Octavian Goga

Coboară toamna...

Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Şi peste vârfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.

Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.

Pe urma lui un plâns se-mparte
Şi-n taina codrului străbate,
Ca nişte fluturi — soli de moarte —
S-alungă foile uscate.

Lumina soarele şi-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îşi strânge,
Mai des, cernitele perdele.

Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Şi tremurând îmi luminează
Argintul firelor cărunte...