Octavian Goga

Copiilor

Veniţi la sânul meu cu toţii,
Copii cu frunţile senine,
Veniţi să primeniţi izvorul
Nădejdii mele de mai bine!

Voi sunteţi roua dimineţii
Ce scânteie neştiutoare
Că poartă-n ea întreg argintul
Curat al razelor de soare.

Din glasul vost', un dulce clopot,
Ce mângâie-un amurg de seară,
Învaţă sufletul meu, bietul,
Să creadă-n flori şi-n primăvară.

Şi parcă înţeleg mai bine
Privighetoarea care cântă...
Veniţi, veniţi! Mi-atât de dragă
Zburdălnicia voastră sfântă.

Căci râsul vostru plin, năvalnic,
Ca unda râului de munte,
Îmi amuţeşte-ndurerata
Poveste-a firelor cărunte.

Şi parcă-mi picură un cântec
La poarta minţii mele reci:
– O dulce-ntârziată rază
Din raiul meu pierdut pe veci...

Copii, cu ochii mari şi limpezi
Ca raza nopţilor albastre,
De ce purtaţi şi voi osânda
Ce-a scris ursita firii noastre?

O jale sufletu-mi despică
Şi-mi frânge visurile-n două,
De glasul minţii mă cutremur:
... Şi voi veţi fi asemeni nouă!...

Când înţeleg c-aceleaşi patimi
Şi-aceleaşi năzuinţi deşarte,
Cum vor călăuzi în oarba
Prăpastie ce ne desparte,

Că ochii voştri-n care arde
Azi vraja basmelor cu zmeii,
Rătăcitori, în drumul vieţii
Cum au să mintă, fariseii,

Atunci o scârbă mă supune
Şi-un gând păgân mă înfioară,
Şi sufletul meu fierbe-asemeni
Acelui crai de-odinioară

Ce-a omorât în faşă pruncii...
. . . . . . . . . . . .

– Orânduiala ta-i amară,
Mărite domn al lumii noastre...
Eu nu mai cred în primăvară!...