Ştefan Octavian Iosif

Când a fost să moară Ştefan

Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară:
Câte braţe-n deznădejde
Către cer nu se-nălţară?

Câte jertfe la altare,
Câtă smirnă şi tămâie,
Pentru ca viteazul Ştefan
Viu şi teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul
Nu se-ndură să-l primească,
Pe acel ce-a fost preavrednic
Peste tot să-l stăpânească.

Şi de groază şi durere
S-a cutremurat pământul,
Ca în ziua răstignirii
Celui ce-a vestit cuvântul...

Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară.
Cine ar putea să spună
Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată
Şi o foamete cumplită
Se-abătură-n anul cela
Peste ţara lui iubită.

Însă nici pe patul morţii
Nu putea s-o dea uitării
Cela ce pe drept fusese
Poreclit: Părinte-al Ţării...

Lângă patul său chemându-i,
Mângâie pe toţi sărmanii,
Plâng şi îi sărută mâna
Văduvele şi orfanii.

Plâng şi-l binecuvântează,
Şi se-ntorc pe la căminuri,
Iar boierii zi şi noapte
Stau la patul său de chinuri...

Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară:
Lângă patul său de chinuri
Toţi boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,
A luat în mâini ocheana,
Să mai cate încă-odată
La Moldova lui — sărmana!

Şi de ce-a văzut într-însa
L-a cuprins întâi fiorul —
În ocheana fermecată
El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,
Şi de lupte, şi de jale,
S-arătară, într-o clipă,
Fulgerând privirii sale...

Vis e însă, ori aieve?
Dinspre Olt, urcând, zăreşte
Un vultur măreţ ce-ntinde
Aripile, — şi-adumbreşte

Toată Ţara Muntenească
Şi Moldova şi Ardealul...
Vai! dar noapte şi mai oarbă
Îşi aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, făr' de veste,
Faţa iar i se-nsenină:
Pâcla grea deschide iarăşi
Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană
Vede oşti române-n zare;
Mândru prinţ din ţări străine
Merge-n fruntea lor călare...

Cântece de biruinţă
Cresc şi umplu tot văzduhul —
Şi zâmbind cu pacea'n suflet,
Ştefan-vodă-şi dete duhul!...

Dar cu dangăt plin de jale
Mii de clopote dau veste:
„Ştefan-Vodă al Moldovei,
Ştefan-Vodă nu mai este!"

Tristă-i mănăstirea Putnei,
Porţile deschise-aşteaptă
Strălucit convoi ce vine
Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ştefan. Azi străbate
Cel din urmă drum prin ţară,
Dar pe unde trece-acuma,
În măreaţa zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Şi norodu-n hohot plânge:
„Cui ne laşi pe noi, stăpâne?"

EPILOG

Patru veacuri de durere
Au trecut - şi-n noapte-adâncă
Doarme Ştefan, dar şi astăzi
Neamu-ntreg îl plânge încă.

Şi-l vor plânge codrii veşnic
Fremătând duios din ramuri,
Cât vom fi-n cuprinsul nostru
Tot iloţi ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge;
Şi zadarnic, multă vreme,
Din adânc de văi pierdute,
Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul
De dreptate pentru ţară,
Din mormântu-i va străbate
Vârful sabiei de pară...

Şi va fi războiul mare
Între neamurile toate;
Caii, în potop de sânge,
Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va
Duhul lui Ştefan cel Mare —
Şi vom rumpe orice lanţuri,
Vom sfărma orice hotare!