Editura Global Info / Literatură

Octavian Goga

Lăcaş străbun

O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viaţă…
Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii,
Tu-nlăcrimată, sfântă dimineaţă!
Când demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenunchiat şi dragostea şi ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întârziat să-mi cer fărămitura.

Subt adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cântec
Şi-aieve-aud ţărâna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopţii,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaş străbun, cu turnul şubţiratec,
Mă mai primeşti sub zidurile tale?...

Atâtea legi şi-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ş-atâtea duhuri privegheau în umbră,
Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atâtea poticniri în cale
Şi ispitiri de-nvăţături deşarte
Ş-atâta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul să mă ierte?...

Când urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace-atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate şi mă doare.
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
Şi uşurat — Biserică bătrână —
Mă-nchin la pragul porţii tale sfinte.

Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminţi, cu zâmbete-mpăcate,
Voi, preoţii nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiţi din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înţelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atât de mult m-am îngropat în mine!...

Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit subt candela de pază,
Prin liniştea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blând un chip de muceniţă
Încremenită-n visu-i de fecioară.
Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.

Stau biruit la colţul vechi de strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune...
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa tain-a morţii şi a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simţi prelung fiorul dimineţii...

Un nou botez, de premenire nouă,
Dă minţii mele altă-nfiripare,
Când din înaltul zidurilor negre
Coboară glas de binecuvântare.
Clopotniţa se-ndoaie şi se frânge
Din bietele încheieturi uscate,
Un suflet e ce-i înfioară lemnul,
Şi din adâncul altor vremi străbate.

E clopotul... Copilăria-şi plânge
Comoara ei pierdută-n pribegie.
Cu limba lui de rugă şi chemare
Strămoşii toţi îşi spun mustrarea mie.
Azi îmi trimit nădejdile de veacuri
Strigarea lor ce vine de departe.
Eu o ascult şi-n suflet îmi învie
Sămânţa bun-a vremurilor moarte.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA