Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Borşenii şi tătarii

Avani şi crunţi oameni au mai fost tătarii, şi multe supărări, neajunsuri şi nevoi trebuiră în decurgerea timpului să sufere românii din partea lor.

Nu-i vorbă că şi ei adeseori se apucau nu numai de capul românilor, ci şi de a altor popoare şi mari neplăceri şi daune le făceau şi acelora, dar să fi avut vreunul atîta de lucru cu dînşii, cît au avut românii, mai că nu-mi vine a crede.

Azi intrau şi prădau Moldova, peste cîteva săptămîni sau luni îi vedeai cutreierînd Ţara Muntenească şi iarăşi după vr-o cîteva luni te treziai cu dînşii în Ardeal ori în Maramurăş.

Ba, nu odată, după cum spun bătrînii, împărţindu-se în mai multe cete, năvăleau în acelaşi timp atît în Ţara Muntenească cît şi în Moldova sau Ardeal. Şi apoi, să te ferească Dumnezeu sfîntul ce era, cînd se vedeau în vreuna din aceste trei ţări româneşti!… Nu-ţi trebuia nici ciumă şi nici holeră, nici lăcuste, că precum nu cruţă ciuma şi holera pre oameni, iar lăcustele semănăturile şi cîmpiile pe unde trec, aşa nu cruţau nici tătarii pre nimene. Tot ce le ieşea înainte şi le pica în mînă, dacă erau oameni îi omora sau îi lega butuc şi îi duceau în robie; dacă erau vite, pîine sau alte lucruri preţioase şi trebuincioase le prădau, iar cele ce nu le trebuiau sau nu le puteau lua şi duce cu dînşii. le nimiceau, dîndu-le foc să ardă sau răsipindu-le şi sfărmîndu-le, numai să nu rămîe nimic întreg şi neatins în urma lor.

Dar bine a zis cine a zis că cofa merge la fîntînă numai pînă cînd i se rupe toarta. Făceau ei românilor adeseori cîte una de să-ţi tai poala sumanului şi să fugi mîncînd pămîntul, dar las-că şi aceştia nu odată, cînd le venea şi lor apă la moară, le da cîte o scărmănătură de li se ducea vestea peste nouă ţări şi nouă mări.

Şi, ca să nu mai întindem multă vorbă, voi istorisi de astă dată numai o singură întîmplare, cum a fost adică o astfel de ceată sălbatică zdrobită şi nimicită aşa zicînd numai de către o mînă de români din vr-o cîteva sate din partea răsăriteană a Maramureşului şi cu deosebire de cei din Borşa.

Vor fi aproape la vr-o două sute de ani de atunci, cînd mai bine de douăzeci de mii de tătari răsăriră deodată ca din pămînt în Ardeal şi de aici se porniră apoi ca o potae de lupi hămisiţi pe la Baia Mare în jos spre Ţara Ungurească şi anume o parte dintre dînşii apucară drumul peste Tisa spre Ugocea în Maramurăş, iar ceealaltă parte prin Ţara Oaşului cu scopul ca să bată pre unguri, să le prade ţara şi apoi pre toţi cei ce îi vor prinde să-i ducă în robie, robi în patria lor.

Dar se vede că nu a fost să fie astfel după cum şi-au propus ei, căci, ajungînd cei din urmă pînă nu departe de podul de la Remetea, o ceată de haiduci care prinsese de veste că au intrat tătarii în ţară şi care erau ascunşi în marginea dreaptă a pădurii din apropierea Remetilor, le iese pe neaşteptate înainte, se reped ca un fulger asupra lor şi, nici una nici două, începe a mi ţi-i culca ca pre nişte snopi la pămînt.

Tătarii, necunoscînd locurile unde au ajuns şi văzîndu-se cu nepusa în masă încunjuraţi din mai multe părţi deodată, mai departe neştiind cam cîţi haiduci se vor fi aflînd prin apropiere, se băgară în toate răcorile şi, fără a mai sta mult pe gînduri ce să facă şi încotro să apuce, o tuliră într-un gîciu spre Negreşti, trecură tot într-un suflet dealul cătră satul Budeşti şi de aici înăintînd cu cea mai mare răpejune pe la Giuleşti, nu se opriră pînă la Vad. Din Vad, unde se întîlniră şi se uniră cu tătarii ce intrară pe la Veleite în Maramurăş, se porniră cu toţii mai departe, voind a străbate Valea Izei şi a se întoarce pe la Borşa spre Bucovina sau mai bine zis spre Moldova, căci pe timpul acela Bucovina se ţinea de Moldova.

Românii de prin împrejurime, înţelegînd că tătarii se apropie de dînşii şi ştiind din moşi-strămoşi ce sămînţă de oameni sînt ei, apucară ce le veni mai degrabă în mînă şi alergară care dincotro pînă la Piatra Ţiganului şi acolo apoi, în strîmtoarea ce despărţea hotarul satului Bîrsana de cel al satului Strîmtură, acăţîndu-se ca nişte capre sălbatice pe vîrful stîncelor din dreapta Izei, îi aşteptară cu nerăbdare pînă ce vor sosi. Iară după ce sosiră începură dimpreună cu haiducii, care îi hăituiau din urmă ca pre nişte fiare răpitoare, a mi-i lua la ochi astfel că numai cu mare chiu şi vai putură străbate şi trece mai departe prin ploaia de glonţuri şi bolovani, care curgeau ca din cofă de pe vîrful stâncilor asupra lor.

După încăierarea şi scărmănarea aceasta, haiducii, trecîndu-le, pre cum se vede, pe deoparte pofta de luptă, pe de altă parte văzînd că tătarii au apucat acuma calea întoarsă prin satele româneşti din partea Maramurăşului, îi lăsară în pace să se răfuiască românii cu dînşii cum le va veni acestora mai bine la socoteală, iar ei se întoarse înapoi spre Satmare.

Românii din Budeşti, văzînd că haiducii s-au întors îndărăpt şi că tătarii se apropie pe Valea Marei de satul lor, ca de aici să treacă apoi pe la Borşa spre Bucovina, trimiseră pe unul din mijlocul lor, anume Ion Pop, ca să alerge degrabă şi să dee de ştire borşenilor că tătarii în scurt timp au să ajungă şi pe la dînşii.

Pop, cît ai bate din pălmi, se aruncă pe un cal sprinten şi porni la fugă cît putu lua picioarele acestuia spre Borşa, bietul cal, nemaiputîndu-se răsufla de asudat şi vlăguit ce era, căzu deodată la pămînt şi rămase pe loc mort. Pop, ştiind prea bine că nu e mult timp de pierdut, lăsă calul în mijlocul drumului şi alergă mai departe pe jos pînă ce ajunse şi intră în Borşa. Aici apoi, abia răsuflîndu-se de ostenit ce era, începu a spune borşenilor că tătarii, prădînd, arzînd şi nimicind tot ce le stă în cale, se apropie şi că nu va trece mult timp pînă ce vor intra şi în satul lor.

Preotul de pe atunci al Borşei, anume Lupu Şandru, auzind ce fel de oaspeţi vor să-i cerceteze, adună în cea mai mare grabă întreg satul Borşei la sfat ca să vadă ce fel de mijloace s-ar putea întrebuinţa doară pot scăpa cu obraz curat de mînia şi urgia oardei tătare.

Cum prinseră sătenii de veste ce-i aşteaptă, de voie de nevoie se adunară, într-o mică de ceas, mic şi mare, tânăr şi bătrîn, bărbaţi şi femei la un loc şi, înspăimîntaţi cum erau, unul zicea una, altul alta, dar nimeni nu era în stare de a afla mijlocul cel mai bun şi mai potrivit de scăpare.

Atunci preotul Şandru, văzînd că timpul trece şi nici unul dintre cei adunaţi nu pot să iscodească un mijloc potrivit de scăpare, întrerupse deodată vorba şi zise cu glas tare ca să-l poată cu toţii auzi:

— Oameni buni! Nu e acum timpul ca să facem multe planuri! Tătarii, dacă întru adevăr au de gînd să vie spre noi, ceea ce nu e nici o îndoială, de bună samă vor trece prin valea Strîmtoarei; haidem deci să tăiem pădurea Strîmtoarei de pe amîndouă laturile Vişeuţului, precum îndătinăm a o tăia iarna la capre, şi cînd va da duşmanul să treacă prin Strîmtoare s-o prăvălim asupra lui şi să-l mîntuim acolo de zile ca să nu-i mai ducem frica!…

— Minunat sfat!… aşa vom face! răspunse adunarea întreagă, şi nemijlocit după aceasta, alergînd fiecare pe acasă, se înarmară cu puşti, coase, securi, furci de fier, lănci, luară ce putură din bunurile lor cele mai preţioase şi aşa se porniră cu toţii spre pădure. Tot atunci trămise preotul Şandru pre cîţiva bărbaţi călare înaintea tătarilor ca să aducă ştire despre mulţimea, starea şi apropierea lor.

Strîmtoarea sau Strîmtură, pe unde avea, după presupunerea preotului Şandru, să treacă tătarii, e o vale îngustă în depărtare ca la două mile de Borşa, între muntele Steol şi Gruiul Lung, care e un deal înalt şi întins, acoperit cu pădure bătrînă.

De la satul Borşa şi pînă la Strîmtoare era pe timpul acela un drum spălătocit de rîul Vişeului, printre păduri, pînă la rîuleţul Cercănel, unde se începe capul Strîmtoarei, la poalele unui deal înalt, din care izvorăşte Vişeul ce curge la vale pînă la un loc numit Poposala şi de unde se deschide apoi un şes larg pînă la Borşa.

Deci cum ajunseră borşenii la Strîmtoarea despre care ni e vorba, mii şi mii de mîini se puseră în mişcare; brazii şi molizii cei mai groşi şi mai nalţi de pe ambele ţărmuri ale Vişeuţului gemeau sub loviturile securilor.

În capătul de sus al Strîmturei, la poalele muntelui Hermariu, este un loc strîmt, ca de vreo zece stînjeni, între stîncile Gruiul Lung şi ale Steolului care se numeşte Cheia. Aici, în acest loc, în puţine oare făcură borşenii din brazi şi molizi bătrîni, groşi şi înalţi de la douăzeci la treizeci de stînjeni, un clăoiu ca acela, de numai pasărea putea să zboare peste dînsul, pe cînd omul trebuia să stea cu mîinile încrucişate denaintea lui, fiindcă-i era peste putinţă a-l trece.

Abia sfîrşise românii borşeni de rădicat clăoiul acesta, şi iată că unul dintre bărbaţii ce fură mai nainte trimişi ca cercetaşi, vine în fuga calului şi cum soseşte dă de ştire că tătarii, trecînd prin satul Selişte, prinseră pre mai mult bărbaţi şi femei şi după ce i-a luat cu dînşii şi deteră foc la vr-o cîteva case, se aşezără în tabere din sus de sat.

În acelaşi timp, cînd cercetaşul aduse ştirea aceasta, alţi doi români, anume Vlad şi Juga, stînd în Gura Văii Tătarului, cum se numeşte locul acesta de atunci încoace, răzimaţi pe mănunchiul lancelor lor, priviau cum se mişcă tătarii încolo şi încoace ca nişte furnici într-un muşunoi, unii ieşind din tabără, iar alţii intrînd, unii cărînd în spate lucrurile ce le prădase, iară alţii trăgînd sau împingînd pre bieţii oameni care căzură în mîna lor. Şi cum stau ei astfel şi se uitau ţintă la dînşii, iată că vr-o cîţiva tătari, care, după cum se vede, erau puşi anume ca să stee de strajă, îi văd, şi cum îi văd se răped călări asupra lor, voind numaidecît a-i prinde şi a-i omorî.

— Să fugim spre iezăr, frate! — strigă Juga, văzînd că tătarii s-au pornit spre dînşii şi voiesc să-i prindă, — acolo-i scăparea noastră şi moartea lor… acolo caii tătarilor se vor cufunda şi noi îi vom piloni!

Sfatul era bun şi fuga sănătoasă, mai ales că nu era mult timp de pierdut. Prind deci amîndoi la fugă spre un iezăr, care se afla în apropiere şi, după ce ajunse dinsus de dînsul, steteră pe jos.

Tătarii, nici visînd măcar, da încă să mai ştie ce fel de cursă li s-a pregătit, aleargă în fuga cailor după dînşii şi, tocmai cînd credeau ei că acuma i-au căptuşit, sar deodată în iezăr, caii li se cufundă pînă la pîntece şi nu se pot defeli urni mai departe.

— Sunteţi ai noştri! strigă atunci Vlad plin de bucurie, şi cît ai clipi din ochi mai mulţi inşi fură străpunşi de lancea lui Vlad şi a lui Juga. Ceialalţi tătari însă, cîţi apucară a scăpa din această cursă, îngroziţi fiind de soarta fraţilor săi, deteră dos la faţă şi o tuliră la fugă îndărăpt în tabără.

Auzind oarda păgînă cele ce s-au întîmplat în Gura Văii Tătarului, se umplu de spaimă şi cutremur şi fără a mai pierde mult timp, să rădicară cu toţii din tabăra de la Selişte, luară tot ce prădase şi prinsese cu sine şi se porniră în grabă spre Borşa.

Preotul Lupu Şandru, înţelegînd că tătarii s-au pornit acuma spre Borşa, adună din nou pre bravii săi borşeni la un loc şi le zise:

— După cum aţi auzit şi dumneavoastră, tătarii în scurt timp vor fi aici. Dar nu vă înspăimîntaţi, căci, bun e Dumnezeu, din multe nevoi am scăpat, scăpa-vom cu ajutorul lui şi din aceasta!… Să stee numai fiecare bărbat şi femee cu bărbăţie la locul său şi să-şi împlinească dătoria cum se cuvine!… Toţi avem să murim odată, şi dacă ursitoarele ne vor fi ursit ca să murim acum, să murim încalţe ca bărbaţi şi oameni de omenie, luptîndu-ne din toate puterile pentru scumpa noastră ţară şi lege!… Să se ducă deci fiecare la bradul şi molidul său, care are să fie curmaţi pe jumătate sau şi mai bine, şi cînd vă voi da eu semn atunci fiecare să-l îmboarde la pămînt!…

Abia apucă preotul Lupu a rosti cuvintele acestea, şi iată că un al doilea cercetaş soseşte în puterea calului în Strîmtură şi spune că Borşa arde, biserica din mijlocul satului e toată în foc pînă la vîrful crucii; tătarii fură, răpesc tot pe ce pun mîna, şi că pe la înserate vor fi, de bună samă, în faţa Strîmturei, ca pe a doua zi să poată trece preste munţi în Bucovina.

Cei adunaţi, mai auzind încă şi aceasta, nu stătură mult pe gînduri, ci ascultînd sfatul cel înţelept şi părinţesc al preotului Lupu, se duse şi se puse fiecare la locul său fără a mai spune un singur cuvînt.

Toţi erau în picioare: tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei şi fiecare aştepta cu nerăbdare pre cruzii tătari.

Soarele sfinţise; începuse acuma a se îngăna ziua cu noapte; pe întinsa şi albăstria cîmpie a ceriului nu se vedea nici un singur nouraş de pe faţa căruia s-ar fi putut presupune ce are să se întîmple în ziua următoare. Prin urmare nime nu putea prevedea că preste vr-o cîteva oare aburii de sînge o să acopere ceriul.

Tătarii ne-mpiedecaţi şi netulburaţi de nime sosiră şi se aşezară în faţa Strîmturei pe un loc înalt între Vişeu şi Cercănel.

Mii şi mii de focuri străluceau cine ştie pînă unde prin întunericul nopţii şi o linişte profundă domnea pretutindeni. Cine putea cugeta că tocmai liniştea aceasta, care era tulburată numai de oftările şi gemetele a mai multor mii de creştini, prinşi şi smulşi cu de-a sila din braţele neamurilor şi ale prietinilor de prin ţinuturile Satmare, Ugocea şi Maramureş, cu scop ca să fie depărtaţi în ţări străine, în ţările urgiei şi ale robiei, unde creştinul nu mai avea nici o zi bună şi senină, — cine, zic, putea cugeta că liniştea aceasta e semnul unei groaznice înmormîntări?

Începură acuma a se revărsa zorile şi a se face ziua. Dar soarele nu apucase încă a-şi răspîndi luminoasele şi călduroasele sale raze prin toate fundoaele şi ungherele, cînd se văzu că în tabăra tătarilor se iveşte o figură albă, înăintînd cu paşi tremurători cătră cortul mai marelui conducător, tînărul şi frumosul fecior al hanului tătărăsc. Era o femee tînără şi foarte frumoasă, învălită într-o haină albă din creştet pînă în călcîie, şi urmată de o ceată întreagă de tătari.

Doi români, anume Mihai Ciceu şi Pavel Hancig, care erau şi privieau cu cea mai mare băgare de samă dintre stîncile Cercănelului la toate mişcările păgînilor, văzînd pre biată femee cum e dusă cu de-a sila spre cort, hotărîră să facă ce vor face doară o pot scăpa.

— Măi Pavele! — şopti Ciceu lui Hancig, — uită-te ce fac sălbaticii şi nelegiuiţii păgîni! Ce-a da tîrgul şi norocul, eu puşc tocmai într-acolo, căci e păcat să lăsăm creştina în braţele nelegiuite şi spurcate ale păgînilor!

— Dacă puşti tu, eu încă voi puşca! — răspunse Hancig.

Şi cum schimoară cuvintele acestea întrolaltă, flinta lui Mihai Ciceu deauna şi dete un trăsnet ca acela care făcu să urle codrii de prin împrejur. Nemijlocit după aceasta slobozi şi Pavel Hancig puşca sa de se cutremurară toate stîncile. Apoi încărcară iarăşi puştile şi iarăşi le sloboziră, şi iarăşi clocotiră munţii de sunetul lor.

La auzul acestor împuşcături neaşteptate începu a se face în tabăra tătară un zgomot cumplit: unii buciumau, alţii băteau tobele şi iarăşi alţii strigau dînd semn ca să se rădice şi să plece cît mai degrabă, cugetînd că toată armata Maramureşului e la spatele lor şi că de la aceea ar veni trăsnetele ce le auziseră. Nu ştiau nemică, sărmanii, despre cele ce li s-au pregătit în coastele şi în valea Strîmturei, căci să fi ştiut, cît îi lumea şi pămîntul nu se mai duceau ei într-acolo. Aşa însă, neştiind nimic, cît ai scăpăra dintr-un amnar se ridicară şi plecară cu cea mai mare grabă. Fiecare da să meargă înainte, să fugă din răsputeri, doară scapă din ghiarele morţii.

Furtuna oardei ajunse acuma la Cheia Strîmturei, unde dete peste clăoiul cel mare de brazi şi molizi, care-l rădicase cu puţin mai nainte de aceasta românii din Borşa, iar mijlocul şi coada se îmbulziră înainte, fără a şti că fruntea stă încremenită locului.

Toţi erau acuma grămădiţi între păreţii Strîmturei.

Preotul Şandru, cum îi vede că au sosit unde a dorit el ca să sosească, îşi face cruce şi apoi şueră şi strigă una din răsputeri de se răsună cine ştie pînă unde.

Abea sfîrşi de strigat şi două selbi deodată începură pîrîind şi vîjîind a se îmborda la vale spre oarda înspăimîntată. Dintru început era o tăcere adîncă, mai pe urmă însă se născu un vuiet înfricoşător: ţipete, vaiete, şi gemete sfăşiitoare, strigăte şi urlete turbate, amestecate cu îngrozitoarea nechezare a cailor, umplură gura Strîmturei. Era un moment şi o privelişte înspăimîntătoare!

Tătarii, cînd auziră împuşcăturile şi simţiră puterea gloanţelor precum şi greutatea copacilor, ce se răsturnau cu o nespusă repegiune asupra lor, turtind şi nimicind tot ce le sta în cale, uitară cu totul de miile de creştini, pre care îi prinsese şi voiau să-i ducă în robie; fiecare, cuprins de spaima morţii, năzuia să-şi scape singur viaţa, să treacă cît mai degrabă înainte prin Strîmtură, şi de-acolo printre munţi spre Bucovina, căci în urma lor credeau că vine moartea.

Ciceu şi Hancig, văzînd că tătarii fug mîncînd pămîntul şi lasă pre cei prinşi în urma lor, alergară degrabă la dînşii, le tăiară curelele şi funiile, cu care erau legaţi, şi-n mai puţin de jumătate de oară toţi prinşii erau slobozi.

Tătarii care rămase vii, se adunară din toate părţile la un loc şi o luptă înverşunată pe moarte şi pe viaţă începu acum între dînşii şi românii borşeni. Fiecare tătar căuta cu nemaispusă bărbăţie nu numai a-şi apăra viaţa, ci totodată a se şi răzbuna pentru fraţii lor ce fură cu puţin mai nainte de aceasta stîlciţi sau omorîţi. Dar lasă că şi borşenii precum şi cei ce fură scăpaţi de Ciceu şi Hancig nu stau cu mîinele în şolduri, ci puştele, securile, coasele, suliţele şi spadele se învîrteau în mîinile lor mai repede de cum se învîrtesc hădăragele îmblăciurilor cînd se îmblăteşte trifoiul, şi pre cine-l ajungea şi lovea, lovit era pentru totdeauna… mult nu mai mişca!…

Tătarii, văzînd de la un timp că nu-i chip s-o scoată la capăt cu românii, că aceştia au de gînd să-i mîntuiască pre toţi de zile, începură a se ruga şi a zice:

— Lasă român, că şl eu creştin! ceea ce avea să însemneze: "dă-mi pace, nu mă omorî, că şi eu mă voi face creştin!"

În zădar însă le era toată rugămintea, că românii, care prea bine ştiau din moşi-strămoşi că rugămintea aceasta însemnează nici mai mult nici mai puţin decît: "fă bine, aşteaptă rău, sau nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăeşti", se făceau într-o ureche şi dumicau într-înşii ca în curechi.

Şi aşa în vr-o cîteva oare aproape şaptesprezece mii de tătari, între care şi feciorul hanului tătărăsc, îşi aflară mormîntul între ţărmurile Vişeului.

Ceialalţi tătari, care putură scăpa din lupta aceasta, apucară pe rîu în sus cătră muntele Steol şi, prigoniţi fiind de borşeni, fugiră preste muntele Coasta Plaiului spre Bucovina.

Prigonitorii, care au fost ajuns acuma pe vîrful muntelui Cifa, văzînd că fugarii au trecut preste muntele Brătila în Bucovina, nu se luară mai mult după dînşii, ci-i lăsară să se ducă în ştirea domnului, şi se întoarse îndărăpt spre cîmpul luptei. Sosiţi aice atît aceştia, cît şi cei ce rămăsese la starea locului, se apucară şi culeseră toate prăzile, ce le răpiră tătarii de prin Ardeal şi Maramureş, şi apoi fiecare se întoarse pe acasă, ducînd cu sine tot ce putură lua.

În noaptea următoare veni o furtună cumplită şi o ruptură de nori îngropă în nâsip şi mîl toate sculele ce mai rămăsese neluate dimpreună cu trupurile morţilor, care nu putuse mai nainte a fi îngropate.

La vr-o cîteva zile după această crîncenă şi sîngeroasă luptă iată că sosesc şi oştile ungureşti… la ce?… pesemne să caute cai morţi ca să le iee potcoavele! Deoarece însă şi caii şi tătarii cei morţi fură înmormîntaţi înainte de sosirea lor, şi prin urmare neavînd de la cine lua potcoavele, nici pre cine bate, căci tătarii ce mai scăpase vii, trecură de mult în Bucovina, se apucară şi răpiră de la borşeni tot ce aceştia luară de la tătari.

Asta a fost recunoştinţa şi răsplata românilor din Borşa pentru vitejia lor, precum şi pentru scăparea celor pre care i-au fost prins tătarii şi aveau de gînd să-i ducă pentru totdeauna în robie.

Apoi mai zică cineva că ungurii nu-s drepţi şi recunoscători!

Dar să lăsăm pre unguri în plata lui Dumnezeu şi să ne întoarcem earăşi la tătarii ce au scăpat din mînile Borşenilor.

Acestia, după ce scăpară teferi şi intrară în Bucovina apucară spre amiaz şi fugiră neîntrerupt pînă ce ajunseră pe hotarul satului Poiana Stampei sau Pilugani. Aici apoi, ne mai ştiind ce să facă şi încotro să apuce de vlăguiţi şi flămînzi ce erau, se aşezară pe locul deluros de lîngă părăul Teşna împuţită ca să poposească şi să se odihnească măcar vr-o cîteva zile şi apoi să plece mai departe în ţara lor.

În răstimpul acela cît petrecură ei pe locul unde descălicară şi care de atunci încoace se numeşte Tătarul, umblară în dreapta şi în stînga căutînd doară vor afla vreun plaiu sau altă cale mai îndosită, care i-ar scoate netulburaţi de nime la ţară.

Şi iată că umblînd ei aşa încolo şi încoace, parte căutînd plaiul dorit, parte prădînd stînele de prin împrejurime, precum şi pre oamenii ce-i întîlneau trecînd prin munţi, dau într-o zi preste un român din Vatra Dornei, care mergea să ducă mîncare ciobanilor săi la stînă.

Tătarii, săturaţi de atîta alergare şi căutare, cum îl zăriră, alergară după dînsul, îl prinseră, îl legară cobză pe cal şi-l făcură cu deasila să le arate drumul pe unde s-ar putea ei mai lesne şi mai degrabă întoarce în ţară.

Ce le va fi spus românul prins, cum şi pe unde le-a arătat el că ar putea ieşi la ţară, nu ştiu. Atîta se ştie numai că pornindu-se tătarii din Poiana Stampei şi trecînd pre din sus de satul de azi Căndreni, iară de aici preste muntele Ouşorul spre satul Iacobeni, cînd ajunse la părăul Hagiului, o păţiră tocmai ca şi fraţii lor la Strîmtură de la Borşa.

Prinzînd adică românii din ţinutul Dornei de veste, acuma de la cine vor fi prins, că tătarii voiesc să treacă pe acolo, se adunară la un loc, înţinară pădurea de pe părăul Hagiului, şi cînd deteră tătarii să treacă, săriră deodată cu toţii de prin desimea pădurii, unde erau ascunşi, prăvăliră copacii asupra lor şi în cîteva minute, îi nimiciră pre toţi, afară de doi inşi, care scăpară ca prin urechile acului şi care se ascunseră în desişul pădurii.

La vr-o cîteva zile, şi anume după ce părăsiră acuma toţi românii locul de luptă, cei doi tătari ieşiră din ascunzişul lor şi se aşezară într-o prelucă numită Preluca lui Haidan, unde petrecură un timp mai îndelungat pînă ce mîncară tot ce avură.

Ce folos însă că tot nu putură scăpa cu viaţă. Nu mult după aceasta, după ce-şi tăiară şi-şi mîncară acuma şi caii, şi ca să nu moară de foame, începură a umbla încolo şi încoace ca nişte besmetici doară află măcar ci-şi-ceva de rîndul gurei, dete un român din Vatra Dornei, anume Saghin Popescu, cu crucea peste dînşii şi prinzîndu-i îi ucise şi pre aceştia.

Astfel se stinse pînă într-unui toţi tătarii, cîţi intrară în Ardeal şi Maramureş cu scop nu numai să prade, ci totodată să şi ducă pre toţi românii şi româncele, ce le-or prinde, în robie.

Deci bine-a zis, cine-a zis că "cel ce sapă groapa altuia, singur cade într-însa".

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA