Editura Global Info / Literatură

Panait Cerna

Noapte

N-ai somn, în astă noapte de-aşteptare!...
Nici pace n-ai: din soarele de ieri,
O rază, un mănunchi de scânteieri,
A-ntârziat în ochi, tremurătoare ─
Şi nu se-nchid pleoapele-arzătoare...
Ţi-i inima numai de visuri plină...
Ca-ntr-o biserică strălucitoare,
Când se aprind făcliile la denii,
Aşa, deodată, s-a făcut lumină,
În sufletul neadormit pe care
Se scutură un stol de dulci vedenii...
Iar amintirea prinde să deşire
O tânără poveste de iubire:
Era-n amurg. Pe drum, nici o vieaţă...
Doar doi înfioraţi, în pasuri line,
S-au strecurat subt plopul cel înalt ─
Ş-atât de-aproape se priveau în faţă,
Că fiecare se vedea pe sine.
În ochii celuilalt.
Dar ochii ei curând în jos căzură...
Întâi a sărutat-o el pe gură:
De-a pururi gura dulce, ca de-albină,
Să înflorească-n zâmbet de lumină!...
Apoi ─ din nou pe gura ce sta mută:
Să spuie numai vorbe dulci şi glume!
Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume
Decât pe fericitul ce-i sărută!...
Pe urmă? N-a fost vis, ci o furtună
Ce zguduie adânc, adânc răsună...
Orbi, fericiţi, în clipele acele
Erau biruitorii sorţii grele, ─
Tot mai aprinse sărutări îşi dau ─
N-aveau răgaz să cugete la ele,
Nici vreme să le numere n-aveau.

*

O, suflete! Doineşte şi tresaltă!
Tu, tu eşti fericitul din poveste!
Iar râzătorul chip cioplit de daltă
E visul tău ş-a ta domniţă este...
Tresaltă, suflete al meu, şi cântă!
De astăzi, n-ai să tremuri singuratec
Şi nu vei mai privi, plângând, la stele ─
Acum eşti numai cântec şi jăratec ─
Ca ele viu, ─ nemuritor ca ele...
Tresaltă, suflete al meu, şi cântă!
De-acuma, nu t-ei maigândi la moarte,
Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte...
C-un zâmbet, cu o vorbă spusă-alene,
Ea dete somn durerii pământeşti;
A dat vieţii glasuri de sirene ─
Umplu întreg pământul de poveşti...
O, suflete al meu! Tresaltă, cântă!

*

Când fu să plece, ea-mi şopti: "Pe mâne!"
Dar mâna mea-n a ei mult timp rămâne...
Nici un cuvânt n-a rupt tăcerea sfântă
Doar de departe a răspuns şoptirii
Prelungul fluier al priveghietorii
Pe mâne! Iată şoapta fericirii
Ce mână clipele şi mişcă sorii...
Pe mâne! Orişice ungher al firii
Îmi pare că repetă-aceste şoapte.
Destramă-te mai repede, o, noapte,
În drumul veciniciei!
De ce n-am aripile vijeliei
Să mă înalţ la pulberea de stele
Şi să le sting, pe rând,
Subt fâlfâirea aripilor mele ─
Să vie sfântul "mâine" mai curând!...
...Dar zorii rumenesc: Norocul vine ─
El poleieşte vârful, brazii, coasta,
Şi plin de vis s-apropie de mine...
De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta!
Orice dureri de pe pământ aş stânge:
Aş izbucni în cântece divine,
Să-mpart la toată lumea care plânge
Salutul unei fericiri ce vine...

Fii tare, inimă! Norocul vine...

Sămănătorul, IV, nr. 9, 27 februarie 1905

TE-AR MAI PUTEA INTERESA