Octavian Goga

Măsuţa mea

Şi-a dus o-ntreagă veşnicie
Trudita anilor povară
De când legarăm prietenie,
Măsuţa mea de-odinioară.

În umbra vechei cafenele,
În cel mai tăinuit ungher,
Ne luminau aceleaşi stele,
Acelaşi colţ senin de cer.

Aici, în nopţile de iarnă,
Singurătatea mea amară
Putea visările să-şi cearnă
Prin fumul leneş de ţigară...

Măsuţa mea, ţi-aduci aminte
De-atâtea zile fără soare,
Când fruntea mea cădea fierbinte
În palmele tremurătoare?...

Pe bolta ei trandafirie
N-avea credinţa mea înfrângeri,
Şi-n mândra noastră sărăcie
Ea ne vrăjea un cor de îngeri.

Cum m-a furat de-atunci viaţa
În goana ei fără repaos...
S-a stins în neguri dimineaţa
Rătăcitorului în haos...

Azi, după vremi, de patimi pline,
Măsuţa mea, iar ne-ntâlnim,
Duceam şirag de vieţi în mine,
Azi mă întorc c-un ţintirim.

Mi-am risipit de mult în lume
Senina visurilor salbă;
Măsuţa mea, îţi spun un nume,
Şi-l scriu pe marmura ta albă...