameni?

— Ştii una?... răspunsei eu, această femeie e o năpastă, un bici asupra omenirii, un fel de sugrumătoare, care merită toată pedeapsa. Îmi vei da voie însă să observ că judecata ta asupra ei nu o cred tocmai nepărtinitoare, căci tu o iubeşti încă, Mihăiţă!...

— Sunt doi ani de cînd n-am mai văzut-o şi vor curge toate zilele vieţii mele, fără să caut a o mai vedea. Fiinţa ei este moartă pentru mine; am suferit destul, ca să am dreptul de a rupe orice legături cu dînsa.

Atunci mă sculai în picioare şi umplui din nou paharele.

— Dacă-i aşa, fapta cere răzbunare, strigai eu cu aprindere. Ascultă, Mihăiţă, mă însărcinez să vă răzbun pe toţi; şi cînd această şerpoaică de văduvă, care a sfîşiat atîtea inimi, se va tîrî la pămînt şi-mi va uda picioarele cu lacrimi, am să-i despreţuiesc iubirea şi am să te chem să fii martur la umilirea ei.

— Sărmane flutur, lesne crezător!... Îţi plîng de pe acum de milă, cum ai să-ţi pîrleşti aripele.

— De astăzi pănă în şase luni vei primi scrisoarea mea, prin care-ţi voi vesti biruinţa. Dacă în adevăr tu ai rupt orice legături cu dînsa şi ranele tale sunt vindecate, primeşte prinsoarea cu mine.

— Primesc, răspunse el, şi-ţi dau termen de un an.

— Şi cu bine! ziserăm amîndoi, ciocnind paharele şi dîndu-le pe gît.

IV.

La dreptul vorbind, nu eram mare doritor de a cîştiga prinsoarea, nu doar că n-aş fi avut sorţi de izbîndă, dar nu mă trăgea inima să întreprind lupta, într-atîta-mi părea de neatrăgătoare vestita văduvă. O întîlneam pe la grădinile publice, prin saloane, şi-mi venea cu atît mai puţin să mă apropii de dînsa şi să-i vorbesc, cu cît mă credeam întrucîtva îndatorit la aceasta. Cele mai plăcute lucruri omul nu le face bucuros, cînd e de datorie. Ş-apoi îmi trebuia multă cheltuială de timp şi de vorbe, mai ales vorbe meşteşugite, nesimţite de inimă; şi la toate aceste, cînd nu te îmboldeşte dragostea, eşti de la început cuprins de-o lene, de-un fel de dezgust care te face să zici: „Ducă-se-ncolo!”

Într-o zi eram din întîmplare poftit la masă la doamna Zorescu, unde se afla şi doamna Rădeanu. Hotărît lucru, aveam să pierd prinsoarea. Tot timpul am stat răce şi nepăsător; abia de am descleştat dinţii să-i spun pentru bunacuviinţă cîteva cuvinte în treacăt. După masă, însă, simţindu-mi capul mai înfierbîntat, mă apropiai de dînsa, aşa de glumă, ca să nu se zică că am renunţat cu totul la prinsoare, şi începui să-i laud frumuseţele pe un ton cam îndrăzneţ, cum ar vorbi un om care nu ştie încunjurul. Deodată ochii ei se deschiseră mari şi se pironiră într-ai mei cu o căutătură atît de ciudată, încît rămăsei un moment surprins. Niciodată n-aş fi crezut că ochii ei pot să sticlească aşa învăpăiat şi să reverse atîta despreţ şi luare în rîs. Parcă mă desfiinţau de viu.

A! dacă ţi-e aşa povestea, gîndii în mine, apoi stăi c-avem de furcă împreună; şi întocmai ca un cal leneş care se simte lovit de pintenii călăreţului, mă răpezii la atac în fugă.

— Mă iertaţi, doamna mea, dacă am îndrăznit să zic un cuvînt despre frumuseţele d-voastre. Alţii mai înainte decît mine au avut ocazie să le preţuiască, între care se numără şi cîţiva amici şi foşti amici ai mei. Zic foşti amici, pentru că unul dintr-înşii, Valerian, a încetat din viaţă, iar altul Arbore, a încetat de a-mi fi amic. Nu mai pun la socoteală şi pe Mihăiţă, care mi-a vorbit despre d-voastră cu un entuziasm!… cu un entuziasm!…

Mă aşteptam acum la o a doua căutătură şi mai ironică şi mai fulgerătoare, care să mă măture de pe faţa pămîntului. Cînd colo, nu!… Din contra, pe faţa şiretei văduve se întipări un aer de blîndeţă neaşteptat şi, ridicîndu-şi evantaliul pănă la înălţimea ochilor, care de astă dată mă priveau cu o expresie oarecum mustrătoare, îmi zise:

— Frumuseţa femeilor, domnul meu, nu trebuie mult lăudată, precum nu trebuie florile atinse cu mîna, fiindcă se veştejesc. Deoarece însă împărtăşiţi părerea domnilor Valerian, Arbore şi Mihăiţă, apoi vă dau voie să faceţi ca dînşii, adică să-mi preţuiţi frumuseţa cît veţi voi, dar să nu-mi vorbiţi de dînsa.

Sfîrşind aceste cuvinte, ea îmi zîmbi cu un aer de bunătate, care părea a-mi zice că nu trebuie să mă supăr de lecţia ce mi-a dat, apoi, strecurîndu-se prin mulţimea invitaţilor, se puse la piano.

Din cele urmate, era vederat că războiul începuse între noi doi, deoarece primele săgeţi fuseseră aruncate; cu toate aceste, tot nu mă simţeam destoinic de a duce lupta pănă la sfîrşit. Mi se părea că-i prea cochetă, prea trăită-n lume, prea vicleană doamna Rădeanu, şi nu răspundea la idealul meu.

Preferam fiinţele naive şi nevinovate. Nu se potriveau deloc caracterele noastre; eu, temperament aprins, entuziast, gata a mă încrede oricui fără rezervă; ea, proza în picioare, cu feliurite ascunsuri şi prevederi, înarmată de toate şiretlicurile unei vieţi pline de ispite.

Nepotrivirea noastră se vădi la cea întăi întîlnire, dovada răceala, pot a zice antipatia, ce simţii pentru dînsa. Cearta din urmă avu de rezultat a ne depărta şi mai mult unul de altul; prin urmare, ce era să-mi bat capul cu o întreprindere a cărei izbîndă chiar nu era să-mi aducă nici o mulţămire. Mă hotărîi deci să o las în pace şi să declar lui Mihăiţă că am pierdut prinsoarea. Această hotărîre o luai fără greutate, fără inimă rea, cum se zice, nevoind de bun cheful să mă supun la o adevărată muncă silnică, şi, odată hotărîrea luată, îmi veni un nou şuvoi de veselie. Parcă mă lepădasem de un rău.

Astfel, toată seara cît am stat la doamna Zorescu, nu ştiu dacă am mai schimbat două vorbe cu doamna Rădeanu; mă uitam la dînsa ca şi cînd n-aş fi cunoscut-o. Nici chipul, nici spiritul, nici cîntecul ei nu mă mişcau cîtuşi de puţin, deşi toată lumea părea încîntată şi o aplauda mereu. Parcă lumea mai vorbeşte cum i-e gîndul!

A doua zi Mihăiţă veni să mă întrebe cum stam cu vestita văduvă. Iar după ce-i spusei hotărîrea mea de a lăsa nerăzbunate toate victimele făcute de dînsa, el stătu un moment pe gînduri.

— Ciudat!… Ciudat!… Dar, oricum, eşti mai cuminte decît te credeam, adause el.

V.

Era vreme de toamnă cu ceriul senin, statornicit, răcorit de arşiţele soarelui, cu cîmpul plin de cîntecul prepeliţelor şi de sunetul coasei, cu un aer îmbalsamat şi liniştit, care parcă-ţi îndulcea inima şi te îndemna să visezi sub îndoita simţire a frumuseţei prezente şi a grijilor viitoare; iar eu, în primăvara vieţii, nepăsător de griji cum eram, mă pregăteam pentru o călătorie în munţi. Era lucru mare pentru mine o aşa călătorie, căci nu fusesem niciodată prin munţi. O societate întreagă de bărbaţi şi femei avea să ia parte la această petrecere; Bărbaţii erau aleşi dintre cei mai de seamă artişti şi învăţaţi ai oraşului, domnii Buhuş, Cernescu, Mălin şi Solariu, cu soţiile lor, care toate erau tinere şi frumoase, cum e mai bine la asemenea primblări.

Parcă-mi saltă şi acum inima, amintindu-mi bucuria ce mă cuprindea atunci cînd îmi pregăteam armele, îmi aşezam hainele în geamandane şi merindele în panere. Mi se părea că mă pregătesc pentru cea mai fantastică călătorie. Mă legănam dîrz pe picioare, simţindu-mă sănătos, tînăr, plin de foc, în stare să ridic lumea cu umărul, şi aşteptam ziua plecării ca cea mai fericită zi a vieţii mele. Un singur mic nouraş îmi întuneca ceriul fericirii. Între doamnele ce ne întovărăşeau era şi doamna Rădeanu, şi nu ştiu de ce îmi închipuiam că are să fie supărăcioasă la drum, răce şi ironică dinaintea frumuseţelor naturei, într-un cuvînt, notă discordantă în armonia generală.

Dar, la urma urmei, ce-mi păsa de dînsa! Bine că nu mai eram dator să-i fac curte. Astfel, deplin mîngăiat, căci uşor se mîngăie cineva de o nenorocire ca aceasta, mă urcai în ziua plecării într-o trăsură la care erau înhămaţi în şir patru cai birjăreşti voinici, împodobiţi cu canafuri şi zurgălăi, şi mersei la domnul Buhuş, unde era locul de întîlnire cu tovarăşii mei de drum. Doamne!… ce frumoasă neorînduială găsii acolo!… Geamandane, umbrele, paltoane, panere cu provizii, împrăştiate în toate părţile, şi un freamăt, şi o mişcare, parcă eram să mergem la capătul lumii. Unii luau prînzul de dimineaţă, alţii legau haine în curele, alţii încărcau la trăsuri. Toate capetele erau ameţite; iar în mijlocul vuietului şi a încurcăturii se deosebeau femeile care însufleţeau cu farmecul lor frumoasa privelişte de neorînduială. Nimic mai încîntător decît momentul plecării într-o călătorie de petrecere! Cîtă plăcere, cîtă speranţă, cîtă poezie cuprinde în sine acel moment, cînd eşti tînăr, iubitor de întîmplări şi alergător după necunoscut!

Şi ce frumos erau gătite doamnele călătoare! Cu costumuri scurte, bine tăiete, care puneau în lumină formele trupului şi lăsau să se vază sprintenele picioruşe. Şi ce bine le şedea cu pălăriile cele de drum, menite a le ocroti de soare, şi de sub umbra cărora izvorau luminile îmbucurătoare ale ochilor lor! Ai fi zis nişte zîne cu suflet bun care aveau să ne conducă pe căi necunoscute şi să ne apere de primejdii, însă în această veselă adunare de împărecheaţi, numai eu şi cu doamna Rădeanu eram stingheri şi hotărîţi a rămînè stingheri, căci ea, între toate, era mai puţin vorbàreţă, stătea mai la o parte şi parcă se ferea de mine cu deosebire. Aşadar, nu mă înşelasem în presimţirea mea. Era într-adevăr o notă discordantă în armonia generală. Dar şi eu, mîndru din fire, mă arătam şi mai nepăsător şi mai răce cătră acest sloi de gheaţă.

Deci, fără a mă îngriji de dînsa cîtuşi de puţin, mă amestecai între celelalte patru, ajutîndu-le la aşezat în trăsură, şi în momentul plecării mă chibzuii aşa ca să mă sui în trăsură cu doamna Solariu, o femeie nostimă, cu o figură brună, arzătoare şi cu o inimă naivă de copil. Nu mai rămînea îndoială, brunele făceau mai multă întipărire asupră-mi decît blondele.

Odată pornit pe şoseaua cea mare, în pocnitul biciului şi în sunetul zurgălăilor, legănat de trăsură şi împrospătat de aerul dimineţei, simţii că parcă încep o nouă viaţă, iar gîndul meu pribeag, întinzîndu-şi aripile, îşi lua zborul în lumea cea neţărmurită. A rătăcit cît a rătăcit, dar s-a întors îndărăpt, căci era atras de frumoasa mea tovărăşiţă. Dînsa era într-o adevărată fericire. Aerul, lumina, verdeaţa, făceau asupră-i o nespusă întipărire. Ce deosebire între ea şi doamna Hădeanu, cea cu faţa prefăcută, în care parcă totdeauna stă cîte un gînd ascuns! Una cu căutătura limpede, încrezătoare, cu vorba nemeşteşugită ca izvorul cel curat, cealaltă privindu-te parcă totdeauna cu scop şi grăindu-ţi chibzuit şi măsurat, ca să nu scape cumva un cuvînt mai mult.

„Ai dreptate, Mihăiţă, gîndii în mine; ce prăpastie trebuie să fie inima acestei femei!… ”

De la o vreme, simţindu-mă molipsit de aerul copilăresc al doamnei Solariu, prinsei să-i vorbesc de una şi de alta, ca şi cum am fi fost doi buni camarazi de şcoală ce n-au nimic a-şi tăgădui; ba prinsei chiar să-i observ mîna cea frumoasă cu mici gropiţe la încheituri, şi în mişcările mele căutam toate chipurile să i-o pot atinge; însă ea desigur nu băga de samă, întru atîta părea încîntată de priveliştea munţilor de care acum ne apropiasem.

— Priveşte ce vîrf de munte ciudat, îmi zise ea, arătîndu-mi cu mîna un pisc ce se înălţa stîncos dinaintea noastră.

— Acesta nu-i nimic, uite la celalalt, răspunsei eu, luîndu-i mîna şi îndreptînd-o spre un alt munte; însă, negăsindu-l degrabă, avui ocazie să-i ţin o clipă mai mult mîna în mîna mea.

„Rămîi sănătoasă, doamnă Rădeanu! îmi şopti un glas ascuns, şi tu, Mihăiţă, bucură-te!... Ochii cei negri au învins pe cei albaştri. Bătăile de inimă, neastîmpărul, tulburarea minţii, dorul de a nu-mi mai dezlipi ochii de pe vecina mea nu erau oare semnele premergătoare ale dragostei, care ca şi furtuna se anunţă mai dinainte.

De la o vreme convorbirea noastră luă o altă întorsătură. Începui să cîrtesc în contra frumuseţelor multlăudate ale doamnei Rădeanu, şi din cînd în cînd alunecam cîte o asemănare între ochii cei negri, învăpăiaţi în genere, şi cei palizi albaştri, ai doamnei Rădeanu, pronunţîndu-mă negreşit în favoarea celor dintăi. Apoi treceam la alte asemănări, din ce în ce mai lămurite, pe care nu ştiu dacă doamna Solariu Ie înţelegea sau nu, dar ea apăra cu multă vioiciune frumuseţele doamnei Rădeanu, punîndu-le mai presus de ale tuturor celorlalte doamne. Eu, negreşit, căutam să o duc la părerea contrară, şi poate că aş fi izbutit dacă trăsura nu s-ar fi oprit dinaintea unei bariere zugrăvită cu dungi galbene şi negre. Ajunsesem la Cornul-Luncii, hotarul Bucovinei.

Toată lumea se coborî din trăsură şi se pregăti de-ale mîncării; iar după ce ne puserăm bine la cale ca nişte oameni hrăniţi pănă atunci numai cu aer curat, domnul Buhuş, care era casierul şi şeful expediţiunii, ne porunci să plecăm, căci mai era drum lung pănă la Vatra-Dornei unde aveam să petrecem noaptea. Însă la pornire el făcu o altă împărţire între călători.

Pe toţi ne schimbă de la locul nostru în trăsură, şi mie îmi veni rîndul să mă urc alături de doamna Cernescu.

Aceasta mă cam supăra, căci mă punea în neputinţă de a toarce mai departe din fuiorul dragostei cu doamna Solariu; dar, loc de împotrivire nefiind, mă urcai hotărît să-mi răzbun asupra noei mele tovarăşiţe de lipsa celeilalte.

Cu toate aceste, pentru un om nepărtinitor, schimbul nu era spre pagubă, căci dacă doamna Solariu avea o faţă dulce de copil şi te fărmeca cu aerul ei de nevinovăţie, cu rîsul cel limpede pornit din inimă, astălaltă era, din contra, mai femeie, înzestrată cu o înţelegere mai adîncă despre lume. Ghiceai că este într-însa o comoară de judecată şi de simţire mai bogată, că are darul să ştie mai bine preţui lucrurile şi la ocazie să ştie mai bine iubi. Cu dînsa nu era de umblat pe multe cărări; dintr-o privire te pătrundea şi-ţi afla gîndul. De aceea, fără mult încunjur, îi vorbii despre amor. Ce alta era să vorbesc unei femei frumoase, care şedea aşa aproape de mine şi care, după aerul ei priceput, părea a şti toate şi a nu se sfii de nimic?

Ar zice cineva că eram un nestatornic, gata a repeta aceleaşi lucruri oricărei femei. Nicidecum!… inima mea era prinsă; iubeam pe doamna Solariu cu un amor venit pe neaşteptate, cum vin mai toate amorurile, dar care nu era mai puţin adevărat, şi tocmai pentru aceea căutam acum să mă ameţesc, să-mi răzbun oarecum asupra doamnei Cernescu, care venise lîngă mine la o vreme aşa de nepotrivită. Ş-apoi, văzînd-o, nu ştiu cum, aşa sigură pe sine şi în afară de periculele ispitelor, ca şi cum nimeni n-ar fi la înălţimea inimii ei, îmi veni fără voie un îndemn de a o pune la încercare. Mărturisesc că pentru întăia dată în viaţa mea nu eram de bună-credinţă şi, lucru ciudat, nu simţeam cea mai mică mustrare de cuget. Parcă eram un învechit în zile rele.

— Aşadar, îmi faci curte? îmi zise ea după un oarecare timp.

— Curte? răspunsei eu cu obrăznicia unui om ce a pierdut chiar conştiinţa că minte. Niciodată!… Curte fac numai acei cu dragostea pe buze şi cu trădarea în inimă; numai acei care se joacă cu cele mai sfinte şi mai curate simţiri omeneşti, care nu ştiu ce-i un dor, o bătaie de mimă… dar eu!…

Atunci, cu un glas ce destăinuia oarecum o simţire de părere de rău, ea îmi zise:

— Pentru ce-mi vorbeşti aşa?

— Pentru că te iubesc!… răspunsei eu ca un om ce nu mai ştie să-şi măsure cuvintele.

Deodată faţa ei se înroşi ca focul. Ochii i se tulburară, parcă un fulger ar fi zguduit-o în adîncul inimii. Vedeam prin vinele albastre ale tîmplelor ei cum i se bătea sîngele de iute; iar în mijlocul tăcerii ce se făcuse dupa neaşteptatul meu cuvînt, întocmai ca după un trăsneţ, rămăsei eu însumi înspăimîntat.

— Ai rostit un cuvînt mare, adause ea, care ar putè să aibă grele urmări… Dar nu va fi nimic, căci nu te cred.

Atunci la rîndul meu simţii tîmplele bătîndu-mi-se cu putere şi, esplice cine poate, dar cuvîntul „te iubesc”, aruncat nebuneşte, după ce făcu explozie ca o bombă, dintre noi doi mă răni mai mult pe mine. Tot atunci parcă începu să mi se lumineze dinaintea ochilor, şi, spre marea mea mirare, văzui cît de frumoasă era doamna Cernescu. Era cu mult mai presus de doamna Solariu. Mai întăi, nu era aşa de copilăroasă ca dînsa. Apoi avea trăsăturile feţei mai regulate, un profil clasic, cu nişte ochi mari, serioşi, împrăştietori de lumină, cu o gură astfel tăiată, de parcă-ţi zicea: „Nu vezi că doar nu sunt o femeie de rînd! ” Şi cu, nenorocitul, îmi pusesem în gînd să-mi descarc ciuda tocmai pe o asemenea femeie, lîngă care mă simţeam eu însumi oarecum ridicat peste lumea de rînd.

Oare unde îmi fusese ochii şi mintea?…

Aşadar, iată-mă intrat într-o a doua încurcătură, astă dată mai primejdioasă, căci aveam de a face cu o femeie care ştia să măsoare prăpăstiile unui amor.

Odată marele cuvînt aruncat şi spaima momentului risipită, mă simţeam dator să merg mai departe pe calea mărturisirilor, şi în acest scop îmi veni în ajutor tot entuziasmul tinereţelor, toată căldura inimii prinse în şuvoiul unei nouă dragoste. Dar pe cînd mi se dezgheţase mai bine limba, pe cînd cuvintele curgeau îmbelşugate, deodată pîrdalnica de trăsură se opri în faţa unui birt. Iată a doua pacoste ce-mi face trăsura. O! ce timp dimpotrivă!...

Iar popas, iar mîncare, iar băutură.

Un ceas cît un secul a ţinut popasul şi la pornire şiretul de Buhuş ne împăreche iarăş de altfel în trăsuri. Nu ştiu zău dacă el nu făcea aceste schimbări cu precugetare.

Furios, mă urcai în trăsură alături cu doamna Mălin, şi, ghemuit în colţul meu, şedeam tăcut şi morocănos, parcă mi se înecase corăbiile.

Trecurăm Vama şi Pojorîta, două sătulene mistuite în pustiul Carpaţilor; trecurăm Mestecănişul, un munte mare păduratic peste care şoseaua se aşterne ca un şerpe în nenumărate cotituri; trecurăm şi Valea Putnei, cea mai romantică vale ce e dat ochilor să vază, plină de umbră, de răcoare, de miros de brad şi de murmurul părîului Putna, care curge într-un şir de cascade; şi cu toate aceste, nimic nu mă mişca.

Treceam prin aceste frumuseţi ca un om dezgustat de lume şi de viaţă, cînd, deodată, tresării simţind ceva că se apropie de faţa mea. Era capul doamnei Mălin care căuta să vadă dacă nu cumva dorm. Însă aşa se apropiase de mine că i-am simţit, pot a zice, focul obrajilor.

— Unde-ţi sunt gîndurile? îmi zise ea zîmbind.

— Gîndurile mele?… N-am nici un gînd, doamnă.

— Cum? Această natură frumoasă nu-ţi vorbeşte nimic?

— Îmi vorbeşte aşa de mult, că mie unuia nu-mi rămîne decît să tac şi s-o ascult.

— Ah! nu eşti plăcut deloc. Plîng pe bietele doamne ce te-au întovărăşit. Nu cumva vei fi avînd ceva… vreun necaz care te posomorăşte? adause ea, uitîndu-se pieziş la mine.

— O! îţi jur că nu!

— Nu?… Apoi atunci dă-mi o probă.

— Ce probă?…

— Fă-mi curte… Iacă te ascult.

— Mă asculţi şi o primeşti?

— Să vedem cum te-i pricepe.

Atunci, mişcat de acest îndemn neaşteptat, mă întorsei spre dînsa ca să mă încredinţez de nu cumva îşi bate joc de mine. Amîndoi zîmbirăm uitîndu-ne unul la altul. Într-adevăr, poziţia noastră era ciudată şi rolurile schimbate. Pentru întăiaş dată mă aflam lîngă o femeie care mă îmboldea ea pe mine. Ferească Dumnezeu, de asemene femeie.

Avea un chip ademenitor cum nu mai văzusem şi o căutătură, aşa pe sub gene, care-ţi deştepta toate gîndurile. Ş-apoi ce piele fină, ce sîn bogat, ce forme rotunde şi pline! Din toată fiinţa ei se revărsa un aer îmbătător care mi se suia la creieri.

De-ar fi fost un sfînt în locul meu, încă i-ar fi tremurat cărnurile, încă ar fi simţit fiorul ispitei strecurîndu-i-se prin rădăcinile părului. Atunci, fără voie, îi apucai mîna, o mînă mică, caldă, tremurătoare, care se lipea de mîna mea, cum se lipeşte dorul de inimă, şi o sărutai lung. Ea însă, închizînd ochii pe jumătate, ca şi cînd ar fi voit să simtă mai bine fiorii sărutatului, îmi zise trăgănat:

— Acuma ne-am împrietenit! Nu-i aşa?… Fii dar mai vesel!

Apoi îşi retrase mîna încet-încet, avînd oarecum grija să nu mă supere, nici să-mi deie a înţelege că s-ar fi supărat de îndrăzneala mea.

Era o cochetă nemaipomenită. Dar halal să-i fie! Plătea cît zece. Ce păcat că eram înamorat de doamna Solariu, ba nu, greşesc, de doamna Cernescu! Da, eram înamorat, însă lucru nepriceput, icoana aceştiia începea oarecum să se întunece în mintea mea. Mi se înfăţişa ca un soare depărtat, de la care îmi veneau raze calde, în timp ce chipul doamnei Mălin mă frigea ca un foc apropiat. Şi mare mai era deosebirea între una şi alta! Una, adică doamna Cernescu, era frumoasă, serioasă, cumpănită; cînd o vedeai, îţi venea să te închini ei; cealaltă, nu pot zice că era frumoasă, dar avea ceva drăcesc într-însa; cînd o vedeai, te apuca frigurile şi-ţi venea să o rupi în două, de drag ce ţi-ar fi fost să o strîngi în braţe.

Ei, acum ce mai zici? Aşa-i că m-am întrecut cu şaga? Aşa-i că o să mă iei drept un cap răsuflat, drept o minte zburătăită, care se-ntoarce dupa toate vînturile? Cum, într-o zi, de trei ori înamorat? Asta-i nebunie, lucru nefiresc.

Ei! nu-i aşa. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Oare povestea vestitului Ivan să nu fie adevărată, de vreme ce se povesteşte? El sărmanul nu se-ndura de una, fiindcă era sprincenată, nu se-ndura de cealaltă, fiindcă era buzăţică, nu se-ndura de a treia, fiindcă era nurlie, şi aşa mai departe, încît, dacă-l întrebai:

— Măi Ivane, dragi ţi-s fetele?

— Dragi, răspundea el.

— Dar tu lor?

Tocmai aşa se întîmpla şi cu mine. Le iubeam pe toate, nu odată, ci pe rînd. Negreşit, nu voi fi în stare să-ţi dovedesc în limba învăţaţilor şi cu cartea în mînă ce fel de boală este iubirea, cîte grade de tărie are; cum un om simte într-un fel, şi altul într-alt fel; cum o dragoste alungă pe alta, precum un cui scoate pe alt cui. Toate aceste le las pe seama celor ce ştiu să despice firul de păr în patru. Eu însă, Stan păţitul, îţi voi spune numai atîta că lucrul trebuie să fie firesc, de vreme ce mi s-a întîmplat; şi vezi că pănă astăzi, că-s mai mult bătrîn decît tînăr, încă nu m-a închis nimeni în casa de nebuni. Eram deci acum, să nu bănuieşti, sub farmecul doamnei Mălin, într-o stare de nebunie a simţurilor, astfel că, dacă ea nu ar fi început cu multă băgare de seamă să se puie în stare de apărare, cine ştie la ce grad de nesocotinţa aş fi ajuns eu tăcutul, eu morocănosul de adinioarea.

Dar sfîrşitul drumului puse sfîrşit acestei ciudate scene de amor. Iată-ne ajunşi la Vatra-Dornei, un mic tîrguşor zidit într-o poiană mare, răsfăţată între munţi, unde trei văi se împreună cu trei rîuri plutitoare: Neagra, Dorna şi Bistriţa.

Era acum vreme de seară, vreme de repaus după o zi întreagă de călătorie. Eu însă, nu atît ostenit de drum, pre cît de valurile sufleteşti prin care trecusem, m-am retras în odaia mea din birtul unde ne coborîsem cu toţii la gazdă, dar nu bine mă aşezasem pe o canapea ca să-mi mai destind trupul şi să-mi descurc gîndurile, cînd auzii la uşă o mică bătaie. „Intră”! strigai eu. Uşa crăpîndu-se încet, văzui frumosul cap al doamnei Solariu, care mă întrebă sfios: „Bucuroşi de oaspeţi?”

— Bucuros! răspunsei eu.

Atunci doamna Solariu intră pe vîrful degetelor şi, după ce-şi furişă ochii în toate colţurile odăiei, ca să se încredinţeze de nu e vreun strein, se apropie de mine, îmi făcu o adîncă închinăciune şi îmi zise cu aer de parapon:

— Frumos, domnule. Da’ bine te porţi?

— Cum? nu înţeleg, doamnă.

— Te faci că nu înţelegi. Ai învăţat, se vede, aceeaşi lecţie pe de rost şi ai spus-o la cîteşitrele, şi mie, şi doamnei Cernescu, şi doamnei Mălin. Apoi se cade, mă rog? Mai poate o femeie să aibă încredere în dumneata?

— Cine v-a spus aceasta? răspunsei eu foarte tulburat.

— Cine mi-a spus?

Atunci se auzi o a doua bătaie la uşă.

— Intră! strigă doamna Solariu, făcîndu-se stăpînă în casa mea. Uşa se deschise din nou şi iată că doamnele Cernescu şi Mălin se strecurară în odaie.

— Aici suntem şi noi, ziseră ele, închinîndu-se iarăşi adînc dinaintea mea. Noi am spus. Putea-vei să tăgăduieşti?

Te las să judeci ce bine îmi şedea faţă cu aceste trei femei care veniseră să-mi ceară socoteală de purtare.

— Spusu-mi-ai că mă iubeşti? adause doamna Cernescu, bătîndu-se cu mînile în piept. Da sau ba?…

— Da! răspunsei eu ca prin gura cămeşei, neputînd tăgădui lucrul ce în adevăr se întîmplase.

— Da mie? urmă doamna Mălin, cea cu ochii galeşi, care ştiau să soarbă omul de viu.

— Şi d-tale, răspunsei eu cu glas tremurător, întocmai ca un vinovat dinaintea judecătorilor săi.

— Apoi cum rămîne?… strigă naiva, copilăroasa doamna Solariu, care părea mai aspră decît toate, singura căreia nu-i spusesem pe faţă că o iubesc.

Eu, ce să zic?… Văzîndu-mă aşa de vederat prins cu oca mică, înfundat cu minciuna, mărturisesc că aş fi voit să fiu mai degrabă de un stînjen sub pămînt decît în această ruşinoasă stare. Şi, dacă-i pe aceea, martur mi-e Dumnezeu că nu spusesem nici uneia minciuni. Cu fiecare din ele am fost de bună-credinţă, rînd pe rînd, căci toate mi-au plăcut. Dar unde era chip să mă creadă! Altul mai ispitit decît mine ar fi ştiut poate să scape din încurcătură, iar eu, un începător, abia intrat în lume, ce era să fac?… Toate cărările-mi erau închise. Frumos început, n-am ce zice!… Stam, deci, mut în faţa femeilor ca un om de mai înainte osîndit, care nu are un singur cuvînt de îndreptare, şi se vede că aveam o figură atît de proastă, atît de aiurită, că ele din ce în ce se îndîrjeau.

— Cum rămîne? ziseră ele într-un glas.

Eu, nici un cuvînt.

Tuşeam, mă învîrteam, casa se învîrtea cu mine, făceam fără conştiinţă nişte mişcări nepotrivite, voiam să zic ceva, dar nu ştiam ce şi, în sila de a găsi un cuvînt, mă înecam cu propria mea răsuflare.

— Încă o dată, cum rămîne?… strigară neînduratele femei.

Atunci toate puterile mă părăsiră, mînile îmi căzură de-a lungul trupului şi cu un glas stins bolborosii cuvîntul: iertare!

Acest cuvînt a fost tot ce am putut să rostesc.

— Ha! nu-i aşa! adause naiva doamna Solariu, care părea mai răutăcioasă poate tocmai pentru că avea mai puţine temeiuri de a mă învinovăţi.

— Să te pui în genunchi dinaintea fiecăreia dintre noi, să ne săruţi mîna şi să ne ceri iertare.

La auzul acestor cuvinte ce-mi promiteau scăparea, m-am şi aruncat în genunchi dinaintea doamnei Solariu care îmi întinse mîna de departe ca un mitropolit, iar eu pot jura pe Evanghelie că de astă dată nu a fost un dram de dragoste în sărutatul meu. Îngenuncheai apoi a doua oară în faţa doamnei Cernescu şi a treia oară în faţa doamnei Mălin, sărutîndu-le mîna, şi, după ce sfîrşii aceste trei metanii făcute ca dinaintea a trei icoane împărăteşti, răutăcioasele femei ieşiră iute din odaie, şi, cît ţinu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs şi un chicot.

Păcat că n-a fost cineva să mă vadă în ce hal eram, să aibă ce rîde toată viaţa. Beat, m-am aruncat pe pat mustrîndu-mă singur la nebuniile ce făcusem. Amor mi-a trebuit?… Poftim amor!… Mai cearcă şi altă dată dacă te ţine cureaua. O! De mi-ar fi dăruit cineva Dorna întreagă cu toate satele şi pădurile încunjurătoare, nu m-aş fi apucat de asemenea trebi. Însă, din toate aceste învăluieli, tot am rămas cu un cîştig. Amorul meu s-a stins într-o clipă cum s-ar stinge o lumînare în care-ai sufla. Amor!… vorbă să fie!… foc de paie, lumină de licurici!…

Simţindu-mă, deci, oarecum uşurat, limpezit, îmi aşterneam acum o linie de purtare bine hotărîtă pentru viitor. Orice, afară de amor!

Atunci nu ştiu cum se făcu că din amestecul gîndurilor, mă pomenii că-mi veni în minte tocmai gîndul cel mai neaşteptat: îmi adusei aminte de prinsoarea ce ţinusem cu Mihăiţă. Mi se păru atît de deşanţat şi nefiresc de-a mai reîncepe aceeaşi comedie cu doamna Rădeanu, încît începui să rid eu singur ca un nebun. O! Eram tămăduit de boala dragostei pentru mult timp. Aveam pieptul căptuşit cu o întreită zale căpătată dintr-un întreit amor nenorocit; nu era deci cu putinţă să mai străbată a patra săgeată.
Deodată auzii la uşă o nouă bătaie.

— Intră, strigai eu oarecum îmbărbătat, ştiind bine că scena trecută nu se mai poate reînnoi. Dar, vorba ceea, cînd te gîndeşti la lup, lupu-i la uşă… Doamna Rădeanu se ivi cu chipul ei blond ca o lună plină, zicîndu-mi:

— Poftim, domnule, la masă. Tovarăşii te aşteaptă.

Aflase ea ceva despre cele întîmplate? Venise înadins să mă vadă în ce stare eram? Nu ştiu, n-am putut înţelege din faţa ei. Era destul de şireată ca să-şi ascundă gîndurile. Dar şi eu iute mi-am alcătuit o faţă pre cît am putut de nepăsătoare şi am intrat în sala de mîncare în urma ei, făcîndu-mi socoteală că nu se cuvine să-mi arăt ruşinea şi să bat laturile ca un becisnic.

Acolo am găsit pe tovarăşii mei mîncînd cu liniştea sufletească a unor bărbaţi însuraţi care nici cu spatele nu ştiau despre cele petrecute; iar doamnele cu pricina ţineau mai mult ochii în farfurii şi din vreme în vreme pufneau de rîs uitîndu-se pe furiş una la alta.

Numai eu, care cunoşteam din păcate cauza veseliei lor, mîncam în silă şi înghiţeam cîteodată cruciş.

VI.

A doua zi în zori de ziuă ne suirăm pe o plută ce ne aştepta la malul Bistriţei, alcătuită din două căpătăie de grinzi bine legate, şi împodobită cu crengi de brad. Cîrmaciul şi dălcăuşul desprinseră pluta de mal, o împinseră în şuvoi, şi, în momentul cînd ea pleca în josul apei, o salvă de revolvere făcu să răsune munţii şi să tresară de spaimă inimile doamnelor ce ne întovărăşeau. Ura!… Iată-ne acum plutind la vale în voia apei, între două şiruri de munţi ale căror vîrfuri erau încă acoperite de neguri. Dar după două oare de călătorie, negurile se risipiră şi soarele se arătă deasupra piscurilor ca un călăuz îmbucurător, presurîndu-ne calea cu diamante. La fiecare cotitură a rîului ni se înfăţişau nouă vederi, nouă perspective, care de care mai încîntătoare.

Ce mici îmi păreau acum amorurile mele de ieri faţă cu natura măreaţă ce mă împresura! Nimic din cele simţite, din cele suferite nu-mi mai rămăsese în inimă; abia dacă mai păstram amintirea faptelor. Un şuvoi răcoritor îmi năvălea în piept, şuvoi dătător de viaţă, pornit din izvorul cel curat al naturii, şi trebuie să mărturisesc că aceeaşi prefacere o vedeam şi în tovărăşiţele mele de drum. Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? Apele limpezi ale Bistriţei au spălat orice urme de supărare din sufletul lor şi munţii cei răsunători de doine ne-au reîmprietenit. Da, ne-au reîmprietenit astă dată de-a binele, căci de acum înainte nu mai era cu putinţă de-a reîncepe nebuniile făcute.

Am mers cît am mers, dar de la o vreme ni s-a pus, vorba ceea, soarele în dreptul inimii. Noroc că plutaşii, oameni prevăzători, alcătuise pe căpătăiul din urmă un fel de cuptoraş de cărămidă unde au aprins focul şi-au aşezat un ceaun pe pirosteie. Cît ai scăpăra din degete mămăliga a fost gata. Apoi, desfăcînd legăturile cu merinde: brînza zburată, untul cel proaspăt, caşul, urda, muşchii luaţi de acasă şi alte cîte şi mai cîte, am întins pe plută o masă împărătească, nu altceva, unde grija şi nevoile nu erau poftite, unde cheful stătea în cap ca un stăpîn ce se făcuse peste inimile noastre. Iar la masă cine ne slujea, cine ne tăia bucăţile, cine ne destupa butelcile şi ne umplea paharele?… Nici ai crede… Era blonda doamnă Rădeanu, aceea pe care o năpăstuisem la început că va fi o notă discordantă în armonia generală.

Şi, zău, îi şedea bine cum se învîrtea între noi, isteaţă, cu mînecele suflecate pănă aproape de cot, cu obrajii rumeniţi de focul hărniciei, cu surîsul pe buze, ghicind gîndul fiecăruia, încît parcă tot ai fi mîncat de la mîna ei. Eu, nu-i vorbă, nici mă gîndisem să mă uit la dînsa cu alţi ochi decît ai unui om flămînd, căruia îi place să fie bine servit, dar, în sfîrşit, ceilalţi poate că gîndeau altfel. Ei!… atîta îmi mai trebuia!… să o încep acum şi cu doamna Rădeanu, ca să mă fac de ispravă de rîs. Numai închipuindu-mi una ca aceasta, îmi veneau fiori!

După o masă îmbelşugată şi bine stropită ca a noastră, limbile se dezleagă obicinuit şi poveştile încep să curgă. D. Cernescu, care era cel mai meşter în istorisire de poveşti, mai ales de acele cu două înţelesuri, a şi început să le aştearnă, însă într-un chip aşa iscusit că n-avea nimeni ce zice, ş-apoi lui ca mai bătrîn i se ierta mai mult decît altuia. Fiecare a istorisit cîte ceva, numai doamna Rădeanu sta şi ne asculta; eu de asemenea tăceam, însă m-a tăiat prin gînd că, dacă aş fi spus propria mea întîmplare de ieri cu cele trei amoruri şi cu metaniile de la urmă, aş fi întrecut desigur în haz pe toţi povestitorii.

După poveşti şi glume veni rîndul cîntecelor care se înfrăţeau aşa de bine cu priveliştea naturii.

Iată cîntecul pe care îl cîntarăm în cor sub conducerea lui Buhuş, şi care mi-a rămas şi acum în minte:

Glas de bucium se ridică
De pe munte pănă-n stele;
Răspund oile-n potică,
Răspund gîndurile mele.

Glas de bucium sună-n stînă,
Acum turma cade-n vis;
Dar pe inima-mi stăpînă
Jalea stă cu ochi deschis.

Cui aş spune a mea jale?
La cea albă lună plină,
Sau părîului din vale?
Tuturora sunt străină!…

Numai unu-n lumea mare
Jalea mea ar înţelege,
Dar şi el e-n nepăsare,
Orice-aş face, orice-aş drege.

Glas de bucium mergi la dînsul,
Inima de i-o dezgheaţă,
Şi din ochi îmi şterge plînsul
Şi-mi dă dragoste de viaţă.

Spune-i că-n zadar el cată
Alta-n lume să găsească;
Ca şi mine-n lumea toată
Nu e alta să-l iubească.

Glas de bucium adă-n pripă
De la el un semn măcar,
Ca să pot numai o clipă
Adormi al meu amar.

Iar de nu-mi aduci vro ştire
De la el de bucurie,
Clipa cea de adormire
Ah! prefă-o-n vecinicie!…

Glasul buciumului zboară,
Pe aripa-i doru-mi duce,
Lumea-ntreagă-o împresoară,
Dar răspunsul nu-l aduce!…

Cîntau cu toţii destul de bine şi în măsură, mai ales doamnele cu glasurile lor tinere şi mlădioase, de-ţi era mai mare dragul să le asculţi, cînd, deodată, în notele cele urcate, o voace se ridică mai presus şi acoperi pe toate celelalte. Era voacea doamnei Rădeanu, care, dezlănţuită sub inspirarea frumuseţelor naturii, îşi luă zborul în spaţiu.

Nu ştiu, ori că noi eram atunci astfel predispuşi, ori că în adevăr glasul ei era schimbat, dar ni s-a părut că niciodată n-a cîntat aşa frumos. Avea ceva răpitor în toată fiinţa ei, care ne ridica peste sfera pămînească.

Ş-apoi se mai uneau cu frumuseţa cîntecului şi poezia munţilor, şi şoaptele Bistriţei, şi freamătul pădurilor, întreg orchestrul naturei încunjurătoare, iar eu, fără voie, mă uitai la dînsa şi-i văzui ochii aprinşi, faţa mişcată, împătimită ca şi cîntecul, şi mi se păru un moment că într-adevăr ea este aceea care suspină după amantul nepăsător. Cînd îşi mîntui cîntecul, o tăcere se făcu împrejur ca şi cînd ne-am fi deşteptat dintr-un vis plăcut pe care am fi voit să-l prelungim, apoi deodată zbucni din toate piepturile o furtună de ura, de bravo, fără sfîrşit; numai eu stam mai la o parte ferindu-mă de a mă arăta prea încîntat ca să nu dau loc la bănuieli. Cel ce s-a fript o dată în apă fierbinte, se teme, vorba ceea, şi de apă răce.

Dar nu era apă răce, căci cîntecul doamnei Rădeanu m-a urmărit toată ziua, şi mi-a trebuit multă putere de voinţă ca să mă scutur de farmec.

Am călătorit, deci, toată ziua străbătînd o ţară ca din poveste, cînd prin şuvoaie, cînd prin dolii, cînd prin strîmtori, cînd prin luminişuri, încunjurînd stîncile, lunecînd, deasupra genunelor, glumind, cîntînd şi unind voia bună a inimilor noastre cu frumuseţa munţilor. Iar înspre amurg ne oprirăm la Hangu, de unde aveam a întreprinde urcarea pe Ceahlău.

A doua zi pe la revărsatul zorilor eram cu toţii călări, înşiraţi unul după altul, pe drumul Ceahlăului, întovărăşiţi de doi călăuzi care ne duceau merindele.

Cînd se lumină bine de ziuă, începurăm a ne urca la deal pe o cărare strimtă ce şerpuia prin desimea brazilor.

Am călătorit cîteva ceasuri bune, dar de la un loc, suişul fiind prea drept şi cărarea prea strimtă, prea aproape de prăpastie, ne coborîrăm cu toţii de pe cai şi prinserăm a ne urca pe jos. Nu mai aveam acum decît poate o jumătate oară de mers pentru a pune piciorul pe titva muntelui, cînd iată că ajunserăm la un loc unde cărarea făcea un unghi drept pe coasta muntelui, aşa că prăpastia ni se înfăţişa la stînga şi în faţă. Trecerea pe acolo era periculoasă. Fiindcă dintre toţi eu eram cel mai puţin supus ameţelii, mă pusei chiar în colţul cărării spre a da ajutor doamnelor. Doamna Rădeanu însă abia îşi rezemă mîna pe a mea, şi trecu iute uitîndu-se în ochii mei cu un zîmbet ca şi cum nu ar fi avut trebuinţă de ajutorul meu; iar eu stătui în colţul cărării pănă ce trecură cu toţii, apoi plecai sub o ciudată întipărire; simţeam că mi-a rămas ceva pe mîni din atingerea ei. Dar ce vorbă!… Eram destul om să-mi ţin firea faţă mai ales cu doamna Rădeanu, pe care de la început n-am putut-o suferi cu tot glasul ei. Şi totuşi cîntecul cel de pe plută din cînd în cînd îmi revenea în urechi ca o muzică dulce, depărtată, ce mă mîngăia la inimă. Învăluit de astfel de gînduri, rămăsei mult în urma tovarăşilor mei.

Voind apoi a-mi grăbi paşii spre a-i ajunge, auzii deodată deasupra mea o înfricoşătoare detunătură, ca o salvă de mii de puşti, de nesfîrşite ori repetată. „Fereşte-te!… Fereşte-te!…” Îmi strigară toţi cu glas desperat. O clipă îmi îndreptai ochii spre locul de unde venea vuietul şi văzui un năval de stînci şi de pietre, care tocmai de pe vîrful muntelui se rostogoleau spre locul unde eram. Fiorii morţii mi se strecurară prin vine; eram pierdut, căci n-aveam timp să fug nici înainte, nici îndărăpt, cînd deodată văzui chiar lîngă mine, în păretele muntelui, o înfundătură, un fel de cotlon, pe care parcă Dumnezeu mi-l deschisese anume, şi în care mă şi aruncai. Toate aceste s-au petrecut cu iuţeala gîndului, şi nu bine apucasem a mă pune la adăpost că petrele turbate au şi trecut de-a roata pe deasupra capului meu, făcînd să se cutremure muntele şi să răsune ecourile. Iar cînd ieşii din cotlonul meu şi mă uitai în sus spre coama muntelui de unde venise primejdia, văzui ceva şi mai înfricoşat… văzui acolo sus pe Mihăiţă, stînd în picioare ca un stîlp, cu părul zburlit, cu ochii ieşiţi afară din orbitele lor, aţintiţi asupra mea, parcă căuta să mă farmece, şi-într-atîta i se mărise capul şi i se schimbase muşchii obrazului, că nu mai părea om, ci o vedenie hîdă, o nălucă de spaimă. De ce se uita la mine, de ce i se ridica părul mai ţapoş, de ce ochii îi creşteau în cap, de ce faţa i se zbîrcea într-o sete nestinsă de a mă urmări. Un moment am crezut că are să se prăvale şi el ca petrele asupra mea. Am închis ochii şi am început să-i frec ca să mă încredinţez de nu era vis ce vedeam; dar cînd i-am redeschis, figura lui Mihăiţă dispăruse. Stam acum şi mă-ntrebam ce-a fost: vis sau realitate? Nu mai ştiam eu singur ce să cred. Spăriet însă de această îndoită întîmplare, apucai la fugă cătră tovarăşii mei, care mă aşteptau nerăbdători. Toţi se bucurară văzîndu-mă sănătos, toţi îmi strînseră mîna cu căldură şi chiar doamna Rădeanu, care de obicei era mai răce. Cît despre Mihăiţă, nimeni nu ştia nimic, nimeni nu-l văzuse. După o jumătate de ceas ne suirăm noi înşine pe zarea muntelui unde îi văzusem chipul, însă de urmele lui nu am dat. Am ajuns să cred că în adevăr a fost o nălucire născută în mintea mea, în momentul căderii petrelor, şi aceasta poate din cauză că toate neajunsurile ce am suferit în viaţă mi-au venit de la el. Se zice că sunt momente în care scînteia gîndului omenesc leagă în aceeaşi clipă fapte petrecute în osebite timpuri şi întrupează asemănări unde nu sunt. Dar astfel de gărgăuni meniţi să smintească creierii unui om nu puteau cloci mult timp într-un cap tînăr şi lesne uitător ca al meu, mai ales cînd mă aflam între nişte tovarăşi aşa veseli şi tocmai pe vîrful Ceahlăului, unde măreţia naturel e fără de asemănare.

O! Doamne! cine poate avea darul să spună tot ce vede ochiul şi ce simte inima în aseminea loc! Roată împrejur, peste vîrfurile celorlalţi munţi, privirea noastră se întindea spre miazăzi pănă-n şesurile Dunării, spre răsărit pănă-n şesurile Nistrului, spre apus pănă-ntr-ale Maramureşului; şi cîte oraşe, şi cîte sate, şi cîte lunci şi cîte rîuri cuprindea ochiul deodată. Trei ţări întregi se aşterneau la picioarele noastre, despărţite una de alta, dar locuite de acelaş neam de oameni care vorbesc aceeaşi limbă, aii aceeaşi lege, acelaş dor. Trei ţări frumoase, în care multe s-au făcut şi s-au prefăcut, în suma veacurilor de cînd bătrînul urieş le priveşte din albastra-i înălţime, însă limba, legea şi dorul au rămas ca petrele peste care a trecut apa vremilor fără să le urnească, şi vor sta neperitoare, cît va sta şi Ceahlăul pe temeliile lui. Căci Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia ţării, este izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti, este stăpînul care ne trimite după voie seninul sau furtuna şi cătră care se întorc privirile noastre ca spre un pol izvorîtor de speranţă. Iar glasul lui, compus din atîtea corzi tainice, din atîtea alte înmiite glasuri ce se ridică de la poalele lui, este însuşi glasul viu al ţării, care ca un imn se revarsă în sferile cereşti şi pe care nu se poate să nu-l asculte Dumnezeu!

Dus de gînduri, stam şi mă uitam pierdut în pierdutele depărtări, iar lîngă mine sta doamna Rădeanu tot atît de tăcută, tot atît de uimită; apoi, mişcaţi parcă de dorinţa de a ne destăinui, ne-am uitat unul la altul şi, fără să ne zicem un cuvînt, ne-am înţeles taina gîndurilor. Deşi de astă dată gîndurile noastre nu erau îndreptate spre iubire, dar aveau acelaş ţel, încît se-ntîlniră şi se-nfrăţiră.

Vederat lucru, doamna Rădeanu nu-mi mai era nesuferită ca la început. O schimbare se făcuse în mine, pe care nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc. Parcă nu mai avea faţa unei luni pline şirete, nu mai era femeia cea cochetă şi trăită-n lume, precum o judecasem la întăia vedere. Din contra, farmecul naturei o înălţase, o înnobilise şi, pusă alături cu celelalte trei femei, le întrecea fără îndoială şi-n minte, şi-n inimă, şi-n frumuseţe. Mă luptam eu însumi cu mine, voind oarecum a nu-i recunoaşte aceste însuşiri, şi mă păzeam ca de foc de a-i deştepta cel mai mic prepus despre cele ce se petreceau în sufletul meu. Dar de ce te păzeşti mai mult, de aceea nu poţi scăpa. Aveam o fire atît de trădătoare! Şi ochiul, şi glasul, şi mişcările mele îi destăinuiau tot ce voiam să-i ascund, încît ea, înţelegînd negreşit că nu-mi mai era antipatică, nu se mai ferea acum de mine. Astfel, orice făceam, oricum mă învîrteam, în toată călătoria urcării şi coborîrii Ceahlăului, se nimerea să fiu tot lîngă dînsa, şi aceasta într-un chip cu totul nepremeditat, aşa încît eram silit de a o privi, silit de a-i vorbi, silit de a-i da mîna prin locurile grele. Vezi ce de mai silă pe capul meu!… Trebuie însă să mărturisesc că ea nu făcea nimic ca să încurajeze cîtuşi de puţin orice idee de apropiere între noi şi se purta cu mine cu toată simplicitatea unei femei ce nu are nici un gînd ascuns. Dar tocmai această simplicitate mă punea în neastîmpăr. De ce o priveam şi-i vorbeam, de ce mă simţeam mai împrietenit cu dînsa, de ce parcă descopeream într-însa însuşiri nouă, care mă minunau.

O! inimă nestatornică!… Nebun cine se lasă purtat de tine!…

VII.

A trecut un an de zile după călătoria noastră prin munţi, in care timp, zi cu zi, oară cu oară chipul doamnei Rădeanu îmi intra tot mai mult în inimă. Ajunsesem aşa ca simţeam ca o trebuinţă a vieţii de a o vedea în toate zilele, şi pentru a-mi împlini acest dor întrebuinţam tot soiul de şiretlicuri, îmi plăcea nu numai să o văd pe dînsa, dar, cînd aceasta era cu neputinţă, îmi plăcea să-i văd casa sau măcar strada unde locuia, într-un cuvînt tot ce era al ei, sau în vecinătatea ci. Însă niciodată, în toate întrevederile mele cu dînsa, n-am avut curajul să-i spun un singur cuvînt de dragoste. Pe cînd cu celelalte femei eram vorbăreţ, îndrăzneţ, cu mintea liberă, în faţa ei îmi pierdeam cumpătul întocmai ca un copil vinovat, care se teme să nu i se descopere greşala. Numai în singurătatea nopţilor îmi recăpătăm curajul. Atunci găseam aşa cuvinte arzătoare, aşa accente împătimite pentru a-i mărturisi dragostea mea, încît de-aş fi avut îndrăzneala să i le repet a doua zi, desigur i-aş fi înduioşat inima. Dar a doua zi cădeam în vecinica îndoială, în starea aceea sufletească în care îmi frămîntam mintea, tălmăcind şi răstălmăcind fiecare privire, fiecare mişcare, fiecare cuvînt al ei şi dacă o minută venea, care-mi da oarecare speranţă, venea îndată altă minută care mi-o lua. Iar uneori îmi părea atît de cu neputinţă să ajung vreodată la fericirea de a fi iubit de dînsa, încît m-apuca gîndul rău al sinuciderii.

Într-o zi, încrucişîndu-mă pe stradă cu Mihăiţă, el mă opri şi-mi zise:

— Te văd, parcă mergînd cam des pe la doamna Rădeanu.

— O fi.

— Nu cumva eşti pe cale de-a cîştiga prinsoarea?

— Mai ştii!…

— În tot cazul, o să mă chemi să fiu martur la umilirea ei, nu-i aşa? adause el cu ironie.

— La revedere, prietene, s-auzim de bine! răspunsei cam răstit, spre a curma vorba cu el. Nu puteam să-i sufăr privirea mai ales de cînd mi se năzărise chipul lui pe Ceahlău în nişte împrejurări atît de înspăimîntătoare. Într-altă zi, pe cînd ros de îndoială, împresurat de idei negre mă întorceam de la doamna Rădeanu, întîlnii din nou pe Mihăiţă. De astă dată îl oprii eu, zicîndu-i:

— Într-adevăr, amice, ai avut dreptate, doamna Rădeanu e o femeie primejdioasă.

— Ba zău.

— Te rog, nu mă lua în rîs. Am să mă hotărăsc să nu-i mai calc în casă.

— Asta ar fi a opta minune pe pămînt.

— Uite, îţi jur chiar acuma să n-o mai văd niciodată! Te iau pe tine drept martur jurămîntului meu şi-ţi dau voie, dacă-l voi călca, să mă despreţuieşti, să mă împuşti!… nu mai voi să-mi sparg capul în zadar pentru o femeie fără inimă… Să fiu de rîsul oraşului… Toate au un capăt… Ai înţeles?

— Vom vedea-o şi asta! adause Mihăiţă c-un aer necrezător.

Opt zile mi-am ţinut jurămîntul; opt zile lungi, nesfîrşite, în care timp nu e cu putinţă să spun ce am suferit. Urîtul, desperarea, dorul mă ţineau de inimă aşa de cumplit, încît uneori credeam că-mi pierd mintea. Am cercat să mă ameţesc cu alte femei, dar ce sarbede, ce nesuferite îmi păreau aceste femei. Nu-mi venea să mă uit măcar la ele. Dezgustat, mă întorceam totdeauna în singurătatea odăii mele, unde cel puţin puteam să-mi răscolesc dorul neturburat de nimeni.

A opta zi, nebun, cu capul înfierbîntat, ieşii din casă, fără să ştiu încotro mă duc. Era înspre amurg. Mergeam şi mă spăriam eu însumi de vuietul paşilor mei; mergeam plin de friguri, fără voie, fără ţel, cînd mă pomenii dinaintea casei doamnei Rădeanu. Urcai scările, sunai clopoţelul, iar în momentul cînd mi se deschise uşa, auzii la spatele mele un hohot de rîs, un rîs răutăcios, un fel de rînjire care mă străbătu la rărunchi. Era Mihăiţă, care rîdea de statornicia jurămîntului meu.

Auzi, jurămînt!… Eram eu în stare să-mi dau seamă de ce făceam atunci!… Ştiam eu pe ce lume mă găsesc! Iute am intrat în casă să nu mai aud acel rîs supărător, cînd, iată-mă faţă-n faţă cu doamna Rădeanu. Atunci, pierzîndu-mi cumpătul cu desăvîrşire, rămăsei încremenit fără să o salut, fără să pot descurca o frază, fără să-i pot spune de ce n-am venit opt zile, de ce am venit acuma; iar ea, mai stăpînă pe sine, mă primi bine şi, văzînd că nu poate lega de mine nici o vorbă cu şir, se puse la piano spre a-mi da timp de a-mi veni în fire. Dar în nebunia mea tot aveam oarecare limpezime de vedere. Vedeam că şi ea era cuprinsă de-un fel de neastîmpăr. Degetele îi tremurau pe piano şi faţa ei era mai serioasă, mai palidă decît altă dată. Cîntă ce cîntă şi iată că începu cîntecul de pe plută: "Glas de bucium". Atunci toată fiinţa ei se schimbă deodată. Un foc i se aprinse în piept, care-i dădu un nou farmec, o nouă frumuseţă, o nouă putere de simţire; iar eu, nu ştiu ce se petrecea în mine, ascultînd notele ei înfrigurate, dar ştiu că deodată mă pomenii lîngă dînsa în genunchi, cu capul rezemat pe braţele ei… Lacrimile îmi curgeau şiroaie.

Atunci… moment neuitat în viaţă! atunci simţii pe capul meu mîna ei sfioasă, a cărei atingere îmi dădu cel mai dulce fior ce mi-a fost dat să simt… Atunci pentru întăia dată ochii noştri se întîlniră aprigi, setoşi, nebuni de a se privi pănă-n adîncul sufletului, şi, cum stam aşa pierduţi, nu ne ziceam un singur cuvînt, dar focul ne ardea obrajii şi piepturile noastre săltau… Atunci… ea închise ochii, parcă ar fi voit să piardă conştiinţa vieţii, stătu un moment nehotărîtă, tremurătoare, apoi… deodată căzu în braţele mele… Cum de nu s-a rupt ceva în mine, în acel moment, cînd am simţit pieptul ei pe al meu, gura ei pe a mea, mărturisesc că nu înţeleg!… După un asemenea moment, restul vieţii ce mai plăteşte?

..........................................

Cînd ieşii de la doamna Rădeanu eram un alt om. Vedeam tot trandafiriu. Mi se uşurase oarecum pieptul, ş-o nemărginită bucurie îmi îneca inima. Lumea ce trecea pe lîngă mine îmi părea atît de vrednică de milă, încît nu mă înduram să-i arunc o ochire. Mă întorsei acasă, lacom de a-mi reaminti în linişte una cîte una toate minutele de fericire ce gustasem, şi în acest scop, mă întinsei îndemănatic pe o canapea. Dar ce ciudată e firea omenească! Λ trebuit ca tocmai în acele momente de supremă fericire să-mi vie un gînd oarecum răutăcios, să-mi amintesc vechea prinsoare cu Mihăiţă, prin care mă legasem să-i vestesc biruinţa. Sărmanul Mihăiţă! Într-adevăr, e un băiat fără noroc. Nu-i chip să placă femeilor. Apoi multe de toate îmi trecură prin minte, care n-aveau nici o legătură unele cu altele, dar toate aceste gînduri răzleţe, întocmai ca păraiele ce se varsă în acelaş rîu, mă duceau fără voie la gîndul cel mare, statornic, la gîndul doamnei Rădeanu. Ce frumoasă este! Ε mai presus de toate celelalte femei! Ce glas, ce trup, ce înălţare de spirit, ce bogăţie de inimă! Îi simţeam încă strînsoarea braţelor, bătaia pieptului, focul buzelor, şi eram cuprins de aceiaşi fiori ce mă cuprinseseră lîngă dînsa; îi vorbeam cu aceeaşi dragoste, îi vorbeam chiar în glas mare, încît, de m-ar fi auzit cineva, m-ar fi luat drept un nebun!

Era acum tîrziu. Trecuse miezul nopţii. Nici vorbă nu era de dormit. Pentru a suta, pentru a mia oară spuneam aceleaşi lucruri doamnei Rădeanu în închipuirea mea; cînd, deodată, uşa se deschise şi pe prag se înfăţişă Mihăiţă Darie.

— Nu cumva te supăr? îmi zise el.

— Nu… răspunsei eu cam îngăimat.

— Numai două cuvinte.

— Poftim.

Mihăiţă intră în odaie, închise uşa după dînsul şi se aşeză pe un scaun în faţa mea. Ne uitam unul la altul şi nu ne era îndămănă, căci nici unul nu începea vorba. Mihăiţă avea o ciudată înfăţişare; parcă era stăpînit de dorul să afle ceva de la mine şi nu îndrăznea să mă întrebe. De la o vreme tot el întrerupse tăcerea.

— Frumos îţi mai ţii cuvîntul?

— Ce fel?

— Ai pus cu mine prinsoare că în momentul cînd vei fi stăpîn pe inima doamnei Rădeanu mă vei chema să fiu martur la umilirea ei. Aşa este?

— Ei şi?

— Pe urmă, văzînd greutatea ce întîmpinai de a ajunge la acest sfîrşit, mi-ai jurat că nu vei mai călca în casa ei. Aşa este, ori ba?

— Şi mai departe?

— Pe urmă, călcîndu-ţi jurămîntul, te-ai dus în casa ei şi ai izbutit… să-i cucereşti dragostea. Aşa-i?

— De unde ştii?

— De unde ştiu? Crezi tu că faci ceva fără să ştiu eu? Zicînd aceste cuvinte, privirea lui tot mai mult se pironea asupră-mi. Era vederat că Mihăiţă nu glumea… De unde ştiu? adause el cu glas mai apăsat; ştiu de la însăşi doamna Rădeanu, pe care am văzut-o în urma ta. Ştiu tot, tot!

O strînsoare de inimă mă apucă.

— În cele din urmă, ce-mi pasă! răspunsei eu supărat de întrebările lui. Poţi să ştii tot, sau să nu ştii nimic. N-am a-ţi da socoteală de purtare; şi pretinsele mele jurăminte sunt nişte copilării, nişte glume, de care nu mă simt legat. Fiind însă că ai văzut pe doamna Rădeanu în urma mea, nu mă îndoiesc că vei avè bunătatea să-mi spui ce ai aflat de la dînsa?

— Ha! Ha! zbucni el într-un hohot de rîs, rîsul său cel răutăcios. Se-nţelege că nu mi-a spus de bunăvoie.

— Vra să zică ai întrebuinţat sila! răspunsei eu, îngălbenindu-mă.

— Ba bine că nu! Mihăiţă Darie ştii că nu glumeşte.

— Nemernicule! Îndrăzneşti să-mi spui asemenea, cuvinte?…

— Ţine-ţi firea, iubite. Se-nţelege că doamna Rădeanu n-a voit să-mi spuie nimic, dar am găsit mijlocul să o silesc… Ha! Ha!… Eu fac lucrurile bine.

— Care mijloc.

— Uite! adause el, băgînd mîna în buzunar şi scoţînd un pistol.

Era chiar unul dintre pistoalele mele, pe care le păstram într-o cutie pe masă.

— Nu te uita aşa lung. Ε al tău, te văd că-l recunoşti. Celălalt e aiurea. Nu eram doar nebun să ţi-l las la îndămînă. Ei, acum înţelegi că mijlocul meu era convingător?

De ce grăia, de ce mă aţintea mai tare, de ce părul i se zburlea pe cap, de ce ochii i se măreau şi i se încruntau.

Era înfricoşat de văzut. Căpătase întocmai figura de monstru ce o văzusem pe Ceahlău. Iar eu simţeam fiori de gheaţă în spate, simţeam că mie însumi parcă mi se zburlea părul pe cap, şi nu ştiu ce putere peste fire mă ţinea pironit în loc ca dinaintea unei stafii.

— Ai jurat că nu vei mai vedea pe doamna Rădeanu, urmă el; ei bine, îţi vei ţine jurămîntul!

Atunci el îndreptă pistolul înspre mine. Eram singur, fără nici o armă, fără nici un mijloc de apărare. Începui să strig, dar slugile erau departe şi nu mă auzeau; vroii să sun, dar clopotul era rupt.

— Ascultă, iubite, nu-ţi mai bate capul să te împotriveşti. Am luat toate măsurile mai dinainte. Cum? Din cîte s-au petrecut pănă acum între noi, n-ai înţeles că eu eram duşmanul tău de moarte; că la singura ta vedere toată fiinţa mea se revolta; că răul tău era singurul meu bine; că menirea vieţii mele era de a desfiinţa pe a ta?… Ha! de cînd îţi aţin calea!… Mi-ai scăpat de atîtea ori, dar astă dată am pus mîna pe tine tocmai în momentul cînd ţi-e mai drag a trăi în lume. Aşa-i?… Mîne o să iasă vorba că din cauza unui amor nenorocit, te-ai sinucis. Dovadă va fi propria ta armă. Dar o să mai iasă încă o vorbă… ştii care?… O să iasă vorba — urmă el răşchierînd fiecare cuvînt ca să-mi intre bine în urechi — că înainte de a te sinucide, în desperarea amorului tău, ai ucis pe doamna Rădeanu…

— Doamna Rădeanu e moartă! strigai eu… simţind ca se rup măruntaiele în mine.

— Ce nici atîta n-ai înţeles? Negreşit că e moartă… cu celălalt pistol al tău…

Atunci tot sîngele îmi năvăli la cap, şi sălbatec, nebun, mă aruncai asupra ucigaşului. O luptă începu, oarbă, deznădăjduită, o luptă pe moarte în vălmăşagul căreia auzii ca prin vis o detunătură de pistol, simţii creierii că mi se desfac, apoi căzui fără cunoştinţă la pămînt.

..........................................

M-am deşteptat încunjurat de o mulţime de prieteni şi de medici care căutau să-mi dea ajutor. Rana mea era grozavă. Multe zile mi-a fost viaţa în primejdie. Aveam friguri răle, care mă aruncau în delir. Dar după cîteva săptămîni medicii mă declarară scăpat. Atunci aflai despre îndoita crimă a lui Mihăiţă, care, prins asupra faptului în momentul cînd decărcase arma în peptul meu, înnebunise.

..........................................

Douăzeci şi cinci de ani au trecut de atunci, o viaţă întreagă de om, şi Mihăiţă Darie trăieşte şi astăzi închis într-o casă de nebuni şi-şi istoriseşte necontenit povestea oricui vizitează trista lui singurătate.
Douăzeci şi cinci de ani au trecut şi chipul blond al doamnei Rădeanu, singura femeie ce am iubit, stă încă viu în inima mea.

A fost un vis, unul singur, scurt, dar frumos şi neuitat. De atunci rămas-am răzleţ în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie, şi duc o viaţă stearpă de azi pe mîne, cu speranţa de a ajunge cît mai curînd la capătul cărării.

Aici Gheorghie îşi simţi genele ude şi glasul i se stinse într-un suspin.

— Să mă ierţi, iubite prietene, adause el după o pauză, dacă la vîrsta mea am căzut în slăbiciunea de a lăcrima asupra unui trecut de mult îngropat. Dar, precum vezi, istoria mea e tristă, şi, ca şi tine, nu am putut-o spune fără un pic de înduioşare.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA